„Dragul meu cititor, tu trebuie să ştii chiar din capul locului că eu, pe lângă marele defect de a fi femeie, mai am şi multe altele” – astfel îşi începe Lucreţia Bârlădeanu prima nuvelă (sau poate, totuşi, eseu?), Cercelul, din cartea Scrisori din Paris (Chişinău, Editura ARC, 2011).
Într-o altă bucată, Surprize de metrou, după ce convine cu un pasager că „nu e chiar atât de rău că scaunele din metrou au fost concepute atât de aproape”, autoarea ţi se adresează din nou, de data aceasta ironic-jucăuş: „Tu, dragul meu cititor, ce faci? Rămâi cu el ori vii cu mine?” În a treia epistolă, Divergenţe: „Poate să-ţi pară straniu… vreau să ştii…” Adresările scriitoarei către cititorul imaginar, căruia îi încredinţează impresiile şi reflecţiile generate de situaţii nostime, interesante, unele complicate, constituie principalul element compoziţional al textelor din cartea pe care v-o propunem atenţiei. Dialogul cu cititorul este ceea ce uneşte secvenţele Scrisorilor din Paris, reflectând gusturi, interese și așteptări comune tuturor oamenilor. Dezvăluirea stărilor psihologice prin care trecem, uneori fără să le conştientizăm, rămâne o preocupare a literaturii şi artei în general. De exemplu, nu vi s-a întâmplat niciodată să vă doriți cu ardoare ceva ce nu vă aparține? Ceva ce părea atât de accesibil și sigur, dar care ajungând în mâinile dumneavoastră să vă decepționeze cumplit?
Nu-i vorbă, aşteptarea înfrigurată a acelui ceva mirific şi, în orice caz, frumos şi bun e o stare de suflet şi de conştiinţă purificatoare, care necesită însă – şi ea – să fie prezentată concret prin imagini plastice convingătoare. Bunăoară, în chiar prima nuvelă a volumului, o naraţiune antrenantă şi incitantă, intitulată Cercelul, inspirată de obişnuinţa autoarei de a cerceta cu atenţie oamenii cu care se întâlneşte în anumite împrejurări. De exemplu, pe o doamnă Purtătoare-de-inele. „Am remarcat-o doar graţie bijuteriilor. Probabil că sunt opera unui mare giuvaiergiu şi bineînţeles că reprezintă cel mai relevant detaliu din ţinuta ei. Mă amuz şi în această dimineaţă de ritualul tradiţional de a-şi plimba mâinile încărcate cu pietre preţioase încastrate în aur masiv pe fruntea ridată şi pe faţa plictisită. Constat iarăşi cât de izbitor contrastează luciul miraculos al pietrelor cu ochii stinşi şi inexpresivi ai doamnei. Şi mă întristez. Ce taine le-au fost furate? Dar le-au avut ei oare? Pentru că umbra unei iubiri, ca şi cea a unei dureri, lasă urme…”
Cine-i femeia? Ce e cu pietrele preţioase, care o disting dintre oamenii aflați într-un vagon de metrou, fără să-i imprime pe chip şi o distincţie spirituală? Lucreţia Bârlădeanu a urmărit-o, iscoditor, zile la rând, de vreme ce se amuză „şi în această dimineaţă” pe seama condrumeței sale şi realizează că ritualul femeii de a-şi plimba mâinile încărcate cu pietre preţioase devenise „tradiţional”.
Lăsăm fără atenţie celelalte personaje, secundare, ajunse în sfera de contemplare a scriitoarei, deoarece urmează altceva demn de o înţelegere profundă. „Ochii mei, se destăinuieşte autoarea, alunecând din întâmplare pe podeaua vagonului, au descoperit un cercel mare şi strălucitor. Stătea pitit în partea stângă a culoarului, aproape de scaunul pe care se zvârcolea o negresă.” Şi personajul-narator începe a se agita: al cui putea fi enigmaticul cercel? „Am cercetat repede urechile doamnelor din vagon. Niciuna nu purta un singur cercel. Atunci mi-am propus să văd dacă, eventual, cercelul ar fi putut aparţine unui bărbat. I-am privit pe cei care intrau în câmpul meu de vedere. Operaţiunea era cam dificilă, căci, dacă respectivul avusese doar un cercel (cum se întâmplă cel mai des printre barbarii care au  slăbiciunea… cerceilor), era aproape imposibil să descopăr păgubaşul. Şi totuşi cercelul nu părea să aparţină niciunuia din cei prezenţi în vagon. Prin urmare, putea intra în posesia oricui. Şi – de ce nu? – în primul rând a mea! Bineînţeles că m-am întrebat la fel ca şi tine, dragă (sublinierea ne aparţine – I.C.), la ce mi-ar folosi un singur cercel, de vreme ce aveam câteva perechi, printre care aceştia cu perle negre, de care aproape că nu mă despart niciodată (nu zicea Mircea Eliade că perlele sporesc feminitatea şi ajută femeia, săraca, să se sincronizeze şi ea cu cele cosmice?)… Şi totuşi, luciul cercelului de pe podeaua vagonului mă fascina şi mă tot frământam cum aş putea să-l ridic înaintea altcuiva…”
Alertată de orice mişcare a negresei aflată foarte aproape de cercel, naratoarea-personaj se frământă, își face griji chiar până la ultima staţie de metrou. „Cercelul stătea cuminte sub scaun şi nimeni nu se repezea să-l ridice. Merită oare să-l iau eu? Dacă nu mi-i destinat, o să păţesc ca Paulo Coelho…” Și, ajunsă aici cu deducțiile, naratoarea îşi aminteşte că, mulţi ani în urmă, găsise pe balconul apartamentului său din Chişinău „un lănţişor cu un peştişor de aur” – o mare bucurie pentru feciorul ei, bijuterie revendicată nu zăbavă de o vecină de la etajele de sus (îi căzuse din buzunarul capotului întins pe sfoară). I-a întors-o numaidecât, „spre marea deziluzie a copilului”. Acum, la ieşirea din vagon, personajul-naratoare cade serios pe gânduri: „…Cum ar trebui să procedez? Cine ar putea să-mi spună dacă acest cercel mi-a fost destinat să-l găsesc eu sau o altă persoană? Cum pot să ştiu: cui i-i scris să-l ridice?”
Când toţi pasagerii părăsesc vagonul, naratoarea-personaj se decide: „În doi timpi şi trei mişcări m-am pomenit lângă scaunul ce adăpostea comoara. Cu o mişcare precisă şi sigură, de care nu m-aş fi bănuit în stare, am înşfăcat cercelul, strângându-l bine în pumn şi, fără să privesc în jur, m-am îndreptat spre ieşire.”
Nuvela se apropie de sfârșit. După atâta suspans, vine deznodământul: „Urcând scările rulante (dinspre metrou spre oraş – I.C.), m-am hotărât să deschid în sfârşit palma şi să-mi privesc trofeul.
…Era confecţionat din cea mai umilă aramă.
Am oftat uşurată (sublinierea ne aparţine – I.C.), lăsându-l să lunece discret printre degete şi să-şi continue aventura cu alţi naivi.”
La sfârșitul lecturii ne vom întreba în mod obligatoriu: de ce am urmărit cu nedisimulată curiozitate situaţiile evocate de autoare, în principal episoadele cu Doamna-cu-inele, cel cu lănţişorul cu peştişorul de aur şi cel cu inelul „mare şi strălucitor”? Şi… în ce constă farmecul acestei naraţiuni? Care e sensul aşteptării înfrigurate, pe care o împărtășim împreună cu naratoarea-personaj, a acelui posibil miracol, care până la urmă se dovedeşte o amară dezamăgire şi, totodată, o „uşurare”?
Scriitoarea ne-a ţinut conectați la o stare de tensiune comună oricărui om, ispitit de şansa intrării în posesia unui bun care nu-i aparţine de fapt, care nu-i adaugă nimic esenţial (după cum nici doamnei Purtătoare-de-inele bijuteriile nu-i aduceau vreo strălucire), însă o atrage ca un magnet magic. Contemplarea şi savurarea situaţiilor evocate de scriitoare se transformă într-o dominantă a stărilor psihologico-intelectuale de care nu ne putem prea lesne îndepărta. E puterea şi raţiunea de a exista a operei de artă autentice.
Acelaşi model de organizare a impresiilor din afară şi a meditaţiilor provocate de acestea aflăm şi în alte Scrisori... ale Lucreției Bârlădeanu. Despre muzică, de exemplu, e un eseu întemeiat pe reflecţiile scriitoarei, generate de evoluţia – în capitala Franţei – a unui cântăreţ la fluier. A  unuia cu certă vocaţie muzicală („…De câte ori îl ascultam, reuşea să mă emoţioneze şi să mă răvăşească…”). Era un ungur suferind de stomac şi solicitând o pastilă care să-i aline durerea. Naratoarea-personaj, împreună cu alţi trecători, găseşte pastila solicitată şi-i astâmpără suferindului durerea. Urmează justificarea gestului său altruist față de cântărețul ambulant: „Mă îndepărtam de locul cu pricina, unde sunetele magice se năşteau din nou, clasând liniştită, în mintea mea, dosarul cu conflictul româno-maghiar în birourile administraţiei Comunităţii Europene şi meditând la filmul lui Roman Polanski Pianistul, la forţa extraordinară a muzicii”. Concisă, întemeiată pe amănunte şi detalii pitoreşti, concludente, încoronată cu reflecţii grave despre condiția umană, secvenţa publicistică Despre muzică se citeşte la fel de uşor, cu aceeaşi plăcere, şi impresionează puternic aidoma epistolelor la care ne-am referit anterior.
 
Cartea conţine şi texte cu preţioase referinţe la activitatea multor maeştri ai artei de diferite etnii, inclusiv români din Republica Moldova, ajunşi să concerteze ori să participe la alte acţiuni culturale desfăşurate la Paris. În Muza şi trenul, de exemplu, savurăm informaţii şi meditaţii despre Doina Sulac, Ghenadie Negru, Lidia Frunză, Emil Cioran, Octavian Paler, Ioan Groşan, Florent Parmentier, Chaterine Cuset şi alte persoane şi personalităţi văzute de Lucreţia Bârlădeanu prin prisma omului de cultură basarabean.
Poate cea mai reuşită „misivă” a cărții e Bronz cu şi fără priorităţi. Sunt apropiate ca valoare și naraţiunile Căpşunele, Căţeluşul şi literatura. Scrise cu o artă propriu-zis literară care ne captivează şi ne prilejuiește idei interesante nu doar despre omul care face băi de soare pe plajă sau relatând niște întâmplări nostime cu trufandale, ci în special punând probleme serioase, cum ar fi dacă Basarabia este ori nu este „o prioritate pentru România” şi aducând ecouri literare ale unor „cazuri” pitoreşti din viaţa scriitorilor – aceste texte sunt adresate cititorului sensibil, empatic, preocupat de perspectivele vieţii noastre culturale (şi nu numai). E păcat să ratăm dialogul plăcut și incitant oferit cu generozitate de Scrisorile... autoarei noastre.
 
Bine, bine, parcă-l auzim pe cititorul atent şi doritor să se edifice în privinţa mesajului cărţii: ce caută, totuşi, Lucreţia Bârlădeanu la Paris, nu cumva acel magnific cercel pe care-l credea confecţionat din aur?
Scriitoarea ne dă un posibil răspuns la o atare întrebare abia în ultimul eseu al cărţii, Diamantul, și această „amânare” reprezintă un adevărat act de măiestrie literară. Autoarea vorbește inspirat despre oameni „şlefuiţi în interior cu piatră de diamant” şi despre poetul care „purta în el un diamant” (sublinierea ne aparţine I.C.). „Să fi fost o moştenire de familie…? – se întreabă autoarea. Ori poate era un dar personal ce i-l făcea Providenţa…?”
Cea mai recentă carte a Lucreției Bârlădeanu, bogată în dezvăluiri inspirate ale multor fapte şi întâmplări de real interes, are şi un merit oarecum specific şi esenţial: fiind o scriitură cu înţelesuri şi subînţelesuri, ea ne sugerează să nu ne lăsăm ispitiţi de un eventual cercel fals, ci să descoperim în noi acel diamant autentic, menit să dea strălucire temeinică existenţei noastre aici sau în oricare altă parte a Lumii.