Categorii

Parteneri

Despre iubirea de patrie, cu ură

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Despre iubirea de patrie, cu ură

imaginea utilizatorului Liliana Armaşu

Revenind la Chişinău, la începutul lunii septembrie, de pe litoralul de la Bodrum, Turcia, împreună cu colegii mei de editură, încercaţi de o nouă deziluzie, aşa cum auzisem deja de eşecul referendumului constituţional, mă gândeam că nu e normal să îţi urăşti chiar atât de mult ţara, oricât de multe resentimente ţi-ar trezi ea. Eram încă sub impresia unei neinspirate demonstraţii de antipatriotism moldovenesc, care se produsese acolo, pe tărâm turcesc.
Ne aflam, mai mulţi turişti din republicile fostului imperiu sovietic, dintre care preponderent concetăţeni de-ai noştri, într-un autocar care ne ducea spre Efes, vestitul oraş antic, ce atrage în fiecare an mii şi mii de vizitatori. Ghidul, o turcoaică pe nume Ilmira, cunoscătoare de rusă, ne vorbea cu încântare despre tot ce avea mai de preţ ţara ei: obiective turistice de mare valoare, plantaţii întinse de orez, nemaiîntâlnite minuni ale naturii, mari reuşite sportive etc. Nu a uitat să ne amintească de primul preşedinte democratic Atatürk, dar şi despre câştigătorul din 2006 al Premiului Nobel pentru Literatură, Orhan Pamuk. Ne-a făcut invidioşi şi atunci când a răspuns la întrebarea iminentă referitoare la salariul minim din Turcia: 350 de euro în medie; 800 de euro pentru profesori şi medici.
La un moment dat, ca să lege, probabil, un capăt de discuţie, ghidul ne întrebă cum mai e şi prin părţile noastre, adică ce avem a spune interesant despre noi. Căutam atunci, prin memoria mea „patriotică”, cel puţin un element al mândriei noastre naţionale, nu pentru a mă lăuda, ci mai mult pentru a mă convinge pe mine însămi că nu suntem mai răi decât alţii. Mă gândeam cu ce am putea oare impresiona lumea: cu numărul de baruri, record, din satele şi oraşele noastre, care au alcoolizat o bună parte dintre bărbaţii (şi nu numai bărbaţii) moldoveni apţi de muncă? Sau cu postul naţional de televiziune Moldova 1, care şi în zilele de duminică, de maximă audienţă, mai obişnuieşte să transmită, în reluare, emisiuni de muzică autohtonă şi de umor (am sesizat totuşi o schimbare în politica editorială a acestei instituţii – diversitatea de opinii în buletinele de ştiri), de parcă asta ne-ar fi menirea: s-o ţinem mereu într-o veselie, indiferent ce se întâmplă în jurul nostru? Ori poate să vindem secretul universităţilor noastre, care scot pe bandă rulantă diplome obţinute nu prin demonstrarea cunoştinţelor de către absolvenţi, aşa cum se cere, ci pe banii părinţilor lor plecaţi în străinătate, la munci grele?
Nu-mi venea nimic plauzibil în minte, nu ştiam nici măcar unde se află exact Republica Moldova: în oraşele Europei, unde munceşte la negru o jumătate din populaţia ţării, sau în limitele fragmentatului teritoriu dintre Nistru şi Prut, unde am rămas ceilalţi, de nevoie.
În acest răstimp, cineva dintre ai „noştri”, care părea să fie de naţionalitate rusă, aruncă în cele din urmă, răutăcios, o vorbă: „Noi nici măcar preşedinte nu avem”.
Mi-am dorit atunci să mă fac nevăzută, cuprinsă de o emoţie profundă, dar nelămurită, şi am văzut că nici colegii mei nu erau mai bine dispuşi. A fost poate pentru prima dată în viaţă când am simţit nevoia să-mi apăr becisnica şi ingrata mea patrie, mă împiedica însă o mare problemă: nu aveam cu ce.
Nu-mi ieşea din cap ratarea referendumului din 5 septembrie şi nu-i puteam ierta în niciun fel pe politicienii noştri pentru acest eşec. Trebuie să recunoaştem, au lucrat foarte prost, mizând înainte de vreme pe succes. Fiecare dintre lideri se vedea deja preşedinte, nerealizând probabil că avem nevoie doar de unul. Şi oricum, nu ales la referendum.
Cu toate astea, după acel neplăcut incident, îmi promiteam solemn ca de acum înainte să îmi schimb radical atitudinea faţă de ţara mea şi, ca un bun cetăţean ce sunt, să-mi educ, pe cât e posibil, un bun sentiment patriotic, cel puţin pentru momentele când voi avea ocazia să-l „valorific” în lume .
Aveam acest avânt mai ales când vedeam în Bodrum, fluturând semeţ, pe casele de culoare alb şi bej, nu mai înalte de două-trei nivele, drapelul roşu cu semilună şi stea. M-a mirat că nimeni nu încerca să ironizeze pe seama acestui detaliu, dimpotrivă, ghizii turistici îţi atrag atenţia în primul rând asupra lui.
Însă optimismul meu a scăzut imediat cum am ajuns la aeroportul turcesc, unde bravii noştri compatrioţi se îmbulzeau, fără să respecte vreo ordine, la casele de bilete. Aceasta în contrast cu ordinea impecabilă pe care o demonstra un grup de francezi la ghişeul cu indicaţia spre ţara lor, la care m-aş fi alăturat într-o clipă, dacă aş fi avut un altfel de paşaport.
De ruşine şi umilinţă, eram gata atunci să schimbăm Republica Moldova pe orice ţară înzestrată cu ceva mai multă cultură şi civilizaţie decât a noastră: o colegă de-a mea îşi alesese Polonia, alta dintre noi – Franţa, cea de-a treia – Italia, iar eu eram de acord să rămân şi în Turcia, numai să nu mă întorc pe acest pământ mereu păgubos.
Nu ţin minte să fi întâlnit pe cineva dintre cunoştinţele mele care, după o călătorie, oricât de scurtă, în Europa, în America sau chiar în Asia, să-mi fi vorbit cu entuziasm despre întoarcerea acasă. Pentru noi o noţiune improprie, căci ce fel de „acasă” îşi respinge cu atâta înverşunare propriii săi locuitori?
Imediat cum descinzi pe sol moldovenesc, trecătorii, în semn de bun venit, îţi scuipă în faţă coji de seminţe, vecinii fie te inundă cu apa unei ţevi sparte, fie dau muzica la maximum, vânzătorii din magazine sau din pieţe te mint la fiecare sută de grame de produs procurat, iar politicienii te încurajează cu nonşalanţă, de pe uriaşe afişe electorale, cu tot felul de promisiuni irealizabile.
Aceştia din urmă, prin acţiunile lor contradictorii, alimentează în mare măsură ura cetăţenilor moldoveni faţă de statul lor. Ura, dar mai ales neîncrederea şi lehamitea.
Spun aceasta, fiindcă tot marasmul nostru existenţial iese la suprafaţă în campaniile electorale. Puteţi să trageţi şi singuri concluzia, căci busculada a început de mult. Sub aceeaşi mască, rău învechită, a salvării naţionale, de această dată au mai apărut câteva partide, cu faimoşi lideri în fruntea lor, care din nou ne promit mântuirea neamului. Unul dintre ei, fără îndoială, este Valeriu Pasat, fostul şef al SIS, care îşi propune să creştinizeze în masă încă o dată Republica Moldova, şi dacă ar fi după voia lui, ar începe chiar din creşe şi grădiniţele de copii. Nici prin cap să-ţi treacă cât de evlavioşi pot fi agenţii de securitate, antrenaţi în sălile de forţă ale Kremlinului! Pe de altă parte, cu surle şi trâmbiţe, şi-a făcut intrarea în politică nu mai puţin controversatul Sergiu Mocanu, căruia, se pare, nu i-a reuşit mai mult până acum decât să‑i facă o eficientă campanie de publicitate anonimului (până nu demult) Vlad Plahotniuc, prin faimosul său program „Antimafie”. Ceea ce s-a înţeles din toată această „afacere politică” e că Plahotniuc are sume fabuloase (nu contează prin ce mijloace obţinute), la care au făcut deja rând unii politicieni şi oameni de creaţie.
Astfel, se face impresia că la noi toate relele, din momentul în care sunt scoase la suprafaţă, se transformă imediat în fapte bune. Exact ca în romanele lui Kafka: o lume paradoxală, aranjată mereu pe dos.
Cu astfel de exemplare şi în asemenea condiţii e cam greu să manifeşti vreun sentiment de afecţiune faţă de această republică pestriţă, dar nu avem încotro, trebuie să o iubim cumva, cu toată ura noastră pe care am adunat-o timp de 20 de ani de independenţă şi suveranitate. Politicienii ar trebui să fie primii care să ne dea lecţii de patriotism, veridic, nu fals, argumentat prin fapte convingătoare, nu prin discursuri demagogice, or până acum niciunul dintre ei nu a demonstrat nimic mai mult decât o dorinţă nestăpânită de a se afla la guvernare, pentru a-şi satisface propriile interese. Nu am auzit încă niciun caz în care vreun distins ales al poporului să nu fi profitat de pe urma şederii sale în fotoliile Parlamentului sau ale Casei Guvernului. Fie că s-a ales cu un business rentabil, fie cu un apartament sau cu o vilă de lux, fie cu o maşină de ultim model etc. De ce, aşadar, ei nu ar putea supravieţui cu un salariu de 4-5 ori mai mare ca al meu, să zicem, în timp ce eu trebuie să le acord toată încrederea, prin vot, în ideea că ei vor scoate ţara din mizerie şi sărăcie?
Chiar dacă speranţele mele, ale noastre (cred) se orientează spre tabăra liberal-democraţilor, şi aici lucrurile sunt departe de a fi la locul lor. În primul rând, duşmănia tacită dintre partidele liberale e prea evidentă şi dezgustătoare. Iar unele acţiuni de-ale lor pe care le-au întreprins în perioada cât s-au aflat la guvernare au trezit multe nedumeriri, demonstrând imaturitate politică. Cum a fost, de exemplu, cazul cu ordinele şi medaliile, împărţite de preşedintele interimar în stânga şi în dreapta, acest lucru discreditându-i în primul rând pe cei care le-au meritat cu adevărat. Judecând după numărul mare de personalităţi care s-au învrednicit în ultimul timp de înalte distincţii de stat, ar trebui să ne aşteptăm la o victorie deplină a liberalilor, aşa cum fiecare din cei onoraţi e dator să antreneze în lupta electorală cel puţin încă o sută de oameni alături de ei. Patria, pentru a fi cinstită, cere sacrificii!
Ca să nu se înţeleagă din rândurile de mai sus că am doar patima criticii, aş vrea să amintesc aici de programul „Prima Casă”, lansat la începutul lunii octombrie de către Primăria municipiului Chişinău, o iniţiativă lăudabilă şi necesară, care i-ar putea determina pe unii tineri să nu-şi mai părăsească ţara. E drept că trebuie să ai un salariu de 4 000 de lei pentru a putea fi înscris la concursul de participare pentru acest program. Dar ce să facă cei care abia ajung la 2000 de lei? Printre aceştia, mulţi tineri profesori, medici, funcţionari publici, redactori de carte ş.a.m.d. De ce anume ei se fac din nou nedreptățiți? L-am auzit recent pe Mihai Ghimpu declarând că prin programul respectiv vor putea primi mai uşor locuinţe în special „tinerii sportivi talentaţi”. Îmi pare absurd să dăm întâietate forţei fizice, în loc să ne îndreptăm în primul rând atenţia către spiritele inteligente şi inventive, performanţele cărora ar mişca înainte republica noastră.
Deocamdată, rămânem în faza interminabilă a alegerilor parlamentare.
Acum pe nimeni nu interesează nimic: nici gunoaiele de pe stradă, nici salariile mici, nici sistemul judecătoresc corupt, nici serviciile medicale de proastă calitate, cu atât mai puţin nu interesează ura şi sila oamenilor faţă de tot ce se întâmplă în Republica Moldova. Important e ca politicienii să se vadă cât mai repede posibil cocoţaţi la cârmă. Restul, după părerea lor, mai aşteaptă.

Reflectii lapidare

Draga Liliana, am citit cu placere textul de mai sus. Adica am smtit placerea de lectura, cateva minute de parca am ascultat vocea ta si ti-as fi simtit penita cum se misca atent pe hartie... Am trait si eu o situatie similara, cand un prieten (un cetatean strain din Europa de Vest) a dorit sa se documenteze despre Republica Moldova, tara  din care sunt venit...  "Pe internet am gasit doar o multime de articole despre saracie..." mi-a spus, dupa ca a luat cunostinta de materialele publicate in l engleza. Ce era sa-i raspund? Ca nu suntem saraci? Nu ar fi fost adevarat!  Aspectele saraciei sunt evidente. Satele noastre nu au apa, sisteme de incalzire si canalizare... Nu exista un sistem de salubrizare bine gandit. Acestea sunt lucruri simple. Evidente. Taranii nostri muncesc pamantul cu sapa... hectare intregi....  Salariile, dupa cum bine ai mentionat si tu, sunt mizerabile. Cine mai supravietuieste azi cu 120 de euro pe luna??!! Sirul ar putea fi continuat la nesfarsit. Paradoxul, insa e e ca moldovenii nu sunt lenesi. Ei muncesc foarte bine in tarile unde se afla si sunt remunerati corespunzator. Si cauza acestei stari dezastruoase e ca noi nu avem un stat ci un pseudo-stat. Unde mai gasesti in lume un stat cu armata de ocupatie pe teritoriul sau, cu un regim ce-si are drapelul si moneda sa si care nu recunoaste ? A fi STAT nu inseamna doar sa fii inregistrat intr-o oarecare lista de state independente si sa fii recunoscut. Moldovenii din Moldova sunt de fapt intr-o inchisoare mica, inchisa din toate partile. Basarabia prin definitie nu poate fi un stat. Noi credem ca suntem liberi, fiind de fapt itnr-un experiment diabolic, in care nimeni si nimic nu are nici un viitor. Suntem o a doua transnistrie. Suntem un fel de transprutie. Spun asta nu cu ura ori dispret. Zilele acestea am gasit un frumos gand al lui  J. W. Goethe (incerc sa-l traduc din engleza)  Nimeni nu se afla intr-o robie mai disperata, decat acei care cred in falsa lor libertate. Numai unirea noastra cu Romania ne-ar salva. Pacat ca in R Moldova nu se discuta despre avantajele (doar avantaje!!!) acestei uniri.  Kremlinul si KGB-ul au avut grija sa-si implementeze specialistii in tot sistemul de administrare curenta a Basarabiei pentru multi ani inainte. Moldovenii pot (mai au dreptul) sa fie independenti... Asta le-a scapat rusilor... Moldovenii mai au dreptul si sa scrie romaneste... Si asta e "k ciortu"... Dar din capul nostru, al moldovenilor, trebuia sa fie scoasa odata si pentru totdeauna ideea unirii cu Romania. Si azi, cu parere de rau, in RM se lucreaza mult in aceasta privinta. Eu nu am putut decat sa-i spun acelui prieten, care vroia sa se documenteze despre Moldova, ca noi vorbim, cantam, scriem, dansam romaneste. Ca Moldova trebuie sa se uneasca cu Romania, pentru a-si salva populatia de la dezastru... Ca ratand unirea cu Romania, am ratat aderarea la UE... El a spus ca intelege...
 

Craciun fericit!

Multumesc tuturor cititorilor pentru apreciere si sustinere.
Si fiindca suntem in preajma sarbatorilor de iarna, urez tuturor Craciun fericit si un An Nou  plin de  realizari  si de  bucurii  surprinzatoare!
Pentru cei interesati de dialog, pot sa-mi scrie pe adresa lilianaarmasu@yahoo.com.
Dar intrucat revista "Contrafort" ne ofera si aceasta  forma  de comunicare,  putem initia  un dialog deschis, in care  sa se implice cat  mai multa lume.
 

Despre iubirea de patrie cu ura by Liliana Armasu

Doresc dialog,corespondenta cu Lilina Armasu .Raspund tuturor interesati in corespondenta Doresc multa Sanatate s,i NOROC , TUTUROR !  Wilhelm.

Sansa Basarabiei sunt tinerii

Nu aveti de ce sa va descurajati pentru ca peste tot in lume sunt motive de nemultumire. Eu cred in potentialul tinerei generatii din Basarabia si trebuie sa fiti constienti ca numai de voi depinde viitorul. Eu sper ca veti reusi cit de curind sa va integrati in U.E. si printr-un Referendum sa optam impreuna pentru reunificare. Apartenenta la Romania va va face mai siguri pe voi. Uite, eu sunt ardeleanca, dar sunt mindra de Basarabia. Desi nu am o imagine obiectiva, pentru ca nu am fost niciodata in Basarabia, respect suferinta "indelung rabdatoare" a basarabenilor si destinul lor tragic. Daca este sa ne uitam numai la citi oameni de valoare a dat pentru Romania aceasta parte din Romania,este suficient sa fim mindrii de ea. Si acest filon este sper  de nesecat. Va rog sa nu emigrati in masa pentru a nu facilita o configuratie demografica in urmatorii ani care nu este de dorit. Toate cele bune!

Un articol bun care scoate in

Un articol bun care scoate in evidenta realitatea in care traieste poporul nostru, dar, in acelasi timp, as da o nota de optimism valorilor din Moldova, chiar daca ne ia ceva timp sa le gasim. Ele sunt, noi nu vrem sa le vedem!

Multumesc, Ana-Maria, pentru

Multumesc, Ana-Maria, pentru apreciere. Din pacate, politicienii nostri nu mai reactioneaza la nimic: nici la cuvantul scris, nici la revoltele oamenilor, nici la observatiile organismelor internationale. Uneori  ma inchid si eu in  propria gaoace, obosita  de tot ce se face in jur, dar e suficient sa ma uit prin geam, la pachetele de plastic puse la uscat de catre locitorii blocului unde inchiriez o camera, ca sa-mi dau seama cat de jos suntem. Si nu poti face nimic pentru a schimba situatia decat sa te revolti!

Bravo, Liliana, e un text

Bravo, Liliana, e un text care merită a fi citit de câţi mai mulţi politicieni, care, din păcate, sunt sigură nu l-au citit, sunt prea ocupaţi cu electorala şi apoi, prea ocupaţi de ei, încrezuţi, înfumuraţi. Herta Muller alege să spună pentru patrie, acasă.
 
Ca să eliberez casa de patrie, eu deconectez televizorul, radioul, ascund ziarele în dulap, nu raspund la telefon, încui uşa să nu-mi dea buzna vecinii. Astfel a luat naştere în mine frica: teama de Patrie.