Categorii

Parteneri

De ce îşi pune omul întrebări? (Răspund: Mircea V. Ciobanu, Lucian Vasiliu, Cassian Maria Spiridon, Petru Negură)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

De ce îşi pune omul întrebări? (Răspund: Mircea V. Ciobanu, Lucian Vasiliu, Cassian Maria Spiridon, Petru Negură)

1. Ce trăsătură de caracter vă definește cel mai bine și care a fost cea mai nepotrivită calitate pe care v‑au atribuit-o alții?

2. Credeți că e posibil să trăim numai în adevăr, să excludem minciuna?

3. Ați fost vreodată cu adevărat fericit în meseria scrisului?

4. Ce prețuiți mai mult: libertatea umană sau datoria față de patrie?

5. Ce ați dori să discutați cu un scriitor celebru, dacă v-ați întâlni cu el la o casă de creație?

6. Ați încheia un „pact faustic” pentru a crea o operă monumentală?

7. Credeți în Geneză sau în Teoria evoluționistă?

8. Vă deranjează faptul că religiile monoteiste nedrep­tățesc femeia?

9. Ați accepta să plecați într-o călătorie în spațiu pentru a cunoaște tainele Universului, știind însă că nu vă veți mai revedea părinții, rudele și prietenii?

10. Dacă nu v-ați fi născut în România/Moldova, în ce țară din lume ați fi dorit să trăiți?

11. Dacă ați avea posibilitatea să alegeți, în ce epocă din trecut aţi dori să trăiți?

12. În ce tablou al unui pictor celebru v-ar plăcea să intrați?

13. Preferați un guvern național sau un guvern european?

14. Care este, după părerea Dvs., cea mai mare impostură a lumii?

15. Dacă vi s-ar oferi ocazia, în ce moment al istoriei ați interveni pentru a da un alt curs evenimentelor?

16. Aveți un model pentru femeia perfectă?

17. Ce calități apreciați la un bărbat?

18. Vi s-a întâmplat să jucați în viață „roluri” care nu vi se potrivesc?

19. Ați simțit vreodată nevoia să vă răzbunați pe cineva, să faceți rău cu intenție?

20. Vă place să dați sau să primiți?

21. Care „nebun al lumii” – ne gândim la iconoclaști și reformiști,  cei care contribuie la emanciparea spiritului uman - vă este cel mai simpatic?

22. Ce compozitor vă place cel mai mult? 

23. De ce își spune omul povești? 

24. Vă e frică de singurătate?

25. Ce fel de poezie vă place, sunteţi deschis către mai multe formule poetice?

26. Dacă ați scrie un scenariu de film, cu ce regizor - clasic sau contemporan - ați dori să colaborați?

27. Ați simțit vreodată tentația puterii?

28. Ce personaj nedreptățit, subevaluat din istoria omenirii, ați dori să-l reabilitați?

29. Ce calitate proprie unui alt popor ați dori să o aibă și poporul român?

30. Când scrieți (dimineața sau seara) și ce stimulente folosiți pentru scris?

31. Cu ce vă „hrăniți” îngerul de pe umăr?

32. Ce așteptați, știind că nu va veni niciodată?

33. De ce își pune omul întrebări?

 

 

Mircea V. Ciobanu

 

1. Lenea (-i o trăsătură de caracter?), ignoranţa, superficialitatea. Nu mă pot obliga să fac ceva numai cu „argumentul” că-i un lucru „util” sau „necesar”. Trebuie să-l vrăjesc, să-l mai fac, cumva, să(-mi) fie şi interesant. Un capriciu de copil, nu? Iar fiecare text pe care mă apuc
să-l scriu îmi aminteşte cât de multe nu le cunosc decât… superficial. Altă trăsătură ar fi… un fel de iconoclasm, funciar (îmi pare rău!): lipsa de respect faţă de idolii comuni şi faţă de monştrii sacri. Bănuiesc că e grav păcatul, dar nu pot schimba nimic. Efectul colateral e că din lipsa de pietate derivă lipsa de complexe, alt păcat.

Alţii îmi atribuie anumite dexterităţi de scriere, culmea ipocriziei e că nu-i cred, dar continuu să scriu. Într-un text pe care Vladimir Beşleagă l-a comis, din generozitate exagerată, pentru coperta unei cărţi a subsemnatului (dar care text nu a ajuns acolo din motive – sper să înţelegeţi – plauzibile), redutabilul scriitor îmi atribuia „calităţi” pe care nu le am (vi le „divulg”, ca să vedeţi cât de frumos par, văzut dintr-o parte): „erudiţie ameţitoare”, „spirit analitic abisal”, „gust estetic rafinat”, „curaj critic… nebun”. Ei, vă închipuiţi – dacă-l credeam, nu mai vorbeam azi cu voi, muritorii de rând! Dar după cele pe care le-am reprodus (eu, cu mânuţa mea!) mai sus, cred că nu pot fi acuzat, cel puţin, de exces de modestie.

Iar prietenii de la Contrafort au iluzia că – după atâtea strălucite intervenţii în cadrul jocului intelectual de-a întrebările şi răspunsurile – cineva ar mai fi interesat să citească şi ce mai spun şi eu!

2. Desigur. Cu condiţia că ne vom înţelege, din oficiu, care minciună o vom accepta ca adevăr. Literatura e o mare şi… adevărată minciună! Dar eu prefer această minciună… realităţii. Pe celălalt teren, există (şi aici) minciuna „etică”, absolut recomandabilă în cazurile necesare. Mult mai… mincinos, iar uneori cu adevărat criminal, e adevărul nerostit, cel amânat ori cel „parţial”. În fine, dacă excludem minciuna ca noţiune, de unde să ştim că, într-un moment, cineva trişează?

3. Atunci când scriu, se întâmplă. Probabil că acest drog sau această ciocolată – scrisul – e un antidestresant, nimic mai mult, care aduce, pentru scurt timp, iluzia fericirii. „Echilibrul” revine însă imediat cum îmi re-citesc textul scris şi, mai ales, pe cel publicat: orrribil!

4. Libertatea, întotdeauna, în orice raport, cu orice soi de „datorie”. Inclusiv, libertatea de a-ţi asuma o „datorie personală” (faţă de patrie ori faţă de orice persoană sau fenomen, cu care se asociază datoria), convertită, lesne, în dorinţă şi pentru care ai răspunde doar în faţa propriei conştiinţe.

Celelalte aspecte nu le mai reglementezi tu, ci chiar „patria” (tribunalul, de exemplu), vulgul (oprobriul public) şi alte entităţi de care… de ce ţi-ai mai face griji dacă se îngrijesc ele să te supravegheze şi să te (dis)preţuiască?

5. Cred că mai curând aş vrea doar să asist, modest, la discuţia lui Montaigne cu Borges sau cu Eco, a postmodernului Homer (dacă el a scris Odiseea) cu modernul Joyce, a lui Sofocle cu Beckett, a lui Gogol cu Hoffmann, a lui Pleşu cu autorul Bibliei (cu Dumnezeu, sper că aţi înţeles). Prefer să discut cu prietenii reali, care mă acceptă, ca să-mi pot permite o polemică.

6. Cred că l-am şi încheiat, de atâtea ori. Adevărat că sufletul mi-e pierdut, ireversibil, dar iată opera… întârzie. Trişează Mefisto!

7. Fără un Arhitect suprem nu ar fi existat nici lucrurile geniale, nici armoniile uluitoare, dar nici haosul… ca restanţă. Şi nici măcar teoria evoluţionistă (cu exemple tot mai… involutive).

8. De unde aţi luat-o? Care poet ateist sau care religie politeistă cântă mai frumos femeia (şi încă într-un text plin de senzualitate, de „corporalitate”, cum ar zice scriitorul modern!) decât cele două religii monoteiste, care au inclus în textele lor canonice Cântarea Cântărilor? Înţeleg că religiile au pus în capul mesei imaginea femeii-soţie, a femeii-mamă (şi nu e deloc puţin!)… dar astea erau funcţiile tradiţionale ale femeii când s-au scris (de către bărbaţi) textele… Atunci femeia era marginalizată şi în interiorul, şi în afara oricărei religii. De unde să fi ştiut autorii că va veni timpul femeii-lider de partid, femeii … (brrr!) cu târnăcopul în mână, femeii – cap de trib, pardon, de întreprindere? În context, blestemele religioase pe capul bărbatului nu au fost mai blânde, aşa că, forţând uşor nota, am putea polemiza: cine a fost discriminat.

(Vă amintiţi? Iar lui Adam i-a zis: „Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: „Să nu mănânci”, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”.)

Arhitecţii textelor sacre nu au prevăzut (aşa cum fac constructorii de edificii) ca aceste religii să se menţină în timp, să se modernizeze cu timpul ori… „să îmbătrânească frumos”.

Îmi vine în minte o idee haioasă (şi eretică, îmi pare rău): cum creştinismul a cunoscut mai multe schisme (ortodoxie vs. catolicism, diverse forme reformatoare / protestante…), de ce nu am admite încă o „modernizare” în sensul egalităţii genurilor? Sau chiar o modernizare pe platformă feministă (!) sau matriarhală… Nu numaidecât pe urmele imaginaţiei lui Dan Brown.

Mă deranjează mai mult bădărănia unor bărbaţi (monoteişti, politeişti, atei sau ignoranţi total), care alimentează (probabil, din frustrări personale) nedreptăţirea femeii, inclusiv în ambalaj religios.

9. Cele mai tentante secrete sunt – viciu omenesc – cele pe care le poţi mărturisi cuiva! Descoperim lucrurile pentru cineva! La ce-mi trebuie să sap în tainele universului, dacă cei pentru care plec în călătorie rămân acasă? Pentru cine voi scrie? Ziceţi că va funcţiona net-ul? Atunci mă mai gândesc… Deşi, avem atâtea de descoperit aici…

10. În mai multe, câte puţin, dar m-aş fi simţit bine, probabil, doar în Franţa.

11. În Montparnasse-ul parizian de la începutul secolului XX, în mijlocul boemei moderniste de atunci (indiferent unde m-aş fi născut): Apollinaire, Picasso, Rousseau (Vameşul), Chagall, Bourdelle, Leger, Jacob, Modigliani, Sartre, Beckett, Pound, Miller, Hemingway, Faulkner,
F. Scott Fitzgerald, Joyce, Cocteau, Gertrude Stein, Soutine, Duchamp, Brâncuşi, Gris, Giacometti, Breton, Dali, Miro, Degas…

12. Ar fi jenant să stric un tablou cu prezenţa mea, dar dacă m-aş deghiza, într-un personaj… Înfometat (de frumuseţe), pe aproape de prânz – în Dejunul pe iarbă (al lui Monet! că voi, gândindu-vă la nebunii, l-aţi presupus pe cel al lui Manet), seara – în Bal-ul la Moulin de la Galette al lui Renoir, sau la Terasa cafenelei, noaptea, de Van Gogh. Iar obosit, şi mai ales riscând mai puţin să stric decorul, aş vrea să mă tolănesc în iarbă, în vreun fantastic peisaj de Ruisdael…

13. Prefer un guvern profesionist. Sunt sătul de amatorismele celor care doar nutresc mercantile, nobile sau majore intenţii!

14. Mă tem că trăim într-o lume a imposturii cvasitotale şi a impostorilor, care concurează atât de eficient între ei, încât e greu să depistezi liderul. Se pare că majoritatea actorilor lumii, la ieşirea în scena istoriei, rătăciţi în întunericul culiselor, a(u) cam încurcat costumele.

Faptul că în istorie există personalităţi (ieşite din comun, adică), că actorii cei mai importanţi sunt figuri de excepţie demonstrează (sau se confirmă de la sine), în modul cel mai direct, regula: lumea e o impostură cvasigenerală.

15. Durerea fiind una strict personală, aş fi intervenit în tratativele ruso-turce de la Hanul lui Manuc (1812): „Fraţi musulmani & creştini (i-aş fi luat eu cu zăhărelul… şi poate cu un urcior de vin în plus), am înţeles că meciul s-a încheiat cam la egalitate… Daţi, atunci, cu banul şi decideţi: ori iau ruşii toată Moldova (sau ambele principate), ori rămân turcilor toate!”

Înţeleg că aţi aşteptat de la mine mai mult, o intervenţie mai limpede şi mai patriotică, dar eu am încercat o soluţie pseudosolomonică… în condiţiile date, nu una ideală. E grea povara de accident al istoriei.

16. Femeia perfectă? Ea – poate, slavă Domnului – nu există! Există idealuri, există femei frumoase, femei care te cuceresc intelectual, femei care te înnebunesc... etc., dar cea perfectă nu există! Dacă ar exista, bărbaţii ar sta acasă, lângă ea... Dar aşa... sunt permanent puşi pe aventuri iniţiatice... în căutarea IDEALULUI... în căutarea ETHERNULUI PHEMININ!

Câteva modele (să nu pară că mă eschivez). Din artă, acestea ar fi – previzibil – Venus din Milo (atât de frumoasă încât timpul, invidios pe acest ethern pheminin, i-a rupt mâinile); Nefertiti, „moştenitoarea cea mare în graţii, cea plină de farmec, marea aducătoare de fericire, doamna gingăşiei” (frumoasă foc, atât din perspectiva contemporanilor ei, cât şi – re-priviţi-o! – din perspectivă modernă); madonele senzuale ale lui Rafael şi cele inocente (Madona Litta, Madona Benua) ale lui Leonardo,  portretele lui Jeanne Hebutern (cele lunguieţe, făcute de Modigliani, nu cele „rotunjoare”, fotografice), Domnişoara Pogany a lui Brâncuşi, apoi: Solveig, Floria Tosca, doamnele de Renal şi Bovary, Margareta, Grethen…

Sper că nu mai sunteţi curioşi să le numesc şi pe cele din viaţă… Pentru că – modelele fiind diverse – femeia ideală este chiar soţia mea, dar presupun că în acest loc voi fi invidiat, apoi bănuit de pledoarie… pro domo sua, de abordare subiectivă a temei…

17. Respectul faţă de femeie, ca dovadă a bărbăţiei. Inteligenţa, ca argument al virilităţii. Simţul umorului, ca epitet al forţei. Lipsa de complexe, ca atribut al invincibilităţii.

18. Multe de tot. Deşi diverse roluri şi chiar meserii le-aş putea relua cu succes, nu cred că am devenit profesionist în vreuna. Am ocupat funcţii pe care le râvneau alţii (şi poate că erau mai buni decât mine). Ca şi actorul care trebuie să-şi facă meseria (ruşii spun „să slujească”, adică: „служу в театре Х” ), mi-am asumat conştient anumite roluri şi am încercat să le joc, onorabil, fără să fi făcut faţă lucrurilor, decât, poate, rareori.

19. Poate că memoria în aceste cazuri e scurtă, dar nu cred să fi făcut cuiva rău cu intenţie. Pe de altă parte, cred că nu numai am simţit necesitatea, dar m-am şi răzbunat („am pedepsit”) ori am încercat, uneori. Fac conştient această distincţie între a repara (fie şi prin violenţă, prin forţă) lucrurile, despre asta nu discutăm aici… şi a face parcă acelaşi lucru, dar numai din răzbunare, la acest caz din urmă mă refeream. Nu vă gândiţi însă, imediat, la comploturi, la lovituri de pumnal, de spadă sau – frumos! – la împunsături de floretă. Mă refeream, mai ales, la închiderea canalelor de comunicare ori la replicile, uneori, dure. Iertare!

20. Sigur că îmi place să primesc! Dar nu vreau! E destul de jenant să primeşti ceva, orice (mai ales atunci când bănuieşti că s-a făcut un sacrificiu de dragul tău).

Nu-mi place nici să smulg de la mine, atunci când ceea ce rup e chiar minimul necesar, „ultimul exemplar”, de exemplu, un volum de Borges (am spus-o ca să înţelegeţi: cine din voi l-ar ceda?). Că despre asta vorbim, nu despre eliberarea depozitelor personale de lucruri deja inutile ori de nişte sume pe care eventual le ai în plus (un vis!).

Dar ai întotdeauna – sunt sigur că e o calitate pe care o au, manifest sau doar latent, toţi – o plăcere enormă să dai, să simţi că poţi da, că poţi fi generos şi util. În toate acestea, important e să „uiţi” să întrebi, în fiecare zi: „cum te ajută cadoul meu?”

21. Cei care – mă gândesc la scriitori – au mai şi făcut-o cu talent, dezinvolt, firesc şi cu simţul umorului: Rabelais, Voltaire, Flaubert, Gogol, Bulgakov… pentru că ipocrizia şi rigiditatea solemnă poate fi distrusă doar prin firesc…

Dar dacă m-aş gândi la un caz paradigmatic, acesta ar fi, poate, Copernic. Pentru că, privit ca imagine, să te retragi din centru (un egocentrism colectiv!), pentru a-ţi ocupa locul modest, dar adevărat, e mai mult decât dovada unui curaj şi a unor competenţe. Trebuie să mai ai şi simţ critic, să ai şi simţul umorului, pentru a te detaşa. Deşi… zice lumea că sistemul ptolemeic era mai simplu de imaginat şi de explicat. Pentru că… oricum, privim lucrurile (mişcarea aştrilor ş. a.) „dinspre noi”. Aşa că totu-i relativ (nu numai în literatură) şi depinde de perspectivă.

22. După dispoziţie. De la „arhaicii” barocului Vivaldi, Bach, Scarlatti şi (via romanticii Chopin, Schumann, Liszt, Wagner, impresioniştii Debussy şi Ravel) până la modernii Schnittke sau Gershwin. Fără să vreau (încercam să accept regula şi să nu „cer” un spaţiu prea mare) mi-au scăpat Enescu şi Paul Constantinescu. Dar mi-au scăpat, pe nedrept, şi ruşii: Ceaikovski, Rimski-Korsakov, Borodin, Stravinsky, Prokofiev, Sviridov... Am lăsat deoparte opera (se putea? – Verdi, Puccini, Rossini, doar cei mai des audiaţii...). L-am lăsat pe atât de frecventatul Beethoven, pe cei din care, periodic, smulg câte o piesă-două: Haydn, Mozart, Sibelius, Grieg(!), Berlioz.

Dar mai sunt la vârsta descoperirilor. Prietenul, compozitorul Iurie Andronic îmi pasează câte o sugestie, câte o perlă. Aureliu Busuioc mi se „laudă” cu ultimele înregistrări aduse de Corneliu, fiul său. Fiica mea Ana, folosind într-un spectacol montat de ea pe Piazzola, mi l-a dăruit şi mie. Fiica Nadia mi l-a redescoperit pe – se părea atât de cunoscutul – Saint-Saens. Iar nepoata Gabriela mi-l re-aduce în casă pe Minkus şi toată muzica de balet. Pe alţii îi descopăr pe cont propriu. Smetana are un splendid poem simfonic, atât de... al nostru, „Die Moldau” (în germană), chiar dacă Moldau este „doar” numele nemţesc al râului ceh Vltava. Malher, după prezenţe tot mai dese pe Mezzo, îmi devine familiar...

Plus jazz-ul (Duke Ellington, Louis Armstrong), blues-urile relaxante sau (în contrapunct) rock-ul (Elvis Presley, Bob Dylan, Jimi Hendrix, formaţiile Beatles, Rolling Stones, Pink Floyd, Deep Purple, Led Zeppelin, Phoenix, Arsenal-ul lui Kozlov…). Sunt, în acest sens, un modern de… „curtea veche”.

23. Poveştile sunt adevărul pur, esenţializat, ele reprezintă formula matematică a lumii, iar „lumea, vorba lui Mallarmé, există pentru a ajunge într-o carte” (=poveste, mvc).

24. Dacă e o singurătate fără cărţi, e înfricoşătoare. Dacă e o singurătate fără cineva, pe care vrei să-l nenoroceşti cu poveştile (cărţile) tale, e dublu groaznic(ă).

25. Poezia bună, de cele mai diverse forme, clasice şi romantice, moderniste şi postmoderniste, expresioniste şi minimaliste. Ca şi în cazul muzicii: de la poezia epică a lui Homer (clasică, romantică, ludică, şi şocant-modernă, concomitent) până la douămiişti. Fie cerebrală, fie impulsiv-instinctuală (=apolinică sau dionisiacă). Poezia bună e un continent aparte. Conflictual, ca texte emise, şi armonios, ca deliciu al lecturii.

26. Aş fi vrut să fiu – pe un timp – pe aceeaşi lungime de undă cu Andrei Tarkovski. Vreo parabolă ori vreo distopie cinematografică (pe subiecte din Bradbury, Orwell sau Vonnegut). Cu Mihalkov, cel tânăr (Pianina mecanică, Oblomov), aş încerca o lectură ironică, ludică şi expresivă a literaturii (şi a istoriei) noastre (cu cel bătrân, „statalistul conservator” şi imperialist, e deja imposibil). Cu Fellini, indiscutabil, ne-am fi înţeles… o, aici mă tem să deschid supapele, prea multe posibilităţi!

27. Deloc. M-am simţit oricând ca un prost rătăcit, în preajma ei. Să „te asculte” cineva doar pentru că eşti „conducerea”, doar pentru că eşti „superiorul”… e o umilinţă pentru cel care „conduce”.

28. Poate nu un personaj, ci… vreun caz emblematic: nu-mi place ca cineva să fie eliminat din istorie… din comoditatea noastră, din dorinţa simplistă de a avea două rafturi distincte: prieteni şi duşmani. Antonio Salieri, de exemplu. Compozitor, a fost mult sub talentul lui Mozart (e mai rigid, e mai greoi) şi trebuie judecat în lumea muzicii… doar atât. Mitul negativ apasă însă până la anulare, mai ales că implică şi o doză de xenofobie, Salieri fiind un vienez… italian. Se neagă astfel nu numai nişte piese din tezaurul muzical (de altfel, nişte interesante verigi de legătură între muzica predecesorilor şi cea a lui Mozart), ci şi fapte meritorii de cultură: ucenici ai lui Antonio Salieri au fost Beethoven, Schubert, Liszt. Dar eu vorbesc de fenomen, nu de numele concret.

Din aceeaşi casetă (şi tot pe o filieră istorico-artistică, şi tot paradigmatic-emblematică) ar fi… Dalila. Cea pe care o ia ca „argument demonstrativ” Eminescu (misoginul!) în Scrisoarea V, „Ca dovadă de ce suflet stă în piepţii unei rochii…”. Gestul ei, de pedepsire a adversarului neamului ei (fie el şi Samson!), este perfect similar (chiar imaginea în oglindă!) a faptei Iuditei (personaj venerat în capitolul respectiv al Bibliei şi în arta plastică, dacă ne amintim de Giorgione, cel puţin). Or, nimănui nu-i trece prin minte s-o asocieze, de exemplu, pe Iudita (femeia faptei, femeia care, riscându-şi viaţa, pedepseşte duşmanul) cu… Salomeea, pictată şi ea – uneori confundată cu Iudita! – alături de capul tăiat al unui bărbat (Ioan Botezătorul), dar care şi-a dorit sacrificiul dintr-un moft criminal!

Din perspectiva neamului ei, Dalila este o eroină. De altfel ca şi (îmi vine în minte) Charlotte, domnişoara care l-a omorât pe Danton, e o întreagă poveste interesantă şi aici. Lecţia pentru bărbaţi – ca să spun povestea până la morala ei – rămâne aceeaşi (şi în cazul Iuditei, şi în cazul Dalilei): atenţie la actul… (ne)protejat.

29. Una din două: fie lejeritatea franceză („O!-la-la!”), fie pedantismul şi disciplina germană. Melanjul acesta balcanic al lui şi-şi-şi e mai degrabă media aritmetică a lui nici-nici-nici

Dar poate că ăştia suntem. De ce să ne amăgim, căutând figuri grele printre noi, filosofi şi autori de epopei şi tragedii, când poate că emblematici pentru fiinţa noastră sunt „minorii”, „balcanicii” Anton Pann, Creangă, Caragiale, Topîrceanu, Minulescu, Busuioc, Brumaru…

30. Angajat permanent, zeci de ani, în serviciu, scriu, exclusiv, în orele (minutele!) în care am timp şi inspiraţie (rară coincidenţă!). Nu mă oblig niciodată. Zic că „trebuie” (asta nu ia foc), iar apoi îmi zic: „ce interesantă temă! Şi nimeni n-a mai văzut lucrurile aşa!” (autoamăgirea asta chiar prinde!). Atunci încep să scriu… în ciuda lipsei de timp, de inspiraţie şi de abilităţi/dexterităţi necesare.

31. Exclusiv cu poveşti încă nescrise, condimentate cu: „las’ c-ai să vezi!”.

32. Opera, despre care m-aţi întrebat (şi pentru care am semnat pactul – adevărat, încă neratificat – cu Mefistofel).

33. O explicaţie indirectă: răspunzând întrebărilor anchetei, fiecare invitat şi-a conturat, involuntar, câte un autoportret, autobust… pur artistic, „tridimensional”: cum este el; cum se vede pe sine; cum se prezintă altora. Iar scriitura, mergând pe ideile lui Bahtin, este prin excelenţă de natură dialogistică. Ca şi viaţa, de altfel.

Pentru mine, e poate cea mai interesantă întrebare, ultima. Epocile „clasice” (de la cele „de aur” la cele „totalitare”), solidificate, nu-şi pun(-eau) întrebări. Dimpotrivă, cele totalitare chiar (şi) le interziceau. Romantismele (aici intră şi modernismele, adică epocile „revoluţionare”), prin întrebările abundente, trăiesc, explicabil, o dramă, o criză. Epocile „baroc” (aici intră şi postmodernism…-ele) fac din întrebări un joc intelectual, o plăcere a interpretărilor, o relativizare, confortabilă în plan intelectual.

Revenind puţin la fazele „de criză.” Recenta (prezenta!) criză financiară mondială – în esenţă, una de criză a simbolurilor valorice (= a valorilor false, declarate autentice, fenomen atât de bine ilustrat pe terenul culturii!) – sugerează că în acest domeniu, „multiplicând” nejustificat „valorile” pretins sacre, lumea de mult nu-şi mai punea întrebări.

 În stare normală, omul se întreabă în permanenţă. Din instinct maieutic. Întrebările întotdeauna „moşesc ceva”. Îmi vine în minte o idee de contrautopie perfectă, derivată din experienţa noastră totalitară: o civilizaţie care dispare pentru că… au fost interzise întrebările!

Şi încă ceva, simplu şi, implicit, uşor de dedus: orice afirmaţie e un răspuns la o întrebare pusă, presupusă sau posibilă.

 

 

Lucian Vasiliu

 

1. În general, refuz să vorbesc despre mine. Mi-s antipatici egoiştii, trufaşii fără măsură, împăunaţii (mai puţin prietenul Emilian Galaicu-Păun)...

Una dintre calităţile mele (discutabile, ca multe altele) ar fi transparenţa.  Sunt un om al dialogului, al adevărului argumentat, un ins al uşii deschise (uneori întredeschise, pentru cei care mă supără prea tare: ipocriţii, demagogii, impostorii). Deşi nu sunt chiar uşă de biserică... Ştiu să prezint scuze celorlalţi.

Calităţi nepotrivite mi s-au atribuit cu sacul şi rucsacul... De când am scos un pic nasul... la purtare, de la primul meu volum de poeme (Mona-Monada, Iaşi, „Junimea”, 1981)! S-au repezit, în timp, ulii asupra mea (prieteni, amici, oameni din preajmă, mulţi dintre cei cărora le-am făcut bine...). Am fost, pe rând, evreu (deşi sunt fiu de preot de ţară, absolvent al Seminarului din Huşi şi al Teologiei din Cernăuţi), mason, alcoolic, curvar şi multe altele. Mai recent (a se vedea Nota de constatare a C.N.S.A.S., pe Internet) aş fi fost informator pe o hârtie „rătăcită” (un proces-verbal...), deşi „Nu s-au identificat documente care să ateste transmiterea de documente către Securitate”)! Acestea... după ce am fost anchetat (în septembrie 1983!) şi mi s-a retras Premiul naţional „Mihai Eminescu” pentru volumul de debut. În nota respectivă se sugerează (într-un limbaj de tip stalinist) că dosarul care mă priveşte ar fi fost distrus taman  la data de 22.12.1989! Cine l-a distrus? De ce? Am vrut să dau în judecată C.N.S.A.S.-ul. Am organizat o Conferinţă de presă, cu dosarele, cărţile, textele pe masă (la Iaşi, la sediul filialei Uniunii Scriitorilor). Mi-am dat seama că am rămas fără martori: şi colonelul care m-a anchetat în 1983, şi căpitanul care răspundea explicit de instituţia noastră (Muzeul Literaturii Române din Iaşi) au decedat în ultimii ani! Dumnezeu să-i odihnească!

Aşadar, calitatea cea mai nepotrivită care mi-a fost atribuită a fost cea de delator, de turnător, de sicofant (mai ales că am repudiat de copil această veche meserie, de când tatăl meu, preotul interbelic, era turnat, anchetat, bătut, internat la Spitalul de Psihiatrie de la Iaşi, decedat, în cele din urmă, pe fondul Tezelor din vara anului 1971). Doamne, iartă-i!

2. Am dezvoltat, un pic mai sus, ideea. Tindem spre adevăr, căutăm mereu adevărul. Dar cred că trăim în adevăruri relative.... Tronează minciuna cu infanteriştii ei, mai ales la noi, cei de după zidul Berlinului... Va mai trece multă apă până ne vom limpezi, normaliza, verticaliza.

3. După moartea neaşteptată a tatălui meu (după suferinţe şi umilinţe de neimaginat), după pierderea aceea cumplită (eram elev de liceu, aveam doar 17 ani), am lăsat preocupările uzuale (box, fotbal, toloacă) şi m-am dedicat ascezei, lecturii susţinute şi scrisului. Nu eram un meseriaş (învăţ şi acum), ci un începător înfocat, dornic să nu-l fac de ruşine pe interbelicul meu tată, învăţător şi preot.

4. Patria ideală este Libertatea, Libertatea este Patria.  Se completează, se potenţează. Mai ales în cazul meu, un paşoptist-junimist nostalgic... Şi Libertatea, şi Patria au fost mereu în dificultate, ameninţate, subminate. Sunt dedicat lor! A se vedea, în acest sens, şi eforturile noastre la revista de tradiţie şi responsabilitate „Dacia literară”.

5. La o întâlnire (fie într-o casă de creaţie, fie pe o insulă, într-o peşteră sau în puşcărie) aş convorbi despre IUBIRE şi nuanţele ei creştine.

6. Din păcate, am pierdut momentul „pactul faustic”. Mi-a rămas puţin timp până la... capăt. Îmi cunosc măsura. Nu vreau să-l supăr pe Dumnezeu.

7. Cred în Geneză, în Creaţie, în Divinitate.

8. Orice nedreptate mă deranjează. Respect, admir, cultiv femeia în toate ipostazele ei (bunică, mamă, soră, vecină, amantă, vânzătoare de ziare, deţinută politic, premiată Nobel ş. a.)...

9. Nu cred în OZN-uri (invenţie parşivă, comercială, din perioada Războiului rece, ateist, macabru, diversionist).
N-am ce căuta aiurea. Am pământul. Am mult de lucrat aici, am mult de grădinărit. Tainele universului sunt, în primul rând, în noi înşine. Dar îi admir pe cei care cotrobăie mult mai departe de casă...

10. Mi-ar fi plăcut să mă nasc în Franţa/Italia şi să vizitez România/Moldova...

11. Mă visez deseori în secolul al XIX-lea (ba îi pun cerneală proaspătă în călimară lui Kogălniceanu, ba îi număr pisicile lui Ion Creangă, la Bojdeucă, ba îl salut reverenţios pe Alexandru Ioan Cuza...).

12. Mă simt acasă în toate tablourile care înfăţişează CINA DE TAINĂ!

13. Aş prefera un guvern european la Bucureşti şi un guvern naţional-român la Bruxelles!

14. Cea mai mare impostură este însăşi IMPOSTURA! De aici ni se trag multe rele.

15. Aş fi intervenit pentru a opri al doilea război mondial. Aş fi propus Pacea Mondială cu un Congres din care să facă parte toate mamele cu peste şapte copii (mame din toată lumea)...

16. Femeia perfectă? Maica Maria, mama lui Iisus!

17. În principal, bărbatul să aibă... barbă. Dar mai presus de toate: verticalitate!

18. Impostura intervine în momentul în care accepţi roluri care nu ţi se potrivesc. Mi s-a întâmplat în cei doi ani de Şcoală Postliceală de Biblioteconomie de la Bucureşti (1972-1974), când am fost solicitat să mă ocup de nu ştiu ce probleme ideologice... Am jucat un rol nepotrivit şi în timpul satisfacerii stagiului militar obligatoriu, cum se zicea. Am nimerit, din 30 de gloanţe (la tragerea oficială), 30 de potenţiale inimi. Dacă m-aş fi aflat pe front, aş fi ucis 30 de oameni! Dincolo de întâmplare, nici măcar nu mi-au oferit cele cinci zile de permisie (conform regulamentului), să-mi pot revedea mama şi fraţii... Au mai fost momente în care m-a locuit impostura. Mi-a dat mereu târcoale. Am evitat-o cât am putut...

19. De multe ori aş fi tras scatoalce în stânga şi în dreapta. De câteva ori chiar am lovit (încercând să mă apăr ori apărând pe altcineva – pe poetul Aurel Dumitraşcu, de pildă, într-un moment în care eram încolţiţi de nişte amici frustraţi, stimulaţi de Securitate să ne provoace...). Am şi fost lovit de multe ori, dar nu m-au biruit. Nu-mi place răzbunarea (aşa m-a învăţat şi tatăl meu). Mă înfrânez cât pot. Rău cu intenţie: NU. Bine cu intenţie: încerc mereu.

20. Îmi place să dăruiesc. De pildă: vă dăruiesc aceste răspunsuri la anchetă, cu un pic de şuguială, cu oleacă de gravitate, cu o ţâră de gratuitate...

21. Iconoclast, reformist, etern este Iisus. „Simpatic” este Confucius, de pildă...

22. Dinastia Bach îmi este foarte pe... portativul inimii!

23. (Ne) spunem poveşti spre a dormi liniştiţi!

24. Uneori îmi e teribil de frică de singurătate. Nu mă tem  de cea creştină, absolută, definitivă...

25. Sunt deschis către toate formulele poetice care duc la valoare.

26. Între toţi, Kurosawa, pe care am avut ocazia în urmă cu doi ani să-l regăsesc, la Paris, şi în ipostază de desenator, grafician, artist plastic (o expoziţie memorabilă, la Grand Palais).

27. Da, am simţit tentaţii autocrate (m-am visat guvernatorul unei insule greceşti indicibile, precum Kerkira). Încerc sa rămân un om puternic, în toată vulnerabilitatea mea...

28. Am fost fascinat de IOV, din vremea în care tata ne citea din Biblie.

29. Mi-ar plăcea să fim mai riguroşi (Un om, un cuvânt! Ein Mensch, ein Wort! – cum zice germanul).  Avem atâtea sinonime în limba maternă fertilă: exigenţă, stricteţe, severitate, precizie, exactitate, meticulozitate, raţionalitate, seriozitate, verticalitate (iarăşi?)... Nu rigiditate, ci flexibilitate lucidă.

30. Scriu când sunt inspirat. Am încercat de câteva ori să forţez şi nu mi-a ieşit. În artă nu poţi trişa... Stimulentele mele? Fotografii de familie, prieteni de calitate, documente vechi, turism cultural, ceai, fructe, intimitate... La fumat am renunţat definitiv, după 37 de ani de pufăială inutilă...

31. Îngerul meu de pe umărul stâng priveşte la îngerul de pe umărul drept şi ambii îmi solicită cărţi, cărţi, cărţi şi credinţă, credinţă, credinţă...

32. Aştept să mă mai nasc o dată, să o iau de la început, dacă ar fi posibil, cu mult mai multă înţelepciune...

33. Mă întreb cui i-a venit ideea  de a întrerupe şirul întrebărilor la cifra 33? Mă întreb dacă nu ar fi bine ca aceste pagini oferite de colaboratori pentru Contrafort să facă obiectul unei cărţi?!  Mă întreb şi întreb... Sugerez...

Cred că omul pune întrebări fiindcă se află între...bare (între Naştere şi Moarte)!

 

Cassian Maria Spiridon

 

1. Aş putea aproxima generozitatea, ca o manieră de a fi; o generozitate, între anumite limite, nu lipsită de indulgenţă, una în care fermitatea, atunci cînd se impune, este manifestă. O calitate nepotrivită atribuită, vizibil sau nu, ar putea fi o anumită naivitate, în realitate fiind vorba de încredere necondiţionată, rapid retrasă, adesea pentru totdeauna în cazul în care a fost trişată.

2. Nu cred că e posibil şi ar fi o eroare să excludem, să renunţăm pentru totdeauna la minciună. Uneori minciuna este cea mai bună cale către atingerea adevărului. E un fapt confirmat în demonstrarea a numeroase teoreme în matematică, dar şi în viaţa cea de toate zilele.

3. A fi poet este o mare fericire şi, în egală măsură, o mare nenorocire. La urma urmei scrii pentru că n-ai încotro!

4. Cele două sînt înlănţuite, se intercondiţionează. Numai în libertate îţi poţi iubi patria şi implicit să-ţi faci datoria faţă de ea.

5. Probabil, prima chemare ar fi să-i iau un interviu, să port un dialog din care şi eventualii cititori, pe măsură ce
l-ar parcurge, ar fi mai lămuriţi asupra laboratorului său de creaţie, a surselor de inspiraţie, a ideilor care îl preocupă etc., etc. Altfel, aş discuta despre fireştile banalităţi ale vieţii, evitînd a-i agresa intimitatea. În fond, el este scriitor, fie şi celebru, la masa de scris, în rest, aşa cel puţin mi s-ar părea normal, e un om ca noi toţi, cu problemele de care ne lovim zi de zi fiecare etc.

6. Nu. Divinitatea mi-a dat, şi-i mulţumesc, tot ce-a crezut de cuviinţă. Cum ar putea un surogat, un înger căzut să-mi ofere mai mult?!

7. Cred că fiecare dintre noi are o scînteie divină, fiind creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Cine preferă să se tragă din maimuţă, îl priveşte, şi în acest caz s-ar putea să fie şi adevărat.

8. În Noul Testament femeile sînt foarte prezente, de la Maria, mama lui Iisus, la Maria Magdalena, Marta, Maria, sora lui Lazăr, la femeia adulteră (şi aş putea continua să enumăr), şi nu se vede de nicăieri o nedreptăţire a lor. Cel puţin în creştinism femeile, după ştiinţa mea, nu au parte de un alt regim decît al bărbaţilor.

9. Cînd eram mai tînăr şi implicit mai nesăbuit cred că aş fi făcut-o. Astăzi n-aş mai cuteza la o astfel de întreprindere. Trăim doar acum cu ei şi pentru ei; în absenţa lor viaţa şi-ar pierde ce-i mai important: sensul.

10. Ca să pleci din ţara în care te-ai născut, ai crescut, ai toţi cunoscuţii, părinţii, rudele, prietenii, din locul unde te-ai format şi educat etc. ar trebui să ai motive extrem de temeinice, de natură politică – cum se întîmpla în comunism, sau de natură economică, posibile în actualitate, şi o altă variantă, să-ţi găseşti partenerul de viaţă în altă parte a lumii. Altfel, nimic nu îndreptăţeşte un astfel de gest, mai ales astăzi, cînd graniţele sînt transparente şi poţi vizita, practic, orice colţ al planetei. În concluzie,
m-am născut la Iaşi, la Spitalul Sf. Spiridon, trăiesc aici, la şapte kilometri de unde am apărut pe lume, şi lucrez la trei sute de metri de acelaşi topos. Se spune că aerul pe care
l-ai respirat prima dată nu te părăseşte decît odată cu ultima respiraţie. Dacă Dumnezeu îmi va îngădui, vreau să redau această primă respiraţie locului de unde am primit-o.

11. În vremea lui Decebal sau a lui Ştefan cel Mare, dar şi mai mult în epoca în care am trăit şi trăiesc.

 12. Aş fi fost un norocos să-mi fi făcut portretul unul dintre pictorii celebri ai lumii. Totuşi, mă mulţumesc şi sînt onorat de portretele realizate de contemporani, nu mai puţin celebri.

13. Prefer un guvern naţional care să conlucreze benefic cu unul european.

14. Este o impostură îngemănată: fascismul şi comunismul.

15. Aş fi oprit cucerirea Daciei de către Traian. Alta ar fi fost soarta acestei părţi de lume.

16. Modelul, m-am convins în timp, este întruchipat de soţia mea.

17. Caracterul, şi nu doar la bărbaţi.

18. Rareori, ca să nu spun niciodată. Am preferat şi
m-am străduit să fiu aşa cum sînt în orice context – bineînţeles întotdeauna în limitele decenţei şi civilităţii.

19. N-am făcut niciodată rău cu intenţie şi nici n-am încercat să mă răzbun. Să judece şi să pedepsească este Cineva mai îndreptăţit ca noi să o facă. Nu înseamnă că n-am avut răbufniri şi momente în care simţeam, la răul care mi s-a făcut, să răspund cu aceeaşi monedă. Astfel de momente se rezolvă cu cîteva propoziţii şi fraze în care, se înţelege, mai totdeauna la mine acasă, pun la punct ipochimenul. Odată eliberat pe această cale, l-am iertat şi îl las în grija Domnului. Am alte lucruri mai importante şi mai de folos decît să mă încarc cu negativitate.

20. Îmi place mai ales să dăruiesc, iar cînd primesc (am o anumită sfială în astfel de situaţii) încerc să mă bucur de dar cu cei apropiaţi.

21. Salvador Dali.

22. Bach – cred că în Rai se ascultă tocatele lui, nu mai puţin Mozart, Beethoven.

23. Pentru că viaţa fiecăruia este o poveste care aşteaptă să fie povestită.

24. Nu. Şi nu sînt niciodată singur – am atîtea de discutat cu mine, încît e greu să spun că mă paşte singurătatea.

25. Cel mai mult îmi place poezia bună. Pe lume sînt doar două feluri de poezie: bună şi proastă sau nonpoezie. E normal să fiu permanent cucerit de prima. Indiferent de formula poetică, dacă poemul este scris fără talent, fără har liric, formula nu-l poate salva.

26. După terminarea Politehnicii am vrut să dau examen la regie de film. Din păcate, la înscriere am aflat că n-ai voie să faci – aşa era în comunism – o a doua facultate la zi, cel mult la fără frecvenţă – or, regia de film, cum era de aşteptat, nu avea o astfel de secţie. Aş fi lucrat încîntat cu Fellini sau Antonioni.

27. Nu m-a interesat niciodată puterea politică, deşi, mai ales după ‘89, aveam toate şansele, ca unul ieşit din puşcăria politică, să acced la diverse funcţii politice. Dar nu pentru asta am luptat. Nu mi-am dorit decît să fiu liber şi să trăiesc într-o democraţie liberală.

28. Aşa ceva nu stă în puterea mea. Nu sînt nici istoric, nu am instrumentele necesare. Dar cred că se impune scrie­rea unei istorii a românilor, eliberată de diverse interese ideologice, una în care doar faptele, întîmplările adevărate să vorbească.

29. Nu de calităţi duce lipsă poporul român. Are la fel de multe calităţi şi defecte ca oricare alt popor. Ce-i lipseşte este o clasă politică care să-l merite, una care să-şi iubească poporul mai presus de interesele personale meschine şi imediate, o clasă politică care să nu mai fie cotropită de politicianisme, ci să aibă o viziune economică şi socială pe care să o urmărească şi îndeplinească spre beneficiul naţiunii.

30. Nu folosesc nici un stimulent pentru scris. Scriu atunci cînd mă vizitează Muza, şi ea nu are ore fixe. Iar ce scriu sau lucrez-prelucrez pentru forma finală o fac seara, pînă noaptea tîrziu, cînd cele ale zilei nu mă mai agresează.

31. Cu multă smerenie şi ascultare.

32. O civilizaţie extraterestră, de la care să învăţăm ce ne-a învăţat Iisus – şi uităm mereu, să ne iubim.

33. Între cele care vieţuiesc, omul este singurul care îşi pune întrebări de nerezolvat. Marea interogaţie a calului este iarba, a tigrului, antilopa etc. Sînt întrebări cu răspuns palpabil şi nu greu de rezolvat. Omul se întreabă cum o fi pe Lună? Cîntată atîta de poeţi, totuşi omul vrea mai mult, şi atunci, din întrebare în întrebare, ajunge să calce pe Lună. Întrebările sînt cea mai bună cale de a ne afla sensul.   

 

Petru Negură

 

1. Mă consider hedonist, în răspăr cu aparenţa de austeritate pe care o produc uneori. Oricum, nu m-aş simţi bine dacă aş fi redus la una dintre trăsături. Aş prefera să rămîn fără calităţi.

2. Camus spunea prin gura unuia dintre personajele sale, şi deci la modul ironic, că lumea ar fi grozav de plicticoasă dacă toţi oamenii ar spune numai adevărul. Aş mai adăuga la această afirmaţie că cei care cred prea tare în adevăruri de tot soiul nu sînt doar plicticoşi, ci şi periculoşi în egală măsură, nefiind în stare să înţeleagă adevărul celuilalt. Iar de aici nu mai rămîne decît un pas pînă la anihilarea aproapelui.

3. Abia recent am învăţat să fiu fericit, trăindu-mi viaţa. Poate că voi învăţa vreodată să devin fericit scriind-o? Am speranţa că mi se va întîmpla asta cînd voi ajunge să scriu literatură de ficţiune.

4. Preţuiesc libertatea umană, inclusiv libertatea de a-ţi asuma nişte datorii faţă de o comunitate.

5. Am visat de mai multe ori cum ar fi să discut cu Bucov, Lupan sau Deleanu, scriitori moldoveni sovietici care au acceptat să scrie sub presiunea politicului. Aş fi vrut să-i întreb ce ar fi scris în condiţii de libertate. La fel, l-aş întreba pe Rimbaud de ce a încetat să mai scrie poezie la 20 de ani, iar pe Dostoievski l-aş iscodi de ce s-a reapucat de scris după „învierea lui Lazăr”.

6. Pentru mine, pactul faustic ar însemna să descopăr şi să exploatez o formulă de succes în detrimentul experienţei de viaţă şi al travaliului creator.

7. Nu cred în veridicitatea teoriilor totale. E posibil ca şi creaţioniştii şi evoluţioniştii să aibă dreptate... sau şi unii şi alţii să se înşele.

8. Mă deranjează cînd nişte scrieri datate sînt înţelese şi prezentate în buchea lor, fără discernămînt şi spirit critic. De altfel, şi Biblia şi Coranul au prilejuit cumplite neînţelegeri, cu preţul a nenumărate vieţi omeneşti. De ce le-am crede pe cuvînt în privinţa femeilor?

9. Mai am de căutat şi de descoperit atît de multe, aici pe Pămînt, lîngă cei iubiţi, înainte de a mă avînta în marea călătorie, fără cale de întoarcere.

10. E adevărat că nu ne alegem patria. Dar putem să ne alegem o patrie „de adopţie”. Patria mea de adopţie e Parisul (nu neapărat toată Franţa, nota bene), unde am petrecut cîţiva ani fondatori. Mi-am dat însă seama că fericirea pe care am trăit-o în acest oraş era cumva de împrumut şi că atunci cînd voi deveni un parizian cu acte în regulă nu voi mai fi la fel de fericit cum am fost. Am decis aşadar să revin în patria „de origine” (scuzaţi-mi pleonasmul), în care am re-descoperit o fericire autentică.

11. Dacă aş avea posibilitatea să aleg timpul la pachet cu locul şi statutul social, cred că m-ar tenta să fiu cetăţean liber în Atena lui Aristotel. Altminteri, mă felicit pentru întîmplarea fericită care a făcut să mă nasc în ultimul sfert al secolului 20. Am norocul să trăiesc o epocă fascinantă de transformări şi descoperiri. Am scăpat în schimb de perioadele cele mai grele ale comunismului, de foamete, de cele două războaie, de vremurile măcinate de restrişte şi conflicte (pentru omul mediu) din secolele precedente. Sînt curios să ştiu ce-mi rezervă ziua de mîine.

12. Mi-ar plăcea să mă afund dis-de-dimineaţă într-o pădure de Şişkin, trăgînd în piept un aer umed cu iz de reavăn şi conifere, apoi să hălăduiesc într-un Delft de Vermeer, pe malul canalului, urmărind în treacăt îndeletnicirile orăşenilor, iar într-o după-amiază de vară, să mă arunc ca în apă într-un lan gălbui, vangoghian.

13. Prefer un guvern naţional într-o confederaţie europeană, pentru a se controla şi potenţa reciproc, cel puţin la modul ideal.

14. Orice ideologie (şi religie), luată separat, e o impostură. Cel mai cumplit e cînd una dintre ele îţi este impusă prin forţa armei şi a fricii. O altă mare impostură a omenirii o consider medicina bazată pe medicamente (care tratează simptomele, în loc să întărească organismul uman, pentru a-l face mai rezistent).

15. Nu ştiu dacă aş putea să le schimb pe toate pe cîte le-aş dori. Mi-ar fi teamă să nu fac mai rău.

16. Femeia perfectă e chiar cea care stă acum lîngă mine.

17. Puterea de a folosi puterea doar în scopuri paşnice (atenţie: nu neapărat „bune”, binele avînd definiţii variabile de la caz la caz).

18. Apropo de întrebările şi răspunsurile de mai sus, deseori m-am simţit aiurea cînd se aştepta de la mine să joc un anumit rol de „bărbat” care nu-mi era propriu. Atunci m-am întrebat, cred, cît de motivată şi cît de arbitrară este departajarea sexuală a rolurilor.

19. Am simţit nevoia să mă răzbun, probabil, de cîteva ori. Cea mai bună răzbunare a fost cînd am reuşit să ignor răul care mi-a fost adresat.

20. Îmi place să dau cu folos şi să primesc fără datorie.

21. Martin Luther King. Pentru puterea lui de a lupta pe căi neviolente pentru o lume mai dreaptă.

22. Din clasici, Gustav Mahler, atît de tandru şi trist, mai ales în Simfonia a 5-a. Din moderni, Radiohead, deopotrivă intelectuali şi sensibili.

23. Probabil pentru a trăi mai abitir, atunci cînd viaţa îi pune limite.

24. M-aş teme de singurătatea din mine însumi. Din fericire, nu am mai avut de mult o asemenea stare.

25. Pentru moment îmi place poezia care exprimă poeticul vieţii cotidiene, liricul experienţei brute, ceva în stilul Podului Mirabeau de Apollinaire. Dintre contemporani, îmi plac poemele timpurii ale lui Mitru Crudu, cele recente ale lui M. Vakulovski, unele poeme de Claudiu Komartin (Poeme cu tătuca)... Deunăzi am recitit versurile – ingenui şi livreşti – ale lui Călin Sobietsky-Mânăscurtă şi am avut o stare aparte... Mi-ar plăcea să citesc sau să scriu vreodată nişte poeme-eseu, poeme-istorie, poeme-reportaj...

26. Mi-aş dori să pot compune vreodată un scenariu de film despre perestroika pentru regizorul Igor Cobileanski, care mi-a fost bun prieten în acea epocă. Ambii eram pe atunci obsedaţi de sex şi dornici de revoluţie.

27. Mi s-a întîmplat cîndva să am sentimentul cvasimesianic de a dori să fac cuiva bine cu forţa. Cred că asta ar fi una dintre tentaţiile puterii. Sper că am devenit mai înţelept între timp.

28. Aş dori să reabilitez personajele anonime care au clădit istoria, de jos, fără să lase în urma lor monumente sau acţiuni de importanţă „epocală”. Cunoaşterea vieţii lor de zi cu zi în diferire vremi ne-ar putea umple o lacună capitală pe care o avem în viziunea noastră faţă de umanitate şi anume faţă de oamenii din spaţiul nostru. La noi, ca şi în alte părţi, cei mai mulţi continuă să atribuie „meritele” istoriei doar celor „mari” şi „puternici”.

29. Mi-aş dori ca românii să înveţe de la vest-europeni modestia şi înţelegerea celuilalt.  Mă bucură să văd români, tineri mai ales, care au deprins şi interiorizat asemenea calităţi. Aceasta vine, probabil, şi odată cu sentimentul unei personalităţi împăcate cu sine. Sper că şi moldovenii vor învăţa cu succes, cîndva, să fie împăcaţi cu sine şi cu ceilalţi.

30. Lucrez mai mult în cursul zilei, pînă la căderea serii. Mă simt mai bine cînd lumina solară îmi bate pe tastieră şi pe filele cărţilor. Pentru a sta treaz şi a gîndi mai bine consum cîte două cafele pe zi, cîte un espresso (ristretto). Dacă o beau şi pe a treia, nu dorm bine noaptea şi atunci a doua zi trebuie să beau mai multă cafea, şi atunci o iau de la capăt...

31. Îngerul de pe umăr este, probabil, proiecţia interiorizată a unor presiuni sau aşteptări care ne vin din partea unei comunităţi, din care, să nu uităm, facem şi noi parte. Aceste aşteptări nu vin deci doar din afara noastră, ci şi din noi înşine ca parte a comunităţii respective. M-ar tenta vreodată să scriu cu pseudonim, ca să nu am de plătit tribut acestor aşteptări, pe care eu însumi le creez, într-un fel, „celorlalţi” faţă de mine.

32. Aştept cu multă speranţă că Moldova va înceta să mai fie o ţară şi o societate provincială, aşa cum este astăzi, dar ştiu că aceasta nu se va întîmpla degrabă (nu vreau să spun niciodată) şi mă tem că nu în timpul vieţii mele.

33. Pentru că vrea să cunoască mai multe despre sine şi despre lume, nu-i aşa?