Categorii

Parteneri

De ce îşi pune omul întrebări?

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

De ce îşi pune omul întrebări?

articol: 

1. Ce trăsătură de caracter vă definește cel mai bine și care a fost cea mai nepotrivită calitate pe care v‑au atribuit-o alții?

2. Credeți că e posibil să trăim numai în adevăr, să excludem minciuna?

3. Ați fost vreodată cu adevărat fericit în meseria scrisului?

4. Ce prețuiți mai mult: libertatea umană sau datoria față de patrie?

5. Ce ați dori să discutați cu un scriitor celebru, dacă v-ați întâlni cu el la o casă de creație?

6. Ați încheia un „pact faustic” pentru a crea o operă monumentală?

7. Credeți în Geneză sau în Teoria evoluționistă?

8. Vă deranjează faptul că religiile monoteiste nedrep­tățesc femeia?

9. Ați accepta să plecați într-o călătorie în spațiu pentru a cunoaște tainele Universului, știind însă că nu vă veți mai revedea părinții, rudele și prietenii?

10. Dacă nu v-ați fi născut în România/Moldova, în ce țară din lume ați fi dorit să trăiți?

11. Dacă ați avea posibilitatea să alegeți, în ce epocă din trecut aţi dori să trăiți?

12. În ce tablou al unui pictor celebru v-ar plăcea să intrați?

13. Preferați un guvern național sau un guvern european?

14. Care este, după părerea Dvs., cea mai mare impostură a lumii?

15. Dacă vi s-ar oferi ocazia, în ce moment al istoriei ați interveni pentru a da un alt curs evenimentelor?

16. Aveți un model pentru femeia perfectă?

17. Ce calități apreciați la un bărbat?

18. Vi s-a întâmplat să jucați în viață „roluri” care nu vi se potrivesc?

19. Ați simțit vreodată nevoia să vă răzbunați pe cineva, să faceți rău cu intenție?

20. Vă place să dați sau să primiți?

21. Care „nebun al lumii” – ne gândim la iconoclaști și reformiști,  cei care contribuie la emanciparea spiritului uman - vă este cel mai simpatic?

22. Ce compozitor vă place cel mai mult? 

23. De ce își spune omul povești? 

24. Vă e frică de singurătate?

25. Ce fel de poezie vă place, sunteţi deschis către mai multe formule poetice?

26. Dacă ați scrie un scenariu de film, cu ce regizor - clasic sau contemporan - ați dori să colaborați?

27. Ați simțit vreodată tentația puterii?

28. Ce personaj nedreptățit, subevaluat din istoria omenirii, ați dori să-l reabilitați?

29. Ce calitate proprie unui alt popor ați dori să o aibă și poporul român?

30. Când scrieți (dimineața sau seara) și ce stimulente folosiți pentru scris?

31. Cu ce vă „hrăniți” îngerul de pe umăr?

32. Ce așteptați, știind că nu va veni niciodată?

33. De ce își pune omul întrebări?

 

Arcadie Suceveanu

 

1. Recunosc că nu mi-am pus niciodată aceste întrebări. Niciodată nu mi-a ajuns timp şi nici curiozitate să-mi fac analize introspective prea riguroase, să-mi construiesc portretul interior prin procedee „psihocritice”. Dar atunci când mi-a picat în mână Horoscopul chinezesc, mi-am identificat cu multă uimire trăsăturile de caracter, unele prinse în definiţii exacte, precum: „Cinstea şi demnitatea sunt pentru el (Dragonul Scorpion) virtuţi supreme”; sau: „Cusurul lui principal este că uneori poate acţiona ca un arhitect prea optimist, care tot extinde construcţia, uitând să consolideze temeliile”. Rigurozitatea, un spirit extrem de scrupulos – cred că acestea sunt trăsăturile ce-l caracterizează cel mai exact pe „arhitectul” din mine. Anume ele mă fac să-mi aşez textele (şi nu doar pe cele poetice) într-o geometrie cât mai perfectă, să folosesc în poezie, în cea cu formă fixă, doar rime perfecte, respingând asonanţele; în fine, să tac şi să ascult cât mai mult pe alţii, preferând să deschid gura doar atunci când am ce spune…

Mi-am dat seama că uneori cei care nu mă cunosc îndeajuns mă consideră orgolios. Dar orgoliul meu vine, în chip paradoxal, dintr-un soi de timiditate, pe de o parte, şi din tendinţa de a-mi dezvălui „pe faţă, fără menajamente, preferinţele şi antipatiile”, pe de altă parte, întocmai cum se spune în acelaşi Horoscop chinezesc. Prin urmare, sinceritatea mea „dezgolită”, lipsită de strategii „diplomatice”, poate părea uneori jignitoare, orgolioasă…

2. Binele şi răul, adevărul şi minciuna sunt chiar aluatul primordial din care a fost plămădit omul. Omul imperfect, pentru că cel perfect o fi existând el poate în alte galaxii. A trăi „numai în adevăr”? În istoria omenirii au existat epoci în care această perspectivă părea posibilă. Acum însă, în secolul XXI, când până şi pâinea pe care o mâncăm conţine E-uri (falsuri), adevărul „adevărat” (adică, naturalul, firescul, autenticul) începe să devină o metaforă. Nu există adevăr absolut – aceasta este concluzia la care au ajuns, de fiecare dată, toate filozofiile. Ceea ce înnobilează însă fiinţa umană este că ea tinde să trăiască în adevăr şi frumos. Să-i urăm succes în continuare… Vorba poetului: „Căci nu vor trece multe milenii – şi-ntr-o zi…”

3. Cea mai mare fericire am trăit-o atunci când mi-a apărut prima carte, Mă cheamă cuvintele, în 1979. Întreaga mea fiinţă vibra ca atinsă de un suflu tainic, ocult, simţeam că intru parcă în alte relaţii cu lumea… Aveam impresia că toţi „ştiu” sau foarte curând vor „afla” că eu sunt autor de carte, „heraldul” care aduce o veste nemaipomenită… Cu timpul, bineînţeles, frenezia acestor sentimente s-a mai şters, elanul s-a mai subţiat.

Dar, sunt fericit ori de câte ori reuşesc să scriu un text bun, o poezie sau un eseu care îmi satisfac exigenţele interioare în primul rând. Am un principiu pe care încerc să nu-l trădez – de a nu mă aşeza la masa de scris decât atunci când simt că am ceva ce spune cu adevărat. Pentru mine, scrisul este – prin definiţie – un act de sinceritate. Păcat că, din cauza obligaţiilor de serviciu şi a altor activităţi extra masă de scris, asemenea clipe sunt foarte rare.

4. Noi, cei din această parte a lumii, n-am prea cunoscut sentimentul libertăţii. Ieri – din pricina îngrădirilor politice şi ideologice, azi – din cauza privaţiunilor de ordin economic, material. Dar tocmai aceste restricţii şi privaţiuni mă fac să preţuiesc libertatea şi mai mult, ca pe un dar jinduit, din care, poate, odată şi odată îmi va fi dat şi mie să gust. Poate că voi mai prinde acea clipă fericită când, de exemplu (o, constat că mai am încă multă iluzie în mine!), voi putea pleca la Bienala de poezie de la Liège, Belgia, unde sunt invitat în perioada 6-9 octombrie curent, fără a trăi umilinţa refuzului din partea unor sponsori îmburgheziţi; sau clipa când voi putea cu uşurinţă alege între obligaţia de a mă prezenta zilnic la serviciu şi munca la masa de scris… Îi admir pe acei (puţini) colegi ai mei care au ştiut să-şi asume libertatea (ce implică, în cazul nostru, un mare risc!) de a se consacra exclusiv scrisului.

În ceea ce priveşte „patria”, lucrurile sunt şi mai complicate. Pentru că „patriile” de care noi am avut parte în istorie au fost diferite, numindu-se când „URSS”, când „R. Moldova”, iar pentru mine şi „Ucraina”; în timp ce patria noastră istorică, cea adevărată, n-a avut puterea să ne reabsoarbă. De aceea, „datoria faţă de patrie”, pentru mine cel puţin, nu este un sentiment pe deplin cristalizat; ea se identifică mai curând cu datoria de ne a repune în drepturi limba română, aici, acasă la ea, de a ne recupera trecutul şi istoria. Aşadar, versul lui Nichita Stănescu îşi reconfirmă, încă o dată, valabilitatea şi măreţia: „Patria mea este Limba română”.

5. Nu prea ştiu, depinde de loc, timp, inspiraţie. Cred că, în general vorbind, celebritatea unui scriitor nu este egală întotdeauna cu valoarea intrinsecă a operei. Mai cu seamă în epoca noastră, dominată de o devastatoare confuzie de valori, când un bun management de imagine poate crea în chip artificial scriitori mari, celebrităţi răsunătoare. Ei, dar asta e un pic altceva.

Dacă l-aş întâlni pe Alecsandri, de-o vorbă, l-aş întreba dacă îi este dor de lunca Siretului şi, în general, dacă ar mai putea scrie şi acum, în epoca internetului, pasteluri şi idile…

6. Clauza unui asemenea pact prevede o „tranzacţie”: vinderea sufletului/spiritului în schimbul a… Rămas însă fără de suflet, cum ai mai putea „crea o operă monumentală”? Altceva e dacă Mefistofel ţi-ar dărui-o, adică – în clipa în care am bate palma/laba – ţi-ar aduce-o gata creată, pe tavă, ca pe un fel de onorariu/mită, şi încă în dublă variantă: în manuscris şi pe suport electronic…

7. Cum şi când a apărut viaţa, ce forţă a pus în mişcare marele mecanism al universului, de unde a apărut primul eon de lumină etc. – constituie, iată, şi acum, în sec. XXI, marea taină ce nu vrea, încă, să se deschidă. Cartea Genezei va avea întotdeauna nişte pagini lipsă, pe care noi suntem puşi să le completăm cu gândirea, cu intuiţia noastră. Teoria evoluţionistă a lui taica Darwin e ca un fel de operă postmodernistă care încearcă să  rescrie aceste pagini lipsă – la modul ştiinţific, ironic, spectaculos. La toate acestea se mai adaugă, pe de o parte, cercetările ciberneticienilor şi geofizicienilor de azi, care vin cu argumente ştiinţifice greu de contestat; iar pe de altă parte, avem predicţiile biblice privind mersul lumii şi apocalipsa, previziunile lui Nostradamus etc., care, iată, încep să se developeze chiar sub ochii noştri, înclinând balanţa când într-o parte, când în alta. Nu ne rămâne decât să mai aşteptăm puţin – un an, zece, un veac sau poate încă vreo câteva milenii… Vom muri şi vom vedea…

Dincolo de toate, însă, cred că există, nu poate să nu existe o Forţă supremă, o Energie ocultă numită în atâtea şi atâtea feluri – Demiurg, Dumnezeu, Atotputernicul, Marele Anonim, Marele Geometru, Marele Şahist, Puterea Cerească etc., etc. – care ţine lumea şi planetele într-o (inter)dependenţă şi într-o (inter)conexiune ordonatoare, care are grijă ca toate angrenajele, şurubaşele şi piuliţele ce alcătuiesc marele mecanism al lumii să funcţioneze ireproşabil, pentru a-i întreţine mişcarea, ciclicitatea, pentru a naşte şi genera viaţă.

8. Consider umilirea şi nedreptăţirea femeii ca partea cea mai vulnerabilă, reprobabilă a doctrinelor religioase. Creştinismul, graţie civilizaţiei şi culturii mai avansate din ţările unde este mai răspândit, a reuşit să scape aproape definitiv de această prejudecată, de această racilă. Pe când în ţările cu regimuri islamice, bunăoară, lucrurile se schimbă anevoios, femeia continuă să stea după feregea ca după zăbrele. Degradant pentru spiritul acestui timp, umilitor pentru condiţia umană!

9. Orice plecare, dacă este lipsită de perspectiva întoarcerii acasă, la matricea părintească, în cazul nostru – la zările pământene, este lipsită de sens. Dacă aţi fi fost mai îngăduitori şi mi-aţi accepta revenirea pe pământ, pentru a le putea povesti celor dragi ceea ce am văzut şi am înţeles în nemaipomenita călătorie, poate că m-aş aventura să urc în nava spaţială. Dar ţinând cont de nemiloasa condiţie pe care o formulaţi, aleg să călătoresc ca şi până acum: îmbarcat pe naveta prodigioasei mele imaginaţii, ajutat de cărţi, televizor, internet… La vârsta mea, trecută hăăăt de cea când se înghit pe nerăsuflate romanele lui Jules Verne, e mai înţelept să rămâi acasă şi să recepţionezi mesajele altor, mai tineri şi cutezători, temerari porniţi să cutreiere universul… Păi, nu?

10. În anii boematicei mele tinereţi poetice, mi-ar fi plăcut să trăiesc în Montmartre, vestitul cartier al Parisului, în falansterul Bateau-Lavoir, bunăoară, trecând prin „universitatea bistrourilor” şi cabaretelor „Lapin Agile” şi „Moulin de la Galette”… Acuma, trecut într-o cu totul altă vârstă şi în altă stare/alte stări de spirit, aş prefera să trăiesc în Germania, sau, dacă îmi este îngăduit (că tot nu ne costă nimic!) în Elveţia, unde se pare că rigoarea, disciplina mai sunt la ele acasă, unde (lăsaţi-mă să visez, dacă tot m-aţi provocat!) aş mai putea simţi, din nou, că omul contează, că viaţa mai are sens… Ah, dezastruoasă imaginaţie!

11. Citind răspunsul lui Eugen Lungu la această întrebare în unul dintre numerele precedente, în care distinsul critic şi subtilul cunoscător al culiselor istoriei aduce exemple de crime şi atrocităţi din diverse epoci, m-am lăsat convins, încă o dată, că binele şi răul, frumosul şi urâtul au fost distribuite în doze proporţionale în toate timpurile, că nu ar fi deloc rău dacă aş reuşi să-mi armonizez viaţa cu timpul în care m-am născut. Totuşi, cred că m-aş fi simţit mult mai bine în epoca Renaşterii sau în Bucureştiul interbelic, bunăoară… N-ar fi fost deloc rău dacă mi-aş fi putut petrece o perioadă de timp în Parisul secolului XIX… Să continui sau să mă opresc aici?…

12. Depinde de stări şi dispoziţii. Uneori, îmi place să mă identific cu personajul vesel şi fericit din Căutătorul de cuiburi de Pieter Bruegel. Alteori, m-aş închide pentru un timp în Floarea soarelui a lui Van Gogh. Dar în Anemone-le lui Luchian, în chip de albină visătoare, credeţi că nu m-aş simţi bine?…

13. Un guvern naţional, dar cu prestaţie europeană. Adică, un guvern cu o structură modernă, cu oameni profesionişti, cinstiţi, care ar vrea cu adevărat să schimbe soarta concetăţenilor noştri atât de chinuiţi şi nedreptăţiţi de istorie.

14. Totalitarismul cu toate încrengăturile şi derivatele sale. Nouă, celor care am traversat fragmentele de timp ale secolului XX, ne-a fost dat să cunoaştem forma sa clasică, emblematică – comunismul. Din nefericire, am trăit „din plin” acele vremuri când, închis în colivie, trebuia să te declari mai liber ca pasărea cerului; înfometat, erai somat să strigi cât de tare că eşti conectat la cornul abundenţei; expropriat, deportat, batjocorit, erai educat şi convins, apoi obligat să-ţi clamezi fericirea; altfel nu se putea, altfel…. Abominabilă, diavolească lucrare!

15. În preistorie, m-aş furişa în grădina Raiului şi aş bruia „discursul” şarpelui, ca să nu ajungă la urechea Evei, evitând astfel căderea în păcatul originar… Iar dacă ar fi să intervin în istoria modernă, aş face tot posibilul ca să zădărnicesc semnarea pactului Ribbentrop-Molotov, în urma căruia fiinţa noastră naţională a fost decimată, fragmentată în chip diabolic, încât nu se poate redresa nici până azi.

16. Da, dar nu chiar „perfectă” (perfect fiind doar unul Dumnezeu), ci „aproape perfectă” – mama şi soţia mea. Şi nu o spun din complezenţă, din snobism sau mai ştiu eu din ce alte oculte obligaţii conjugale.

17. Caracterul, în primul rând. Nimic mai dizgraţios decât un bărbat lipsit de caracter, flasc şi „băbos”, pentru care înţelepciunea populară are atâtea calificative – „bărbat de paie”, „mămăligă plouată”, „sac cu r…t” etc. De asemenea, inteligenţa, spiritul umorului, calităţi care, de altfel, cu greu pot fi concepute una fără alta.

18. Da, ca aproape fiecare om pus să joace, de către marele Regizor, în spectacolul vieţii. Roluri mai mari, roluri mai mici. Dar vreau să cred că nu doar le-am „jucat”, ci chiar le-am trăit, m-am identificat cu unele dintre ele. Nu prea avem altă opţiune – de cum ne naştem, măştile ne aşteaptă înşirate pe aţă, important e să le alegem pe cele mai reuşite… Asta aşa, ca metaforă. În general, însă, îmi place să joc sincer, cum s-ar zice, cu cărţile pe faţă şi cu măştile agăţate în cuier…

19. Trebuie să recunosc că n-am fost niciodată apt să acţionez conform moralei din preceptul biblic, conform căruia atunci când eşti lovit să întinzi şi celălalt obraz. Dacă sunt lovit sau umilit pe nedrept, bineînţeles, voi cău­ta să mă răzbun. Aşa îmi dictează instinctul, caracterul. Dar asta, subliniez, doar în calitate de contrareplică, ca reacţie la provocare. Să fac însă cuiva „rău cu intenţie” – nu, de aşa ceva nu sunt capabil.

20. În ring, când e vorba de o luptă reală sau doar de una verbală, îmi place mai mult să dau decât să primesc. Când e vorba de bani ori de atenţie, ori de afecţiune, ori de sprijin moral, îmi face plăcere şi una, şi alta. Însă primind, am grijă să nu mă îndatorez sub nici o formă.

21. Sunt mai mulţi, desigur. Dacă e să ne limităm la literatură, unul dintre aceştia e Arthur Rimbaud, „nebunul” care a „sucit gâtul elocvenţei”, revoluţionând limbajul şi gândirea poetică, marele spărgător de canoane clasicist-academice, care, la vârsta de 19 ani, abandonează poezia şi, mânat de „aventuri continentale”, devine traficant de arme şi droguri.

22. Îmi vine greu să selectez un singur nume. În funcţie de stare, timp, loc, mă extaziez ascultând Simfonia a 9-a de Beethoven, Sonatele lui Chopin, Anotimpurile lui Vivaldi, Rapsodia română a lui Enescu, Balada lui Ciprian Porumbescu, celebrul Vals al lui Eugen Doga…

23. „În poveste/ Şi-n poezie/ Lumea nu-i cum este,/ Ci cum vrei să fie” – aşa scriam într-o poezie destinată micilor cititori. Da, prin poveste reuşim să evadăm într-o lume a tuturor virtualităţilor, concentrând spaţiul, înfruntând timpul şi moartea. În poveste Limita dispare, omul nu simte trecerea dintr-o vârstă în alta, din lumea reală în cea metafizică, şi invers. În cel mai pur spirit maniheist, binele învinge răul, dreptatea triumfă, sufletul se reîncarnează etc. Ce poate fi mai frumos, mai mângâietor, mai dătător de virtuţi şi speranţă?

Nimic, nici un fel de altă născocire a minţii omeneşti nu va fi în stare să înlocuiască poveştile.

24. Da. Singurătatea mă deprimă şi mă exasperează. Nu accept decât singurătatea la masa de scris, dar şi atunci îmi place să simt zumzetul vieţii în preajmă.

25. Sunt deschis spre toate formulele poetice – de la Homer până la douămiiştii Claudiu Komartin şi Dan Sociu. Mai mult, am scris şi texte clasiciste, şi texte postmoderniste. Pentru mine poezia nu poate fi decât de două feluri – bună sau proastă, adică autentică sau „fabricată”, trăită sau mimată, indiferent de forma textului, indiferent de formulă, limbaj, paradigmă. Ceea ce contează este valoarea – valoarea estetică, evident. Îmi displace profund atitudinea maniheistă a unora, care, scriind în vers clasic, neagă sau desconsideră modernismul şi postmodernismul; şi invers, fiind poeţi postmodernişti, consideră că tot ce s-a scris până la ei este, implicit şi iremediabil, lovit de vetusteţe şi anacronism.

26. Cu un regizor care ar lucra cu ideile, cu metaforele, care ar fi dispus (şi pregătit) să facă un film-parabolă. Poate cu Fellini. Poate cu Tarkovski. Problema e dacă ei mi-ar accepta scenariul….

27. Nu sunt avid de putere, chiar dacă deţin de mai multă vreme la Uniunea Scriitorilor funcţia de vicepreşedinte. Cei din echipa cu care lucrez s-au putut, cred, convinge în diverse situaţii că eu nu sunt omul care se complace în „a da ordine”, în a uza de prerogativele funcţiei, sau care vrea cu tot dinadinsul să fie/să pară mai mult decât este. În 1990, când mi s-a propus să candidez pentru funcţia de deputat în primul Parlament, am evadat la casa de creaţie de la Piţunda pentru a scăpa de insistenţele alegătorilor din raionul Leova. De altfel, acum regret acest gest.

28. Pe toţi marii scriitori români, clasici şi contemporani, umilitor de puţin cunoscuţi în lume, ţinuţi în continuare departe de Premiul Nobel, într-o atitudine aproape conspirativă.

29. Caracterul puternic al spiritului german.

30. Pentru că nu am fost niciodată un liber profesionist, ci m-am aflat mereu angajat în serviciu chiar imediat după absolvirea Universităţii, scriu când am timp, în orice perioadă a zilei. Totuşi, prefer să scriu dimineaţa, când mintea îmi este odihnită şi în simţuri se trezeşte bucuria unei noi zile dăruită de Cel de Sus.

Stimulente? Ceai de plante – două, trei sau şi mai multe căni, cât încape. Şi linişte, cât mai multă linişte nefisurată.

31. Cu promisiunea că „astăzi nu, dar mâine poate…”. El ascultă refrenul meu invariabil şi, cuprins de o infinită milă, îşi întoarce de la mine privirea să nu-i văd lacrima din ochi… Ah!

32. Sănătatea pe care o aveam atunci când m-am desprins de casa părintească.

33. Pentru că e singura fiinţă din univers (până la proba contrarie) care poate face asta. Dacă nu şi-ar pune întrebări, ar aluneca, pe scara involuţiei, în alt regn, ar reintra acolo de unde evoluţioniştii susţin că a ieşit – în maimuţa lui Darwin. Calitatea de a-şi pune întrebări îi menţine în exerciţiu coloana vertebrală, gândirea, libertatea. Adică, însăşi condiţia umană.

 

Margareta Curtescu

 

1. Întâmplarea de a mă naşte la echinocţiul de toamnă, la hotarul dintre Fecioară şi Cumpănă, mi-a marcat, în mod evident, caracterul (în acest sens, dubletul Maria-Margareta este relevant: a trebuit să traversez mai multe experienţe, ca să-mi accept prenumele meu oficial, pe care l-am aflat abia la 15 ani). Introvertită şi temperată, îndrăgostită de natura autumnală, unde stridenţele nu au loc, atentă la detalii, audiind mai mult pe alţii decât comunicând, mă pliez imediat pe realităţile armonioase, pe care, dacă sunt deteriorate, depun efort să le refac. De aceea un dezechilibru insignifiant (dar „lumea-i cum este!”) îmi trezeşte alarma interioară, îmi mobilizează simţurile, forţele volitive şi sunt gata să mă confrunt cu cele mai dificile situaţii. Cine nu mi-au sesizat această trăsătură de caracter mă consideră, nejustificat, inaptă de a parcurge un râu de munte într-o barcă pneumatică.

2. Am vrut mereu să am certitudinea adevărului, să-i respect legile, le-am cerut altora să nu le ignore, m-am revoltat în voce şi în surdină împotriva duplicitarilor, care servesc la masă, ca pe o specialitate a casei, minciuna ornată cu petale de trandafir, dar calea spre iad, afirma cineva, e pavată cu bunele intenţii. Cu ce m-am ales până acum din încăpăţânarea de a merge doar pe acest drum? Cu un gust amar pe care mi l-a lăsat comunicarea cu unii prieteni de altădată, cu sentimentul că adevărul nu e un prunc zâmbitor, înfăşurat în scutece de mătase, că s-ar putea ca o minciună să vindece rănile, să consoleze şi să inducă liniştea în sufletul cuiva.

3. Inerent scrisului, sentimentul de fericire intervine doar în momentul când îmi subordonez cuvintele şi ele formează şiruri lungi, fluide, luându-mi cu ele o parte din fiinţă. Am trăit, desigur, aceste clipe, de aceea, poate, la apariţia lor, îmi priveam cu multă indiferenţă cărţile – ca pe ceva drag, dar înstrăinat irecuperabil.

4. Libertatea mea interioară contează, în primul rând, doar astfel pot să-i replic patriei (dacă aş concepe-o în cadrul unor forme palpabile), la fel cum i-aş replica unei mame iresponsabile, că e o risipitoare, că nu valorifică energiile noastre, că le-a lăsat să se piardă pe alte meleaguri, că ne-a trimis la strămoşi, la fraţi, la verişori, la străini – în ţara Sfintei Duminici, precum se întâmplă în celebra poveste a lui Ion Creangă. Dramatică această situaţie şi, deci, despre ce datorie mai poate fi vorba?

5. Aş flecări, pur şi simplu, despre lucruri mărunte şi neimportante. În ele, există mai mult miez decât îşi imaginează cineva, căci, reactualizate în interiorul nostru, ne provoacă fluxuri sanguine, ne stimulează centrele mnezice sau pe cele emoţionale, în fine, din ele se hrăneşte ficţiunea.

6. Categoric – nu.

7. Îmi vine în gând o definiţie bizară a teoriei evoluţioniste: o completare tardivă a Genezei, un fel de ipoteză ştiinţifică a acestui tratat codificat, care deschide Cartea Cărţilor.

8. În politeism, factorul feminin avea rolul de coparticipant la actul cosmogonic, dar şi de forţă care deteriora ordinea masculină a universului. Totuşi, entităţii feminine îi erau recunoscute virtuţile: zeiţele din mitologiile fundamentale întruchipau înţelepciunea, echitatea, curajul, frumuseţea fizică, cea spirituală. Tot ele patronau artele. Optica s-a modificat substanţial după apariţia religiilor monoteiste, care absolutizează principiul masculin (creştinismul o plasează totuşi pe Fecioara Maria „mai presus decât heruvimii”).

În societăţile musulmane, unde preceptele Coranului sunt denaturate monstruos, femeii i se atribuie rolul de obiect al bărbatului. Evocată artistic în romanul Splendida cetate a celor o mie de sori de Khaled Hossein, condiţia femeii afgane mi s-a părut terifiantă. Aceasta este vrednică de dispreţ prin însăşi voinţa lui Allah, vorba unui personaj, un tânăr taliban, care participă la judecata lui Mariam: „Dumnezeu ne-a făcut diferiţi pe voi, femeile, şi pe noi, bărbaţii. Creierele noastre sunt diferite. Voi nu sunteţi în stare să gândiţi ca noi. Au demonstrat-o doctorii din Occident, cu ştiinţa lor. De-aia este nevoie doar de un martor bărbat, dar de doi martori femei” (mult mediatizatul caz al femeii iraqiene Sakineh este parcă desprins din acest roman!). Mi s-au părut familiare aceste concluzii, ca şi cuvintele generalizatoare, rostite de mama protagonistei: „– Bagă bine la cap, fata mea: precum acul unei busole care arată nordul, degetul acuzator al bărbatului va găsi întotdeauna femeia. Întotdeauna”.

Şi în societatea noastră, femeia mai este nedreptăţită grav – reminiscenţe ale interpretării păcatului originar de către biserica ortodoxă. Pentru a vă convinge, stimaţi bărbaţi, care vedeţi doar femeia emancipată, libertină, faceţi un simplu excurs în satele noastre, unde proverbul „Femeia nebătută e ca şi casa nemăturată” funcţionează impecabil, contabilizaţi treburile zilnice ale unei mame, parcurgeţi, cu autocarul, drumul spre Italia şi înregistraţi istoriile triste ale unor femei concrete. Ca o pecingine pe mentalitatea noastră, Evul Mediu...

9. În vis, zborul îmi provoacă o senzaţie dublă: de revelaţie, dar şi de groază. Mă înspăimântă doar gândul că nu voi mai resimţi forţa gravitaţională a pământului...

10. În Elveţia, ţara în care se convieţuieşte într-o reală armonie.

11. În epoca Renascentismului, când lumea occidentală, desprinsă din obscurantism printr-un uimitor act de voinţă, avansa în virtutea unui efort raţional şi spiritual.

12. În Persistenţa memoriei de Salvador Dali.

13. Un guvern constituit din persoane oneste, inteligente, responsabile, fidele preceptului creştin „iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”, care şi-ar concepe propria condiţie ca pe o misiune temporară, dar extrem de importantă, pentru care „vor da sama” în astă lume şi dincolo.

14. Revoluţia bolşevică din Rusia, care a generat atâtea imposturi monstruoase, de nu pot fi stârpite nici până astăzi din mintea multora.

15. În perioada 1989-1992, epoca orbecăitului prin bezna neputinţei noastre, când au fost ratate mai multe şanse de schimbare a macazului istoriei noastre recente.

16. Mama mea, Maria, care nu s-a pierdut pe sine în momentele teribile ale vieţii sale şi pe care (abia acum!) o concep ca pe o întruchipare a sacrificiului în numele copiilor. Această tipologie feminină, întâlnită frecvent în spaţiul nostru, mai trebuie studiată şi popularizată într-o carte de învăţătură.

17. Inteligenţa, voinţa, fermitatea.

18. Deocamdată, mi-am jucat doar propriile roluri.

19. Mai degrabă, îi evit sau chiar îi ignor pe cei care mi-au deteriorat, prin fapte sau prin vorbe, liniştea, dar, foarte frecvent, mă oblig şi reuşesc să colaborez cu aceştia în cel mai paşnic mod.

20. Nu aş fi fost bună de contabil: prefer să dăruiesc, fără să calculez ce şi cât mi se va întoarce.

21. Kopernik. În timpul unei inchiziţii drastice, cu preţul propriei vieţi, a avut curajul să arate omenirii centrul, elaborând celebra teorie heliocentrică.

22. Nu aş putea afirma că am un compozitor preferat. Anotimpurile lui Vivaldi îmi inoculează voinţă, ariile din operele lui Giuseppe Verdi mă fortifică, muzica din baletul Spărgătorul de nuci de P. I. Ceaikovski îmi creează senzaţia de miracol, nocturnele lui Chopin mă fascinează...

23. Să revină imaginar, chiar pentru o clipă, în paradisul pierdut al fiinţei sale.

24. Există momente când râvnesc starea de singurătate, chiar cea de exil, care m-ar distanţa de forfotă şi m‑ar apropia de mine. În rest, sunt floare de câmpie şi îmi place să cresc laolaltă cu altele.

25. Orice poezie care mă „electrocutează” chiar de la primele versuri şi cu care stabilesc imediat un dialog.

26. Cu Federico Fellini.

27. M-am verificat nu o singură dată şi am înţeles că puterea (substantiv feminin!) mă lasă indiferentă. O consider o himeră – pe cât te tentează, pe atât te pierde, căci îţi limitează libertatea de a acţiona conform proprii­lor convingeri şi principii. O remarcă: pe timpuri, tatăl meu a refuzat categoric postul de brigadier în colhoz şi s-a opus mereu nedreptăţilor, care veneau dinspre şefi.

28. Pe Eva. În absenţa unei iniţiative masculine, această femeie primordială şi-a asumat un act de voinţă, care, oricum, ar fi fost inevitabil. Până în prezent, descendentele ei suportă consecinţele acestui păcat.

29. Demnitatea balticilor.

30. Noaptea, după ora 22, stimulenţi – un om întâlnit întâmplător, lecturile de calitate, o frază sau un singur cuvânt-lipici, venite de pe aiurea.

31. Cu fraze, propoziţii, cuvinte, tăceri.

32. Culorile şi aromele luncii Prutului, pe unde mi-am purtat copilăria. Defrişată prin anii ‘80 ai secolului trecut, în urma unui proiect agricol aberant, astăzi, aceasta arată ca un peisaj dezolant: imaginaţi-vă un şes ros de bovine, din care au dispărut pentru totdeauna bahnele doldora de rogoz şi de alge, delicatele păsări acvatice, corul broaştelor, simfoniile vibrante ale buhailor-de-baltă, pâlcurile maronii de lalele sălbatice.

33. Din nevoia de iluzii că poate şi să răspundă la ele.

 

 

Răzvan Mihai Năstase

 

1. Mă defineşte un constant spirit autocritic. Cât priveşte calităţile pe care alţii le-au văzut la mine şi sunt sigur că s-au înşelat... m-aş gândi la o bună memorie. Adevărul (trist) e că sunt incredibil de uituc, iar memoria mea, atâta câtă e, funcţionează mai degrabă involuntar. Ori de câte ori încerc să-i cer să stocheze prin vreun sertar al creierului o informaţie importantă, se întâmplă exact pe dos. Pe de altă parte, îmi amintesc absolut întâmplător fapte, detalii, chipuri cu totul neînsemnate sau cu care nu am avut de-a face mai mult de câteva clipe. Aşa, ce spuneam?

2. Cu siguranţă nu. Deşi nu-mi place minciuna, îi recunosc uneori o funcţie protectoare. Nu pun la zid minciunile „nevinovate”, mai ales când sunt rostite cu gândul de a-i proteja pe alţii.

3. Deşi scrisul nu-mi e (încă) o meserie, ci doar o îndeletnicire constantă, am fost şi sunt de multe ori fericit când scriu, mai ales când trimit scrisori prietenilor.

4. Ambele sunt importante, dar pun libertatea umană pe primul loc. Mai întâi a fost omul, cu libertăţile şi îngrădirile lui, şi abia apoi, mult, mult mai târziu au apărut statele naţionale şi, odată cu ele, noţiunea de patrie.

5. Aş discuta orice nu are legătură cu literatura sau scrisul. Cred că scriitorul vorbeşte prin operă şi asta ar trebui să fie suficient. Dacă aş avea şansa unei asemenea întâlniri, mi-aş dori să-l descopăr pe omul din spatele textului şi nu să încerc să-i smulg scriitorului respectiv o iluzorie reţetă a succesului.

6. Câtă vreme nu am un prilej real... mă voi bate cu pumnul în piept că nu. Altminteri, ispita-i mare!

7. Cred în Geneză, dar încerc să o împac cumva cu teo­ria evoluţionistă şi cu toate evidenţele pe care ştiinţele moderne le-au demonstrat. Pe de altă parte, mă gândesc că Biblia ar trebui citită într-o cheie simbolică. Dacă anumite adevăruri sau momente din viitor le sunt revelate unor oameni care au un bagaj limitat de cunoştinţe şi implicit de cuvinte, ei vor încerca să înghesuie imaginile revelate în fraze alcătuite după putinţa lor. Mult mai firesc era ca Moise să noteze că Eva a fost zămislită din coasta lui Adam, decât să facă referire la genetică sau să vorbească despre cromozomi. Cred ca misterul venirii pe lume a omului este explicat într-un mod asemănător, atât în Geneză cât şi în teoria evoluţionistă, singura diferenţă fiind una care ţine de limbaj.

8. Nu cunosc îndeajuns de bine nicio altă religie monoteistă în afara creştinismului, deci nu mă pot pronunţa în cunoştinţă de cauză despre acelea. În ceea ce priveşte însă ortodoxismul nu găsesc vreo nedreptate stridentă care să mă deranjeze. Dimpotrivă, remarc faptul că muritorul cel mai cinstit de Biserică este o femeie şi nu un bărbat: Fecioara Maria.

9. Nu, dar dacă i-aş putea lua cu mine pe toţi cei dragi şi aceştia ar fi de acord, aş pleca bucuros.

10. În Noua Zeelandă sau Peru. Pe scurt, la sud de Ecuator, într-o regiune muntoasă.

11. În Grecia Antică.

12. „Străduţă în Delft”, Vermeer.

13. În teorie, aş prefera un guvern naţional. Realitatea ultimilor ani însă a dovedit că s-ar putea să nu fie o alegere tocmai potrivită şi că uneori anumite reguli stricte impuse din afară pot să mai strunească ineficienţa guvernamentală de pe meleagurile noastre.

14. Că omul este o fiinţă în care violenţa a încetat să mai pulseze.

15. Aş mai fi amânat un pic retragerea aureliană din Dacia.

16. Nu am un astfel de ideal şi nu cred că există femeie perfectă. Dar există femei care te pot face să te simţi perfect şi sunt bucuros că am lângă mine una.

17. Onestitatea, simţul umorului, camaraderia.

18. Da. Mai devreme sau mai târziu am încetat să le mai joc. De pildă, după încheierea facultăţii am lucrat timp de vreo doi ani în consultanţă, având o funcţie numită sforăitor training manager. Apoi m-am angajat ca redactor în cadrul unei edituri şi după nici o lună aveam sentimentul că am ajuns cumva „acasă”, printre cărţi, după un lung şi neplăcut exil profesional.

19. Da, m-au încercat uneori astfel de sentimente, dar nu le-am pus în practică niciodată.

20. Dacă vorbim despre cadouri, atenţii, surprize, îmi place să fiu eu cel care oferă. Dacă ne referim la sfaturi, îndrumări sau vorbe de duh… prefer să le primesc, sunt numai ochi şi urechi!

21. Dat fiind că s-a stins din viaţă recent, îl aleg pe Nicolas G. Hayek, fostul conducător al Swatch Group şi salvatorul industriei orologiere elveţiene. Fără spiritul lui vizionar, fără nebunia de a continua o tradiţie veche de secole, aceea a manufacturării unor adevărate opere de artă cum sunt ceasurile mecanice şi automatice, obiecte care vorbesc despre tradiţie, stil, rafinament, distincţie, într-o lume ce duce tot mai tare lipsă de astfel de calităţi, cu toţii ne-am fi uitat acum numai la telefonul mobil pentru a afla cât e ora sau am fi purtat la mână ceasuri chinezeşti sau japoneze cu baterie, produse pe bandă rulantă, la kilogram.

22. Puccini. Dintre cei încă în viaţă, Ennio Morricone.

23. Din dorinţa de a avea acces la unele realităţi pe care de cele mai multe ori viaţa nu i le îngăduie. Şi pentru a fi fericiţi.

24. În doze mici nu, dimpotrivă.

25. Sunt deschis către formule poetice de orice fel, dar prefer poezia în care sonoritatea cuvintelor joacă un rol aproape la fel de important ca şi sensul lor, ritmul sau rima. Poezia ideală ar fi acea care poate transmite ceva, o melodie, o stare, un sentiment până şi cuiva care nu înţelege deloc limba în care e scrisă, aşadar o poezie care poate fermeca prin muzicalitatea incantatorie a strofelor.

26. Mi-ar plăcea să scriu scenariul unei comedii negre, regizate de Orson Welles sau al unei noi trilogii Războiul Stelelor, la care să lucrez cot la cot cu George Lucas.

27. Da. Prima oară prin clasa a doua, când îmi doream să fiu şeful clasei, dar mi-a trecut repede.

28. Mi-ar plăcea să încetăm a mai vedea în Jules Verne un autor de romane uşurele, pentru copii şi adolescenţi.

29. Seriozitatea, dorinţa de a face lucrurile bine şi temeinic, nu doar pe jumătate, după ureche, urmând principiul că „poate o merge şi aşa”.

30. Fie dimineaţa în zori, fie seara târziu, aproape niciodată la amiază. Cât despre stimulente – ascult muzică în surdină.

31. Cu vise, speranţe, planuri şi poveşti.

32. Aştept (fără nădejde) ca România să aibă un preşedinte care să simt că mă reprezintă.

33. Pentru că fără întrebări viaţa ar fi mult mai plină de certitudini, mult prea anostă. Nu?