Parteneri

De ce îşi pune omul întrebări?

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

De ce îşi pune omul întrebări?

1. Ce trăsătură de caracter vă definește cel mai bine și care a fost cea mai nepotrivită calitate pe care v‑au atribuit-o alții?

2. Credeți că e posibil să trăim numai în adevăr, să excludem minciuna?

3. Ați fost vreodată cu adevărat fericit în meseria scrisului?

4. Ce prețuiți mai mult: libertatea umană sau datoria față de patrie?

5. Ce ați dori să discutați cu un scriitor celebru, dacă v-ați întâlni cu el la o casă de creație?

6. Ați încheia un „pact faustic” pentru a crea o operă monumentală?

7. Credeți în Geneză sau în Teoria evoluționistă?

8. Vă deranjează faptul că religiile monoteiste nedrep­tățesc femeia?

9. Ați accepta să plecați într-o călătorie în spațiu pentru a cunoaște tainele Universului, știind însă că nu vă veți mai revedea părinții, rudele și prietenii?

10. Dacă nu v-ați fi născut în România/Moldova, în ce țară din lume ați fi dorit să trăiți?

11. Dacă ați avea posibilitatea să alegeți, în ce epocă din trecut aţi dori să trăiți?

12. În ce tablou al unui pictor celebru v-ar plăcea să intrați?

13. Preferați un guvern național sau un guvern european?

14. Care este, după părerea Dvs., cea mai mare impostură a lumii?

15. Dacă vi s-ar oferi ocazia, în ce moment al istoriei ați interveni pentru a da un alt curs evenimentelor?

16. Aveți un model pentru femeia perfectă?

17. Ce calități apreciați la un bărbat?

18. Vi s-a întâmplat să jucați în viață „roluri” care nu vi se potrivesc?

19. Ați simțit vreodată nevoia să vă răzbunați pe cineva, să faceți rău cu intenție?

20. Vă place să dați sau să primiți?

21. Care „nebun al lumii” – ne gândim la iconoclaști și reformiști,  cei care contribuie la emanciparea spiritului uman - vă este cel mai simpatic?

22. Ce compozitor vă place cel mai mult? 

23. De ce își spune omul povești? 

24. Vă e frică de singurătate?

25. Ce fel de poezie vă place, sunteţi deschis către mai multe formule poetice?

26. Dacă ați scrie un scenariu de film, cu ce regizor - clasic sau contemporan - ați dori să colaborați?

27. Ați simțit vreodată tentația puterii?

28. Ce personaj nedreptățit, subevaluat din istoria omenirii, ați dori să-l reabilitați?

29. Ce calitate proprie unui alt popor ați dori să o aibă și poporul român?

30. Când scrieți (dimineața sau seara) și ce stimulente folosiți pentru scris?

31. Cu ce vă „hrăniți” îngerul de pe umăr?

32. Ce așteptați, știind că nu va veni niciodată?

33. De ce își pune omul întrebări?

 

Virgil Mihaiu

 

1. Viaţa mi-a fost marcată de o anume generozitate sui generis, înnăscută, dar dificil de explicitat. Dintotdeauna mi s’a părut că frumuseţea se cere a fi împărtăşită. De câte ori aveam o revelaţie de ordin estetic, încercam s’o aduc la cunoştinţa celor apropiaţi, să-i încânte şi pe ei. Aveam acest sentiment, ca elev, când îmi redactam propriile reviste scrise de mână cu litere de tipar şi cu fotografii selectate din publicaţii române şi străine (atât de dificil de procurat!). Între 1963-1970, ca licean, am „editat” mii de asemenea pagini (mai târziu aveam să aflu de la Mircea Horia Simionescu – care, datorită Ingeniosului bine temperat, devenise un model literar pentru grupul meu de amici – că şi el procedase la fel; când l-am vizitat, pe strada Belgrad din Bucureşti, mi-a şi arătat colecţia...). Acelaşi sentiment de comuniune mi‑a motivat creaţiile literare şi m’a determinat ulterior să iniţiez, de exemplu, emisiunea Eseu Jazz la Radio Cluj; pe aceasta am conceput-o ca un fel de enciclopedie sonoră a extazelor produse de genul muzical născut odată cu secolul 20. Tot în anii sumbri ai totalitarismului m’am ocupat consecvent, între 1971-1983, de prezentarea grafică a revistei Echinox. Mi-amintesc exclamaţia lui Marian Papahagi, la una dintre şedinţele de redacţie din acei ani: „Dacă am fi fost plătiţi pentru ceea ce am lucrat, am fi ajuns nababii Clujului”. Eram conştient că îmi sacrificam timpul tinereţii, dar la fel de conştient că şi alţi compatrioţi, claustraţi într’un sistem politic inuman, meritau să aibă parte de acele încântări artistice prin care eu însumi mă simţeam eliberat. Astfel „deformat”, am încercat să profit pe cât posibil de libertatea de exprimare reinstaurată în România după decembrie 1989, în sensul de a oferi şi altora din ceea ce acumulasem – în planul creativităţii, al investigaţiunilor mele cultural-artistice, erotice, jazzologice, multilingvistice, în promovarea oamenilor de valoare şi facilitarea cunoaşterii lor reciproce etc. Fiindcă asemenea preocupări îmi mănâncă integral scurta trecere prin viaţă, nu am timp să cuantific inconturnabilele reflexe strâmbe din estimările altora, de care nimeni nu e scutit. Mă consolează imperatorul aforismelor, Oscar Wilde: „Societatea îl iartă adeseori pe criminal, dar nu îl iartă niciodată pe visător.”

2. Dacă ar exista un adevăr absolut, în afară de cel al morţii, am putea broda un răspuns îmbibat de nobile intenţii, sau de frazeologie demagogică. Mă tem însă că istoria omenirii stă sub spectrul (auto)înşelării. Poate de aceea nu-mi amintesc visurile, fiindcă simt că viaţa însăşi e iluzia supremă. În magnifica formulare a lui Calderón de la Barca: ¿Qué es la vida? Un frenesí./ ¿Qué es la vida? Una ilusión,/ una sombra, una ficción,/ y el mayor bien es pequeño:/ que toda la vida es sueño,/ y los sueños, sueños son. Într’o capodoperă a formaţiei The Beatles (Strawberry Fields Forever) există versul Nothing Is Real, pe care mi-am permis să-l utilizez, în original, ca titlu al unui poem de-al meu de la finele secolului trecut. Ca să nu lungesc vorba, iată acel scurt text: Nimic nu e adevărat / Nimic nu e mai adevărat / Decât / Adevărul gol-goluţ / Al trupului tău.

3. Cred că devenim conştienţi de propria fericire, atunci când ne comparăm cu mizeria sortită altora. Dacă mă gândesc că există, – de când m’am născut şi până azi, fără s’o deranjeze apologeţii democraţiei – o ţară-lagăr-de-concentrare precum Coreea de Nord, atunci pot zice că sunt fericit chiar numai fiindcă n’am suferit vreodată de foame şi nu mi s’a interzis să scriu.

4. Fiind europocentrist, cred în libertate ca valoare supremă a umanităţii. Dar, cum viaţa e prea adesea o farsă, pe unde scoţi cămaşa când cetăţenii unei ţări civilizate merg la vot şi-l aduc la putere pe Hitler?

5. În consens cu spiritul improvizatorico-ludic însuşit din jazz, ştiu că orice asemenea întâlnire e supusă inspiraţiei de moment. Depinde de personaj, loc, circumstanţe…

6. Detest înregimentările. Însuşi termenul pact mi se pare purtător de conotaţii negative – de la cel faustic, până la Ribbentrop-Molotov sau cel de la Varşovia.

7. Marele om de ştiinţă Albert Einstein a argumentat mult mai convingător decât aş face-o eu caducitatea teoriei evoluţioniste.

8. Admiraţia mea pentru Contrafort e prea mare, ca să nu rămân deconcertat: de unde până unde implicaţia apodictică din întrebare? Dacă în religia mozaică însăşi apartenenţa la poporul ales e definită pe linie maternă, iar nu paternă, să însemne asta o nedreptăţire a femeii? Oare venerarea Fecioarei Maria de către ortodocşi şi catolici să denote dispreţul faţă de femeie? Până şi Muntele Athos – locuit exclusiv de fiinţe de sex masculin – e considerat Grădina Maicii Domnului, iar cei ce vizitează Portugalia pot constata că toate bisericile acestei ţări o au ca patroană pe mama lui Iisus. Oare milioanele de femei care practică o religie – chiar şi în timpul nostru tot mai lipsit de speranţe – fac cumva asta dintr’o obligaţie ori din masochism? Permiteţi-mi să redau o secvenţă dintr’un eseu despre Georgia zilelor noastre, semnat de Carsten Probst şi publicat în ediţia română a revistei Lettre Internationale (nr. 72/2010). Iată ce constata, cu câteva luni în urmă, scriitorul german la Tbilisi: „Am remarcat de asemenea procesiunea zilnică a tinerelor femei care înaintau pe Rustaveli-Prospekt cu un aer împăcat şi absent, ca în transă. Nu, nu se poate spune că flanau, deoarece privirile şi paşii lor nu duceau nicăieri. Am observat că unele dintre ele erau înveşmântate în negru tradiţional, altele purtau tricouri cu inscripţii Just look, touch later sau I’m virgin, but this is an old T-shirt, dar felul în care mergeau nu depindea de nimic, era mereu acelaşi, mereu urcând şi coborând de pe trotuarele late, pe lângă felinarele înalte, faţadele împodobite şi magazinele mari, pe lângă Parlamentul din vremea lui Stalin şi bisericile vechi, şi pe lângă muzeu, şi erau întotdeauna singure, niciodată împreună, niciodată însoţite, mereu ca în vis. Am încercat să aflu ce le mâna de fapt, care erau destinaţiile lor, dacă aveau aşa ceva, şi am constatat că deveneam nervos şi că mi-era imposibil să mă gândesc la altceva decât la scopuri şi motive, şi a durat ceva până când am priceput în sfârşit că nu mergeau prin oraş fiindcă ar fi căutat ceva. Nu le interesau vitrinele magazinelor, nu erau grăbite, nu aveau o sarcină. Drumurile lor erau mereu aceleaşi şi mereu spre acelaşi punct de atracţie, iar acesta era, cum aveam în sfârşit să aflu, Catedrala. Se îmbrobodeau cu baticurile colorate de la gât atunci când intrau, iar feţele lor se înseninau dintr’odată. Stăteau astfel în faţa pereţilor de beton înnegriţi de funingine şi se rugau la icoanele proaspăt zugrăvite, ale căror chipuri se asemănau izbitor cu ale lor.”

Cât priveşte islamismul, am prea multe pe cap ca să mai aprofundez şi problemele sale. Dar, fiindcă în numărul din 4 aprilie 2010 săptămânalul portughez Noticias Magazine a publicat o vastă secţiune referitoare la raporturile dintre femei şi religie în Portugalia actuală, reproduc doar un scurt citat din articolul A trăi islamul în Occident al Faizei Erraoui, o intelectuală marocană în etate de 28 de ani, stabilită la Lisabona de un deceniu şi practicantă a religiei mohamedane: „Nu aş schimba nimic din religia mea. Ea e perfectă. Islamul e trăit în mod diferit de la ţară la ţară. Există ţări mai deschise şi altele mai închise. Marocul e mai deschis, fiind situat mai aproape de Europa <din câte cunosc, Libanul pare a fi cea mai tolerantă ţară arabă; n.m., VM>. Situaţia cea mai rea e probabil aceea din Arabia Saudită sau din Afganistan. Islamismul acordă femeilor mai multe drepturi decât oricare altă religie. Femeia musulmană decide în mai multe situaţii decât bărbatul. Machismul şi cultura dominantă afirmă că femeia e inferioară, nu Coranul.”

9. Nu. Deşi sunt nativ al unui semn de apă, mi se face rău pe orice fel de ambarcaţie, inclusiv pe navele aeriene.

10. Cum ziceam, nu mă las înregimentat. Aşadar, nu luaţi răspunsul meu drept unul influenţat de teoria conform căreia, după o viaţă de căutări aiurea, îţi dai seama că paradisul se afla acolo unde te-ai născut. Am studiat diverse domenii ale cunoaşterii, sunt deschis faţă de alteritate, am învăţat multe limbi, am o curiozitate insaţiabilă faţă de alte culturi… Tocmai pe baza unei astfel de cunoaşteri extensive şi, pe alocuri, intensive a străinătăţii, mă pot declara fericit că m’am născut la Cluj, unde sper să mă ajute Dumnezeu să mor în pace. Probabil ar fi bine să elaborez cândva o argumentare a acestei convingeri, dar mă tem că ea ar deveni chiar mai stufoasă decât chestionarul dvs. Poate ar fi necesară o carte, însă în actuala conjunctură tot mai dezalfabetiza(n)tă, presupun că va trebui să mă mulţumesc doar cu sporadicele interviuri audio/video pe care le-am dat pe tema asta.

11. Presupun că deceniul 1960 a fost unul dintre puţinele fericite pentru o bună parte a omenirii. O perioadă când, spre uimirea celor care o trăiau, speranţele chiar ajungeau să se materializeze: muzica devenea de la o zi la alta tot mai bună, exprimarea artistică – din ce în ce mai liberă, fustele frumuseţilor feminine – tot mai scurte etc. Chiar îţi venea să i te adresezi clipei cu formula faustică Verweile doch, du bist so schön! Providenţa a vrut ca acei ani să coincidă cu propria-mi adolescenţă. Asta explică, probabil, de ce mi-am intitulat cartea de debut: Legea conservării adolescenţei.

12. Dacă mă gândesc bine, cred că Botticelli a intuit în mod emblematic, peste mode şi timp, esenţa frumuseţii feminine. Şi cum aceasta e printre puţinele compensaţii ale tristei noastre existenţe, sunt convins că m’aş simţi de minune în apropierea Venerei sau a Primăverii botticelliene. Plus că le-aş putea şi consola pentru persecuţiile la care le supun religiile monoteiste.

13. Aş prefera un guvern decent. Aveţi cunoştinţă de aşa ceva? Şi chiar dacă – la modul utopic – el ar exista, vă imaginaţi că natura umană poate fi vreodată mulţumită? Iau la întâmplare cel mai recent exemplu: un articol entuziasmat al unui portughez referitor la chibzuita administrare a Norvegiei. De admirat i se pare autorului că acolo există o reală armonie între societate şi natură, că petrodolarii nu sunt irosiţi în proiecte megalomane, precum în Arabia Saudită, Texas sau Dubai, că familia regală joacă un rol pozitiv etc. Iar ca model demn de urmat pentru salvarea Omenirii e considerat faptul că pământul ţării aparţine tuturor cetăţenilor ei (se ştie că e permisă traversarea pe schiuri prin curţile caselor). Toate astea par de bun-simţ, din perspectiva suprapopulării asfixiante a Terrei. Numai că e dificil de crezut că asemenea idei i-ar convinge pe adepţii capitalismului sălbatic, pe republicanii înfocaţi, pe recenţii îmbogăţiţi din fostul „lagăr socialist”, sau pe cei ce reproşează Norvegiei că şi‑a creat sisteme de autoprotecţie socială în afara Uniunii Europene, căreia i-a dat cu tifla la referendumul privind integrarea. Ceea ce, în interior, poate oferi o senzaţie de confort existenţial e taxat, din exterior, drept egocentrism naţional şi dezinteres faţă de suferinţele altora mai săraci. Dar să nu vă imaginaţi cumva că scandinavii s’ar simţi copleşiţi de beatitudine. Rata sinuciderilor din zona de nord a Europei e printre cele mai înalte de pe Glob. Recent, am văzut o ştire la televiziunea Euronews, în care pasagerii din gara Oslo îşi manifestau nemulţumirea (şi chiar exasperarea) faţă de anumite dereglaje apărute în mersul trenurilor din înstărita ţară a fiordurilor.

14. Concurenţa în domeniul marii (ca şi al micii) imposturi e enormă şi se multiplică de la ţară la ţară. Una însă nu poate fi depăşită. Ce ziceţi de un lagăr de concentrare prezentat lumii drept stat suveran, unde calendarul a fost schimbat în funcţie de data naşterii dictatorului impus ca fantoşă de către Stalin, după a doua conflagraţie mondială? Milioane de oameni s’au născut şi au murit în acel spaţiu concentraţionar din 1945 până azi, forţaţi să se declare privilegiaţi cetăţeni ai paradisului şi să accepte cele mai aberante ficţiuni despre brutala familie instalată la putere prin teroarea istoriei. Menţinerea în stare de funcţionare a unui asemenea model negativ e un pericol permanent pentru restul omenirii (a se vedea dezastrul provocat de emularea sa de tip ceauşist, după nefericita vizită din 1971, până în decembrie 1989).

15. Facerea lumii.

16. Răspuns automat: Mama. Dar, cum din viziunea mea asupra erotismului exclud categoric incestul, discuţia s’ar prelungi peste măsură dacă răspunsul s’ar referi la femeie ca amantă.

17. Amiciţia, onestitatea, loialitatea, generozitatea.

18. Ce simplu ar fi dacă ne-am putea atribui roluri după plac. Am încercat să ameliorez, pe cât posibil, postúrile ingrate în care am fost plasat. Dar am şi învăţat că anumite situaţii pe care le considerasem iniţial defavorabile îşi dovedeau – în timp – sensuri ascunse, chiar benefice!

19. Am o natură conciliantă. Niciodată nu am avut timp pentru urzirea unor răzbunări, chiar dacă poate astfel încurajam perpetuarea unor injustiţii la adresa mea.

20. Ar fi normal ca generozitatea omului să se amplifice, pe măsură ce devine mai conştient de fragilitatea şi caducitatea existenţei sale. Din câte observ, cam aşa stau lucrurile în cazul meu.

21. Thelonious Monk.

22. Imposibil de optat doar pentru unul (deşi primul gând mă duce tot la Thelonious Monk). Depinde de epocă, de zona geografică etc. Numai pentru spaţiul brazilian i-aş numi fără ezitare pe Heitor Villa-Lobos, Hermeto Pascoal, Antônio Carlos Jobim, João Bosco, Egberto Gismonti, Edu Lobo, Tom Zé ş.a. Dintre ruşi nu m’am putut decide niciodată între genialii Stravinsky, Prokofie­v, Şostakovici. La fel, cine ar putea stabili vreo ierarhie între Monteverdi, Haendel, Purcell, Mozart, Beethoven, Schumann ş.a.m.d.? Dar între Rossini, Puccini, DeFalla? Dar între Debussy, Leos Janacek, Ravel, Enescu, Bartók, Szymanowski, Gershwin, Sibelius, Lutoslawski? Dintre minunaţii compozitori români i-aş favoriza, la un prim impuls, pe Paul Constantinescu, Theodor Rogalski, Constantin Silvestri, Aurel Stroe, Cornel Ţăranu, Nicolae Brânduş, Sabin Pautza... (Re)citiţi Concertul baroc al scriitorului cubanez Alejo Carpentier, spre a vă (re)aminti că „revoluţia improvizatorică” a jazzului fusese anticipată de compozitori-interpreţi precum Vivaldi, Haendel, Scarlatti. O componentă chintesenţială a miracolului jazzistic constă în fuziunea dintre compozitor şi interpret în aceeaşi personalitate. Pe cale de consecinţă, în sfera jazzistică opţiunile mele ar depăşi cu mult spaţiul unei anchete revuistice. Totuşi, nu mă pot abţine să menţionez măcar câţiva dintre marii compozitori/creatori/improvizatori, fără de care existenţa mea ar fi fost mult mai puţin suportabilă (pe unii i-am amintit deja mai sus – Monk, Oschanitzky, brazilienii...) Merită să „verificaţi” soliditatea opţiunilor mele, ascultând capodoperele unor vizionari precum Duke Ellington, Miles Davis, Wayne Shorter, Joe Zawinul, Charles Mingus, Frank Zappa, Paul Bley,  Keith Jarrett, Gil Evans, Herbie Hancock, Jan Johansson, McCoy Tyner, Chick Corea, Gary Burton, Astor Piazzolla, Giorgio Gaslini, Cecil Taylor, Milt Jackson, John Lewis, Jimmy Giuffre, Ganelin/Cekasin/Tarasov, Vagif Mustafazade, John McLaughlin, Bobby McFerrin, Mathias Ruegg, Ahmad Jamal, Alexander von Schlippenbach, Jesús Chucho Valdés, Airto Moreira, Paco DeLucía, Louis Sclavis, Petras Vysniauskas, Nguyen Lê, Stefano Bollani, Chano Domínguez, Anatol Ştefăneţ...

23. Poate fiindcă e unica fiinţă vorbitoare.

24. Da. Însă suprapopularea incontrolabilă a Terrei îi va face pe oameni să aibă nostalgia solitudinii.

25. A se vedea varietatea stilistică implicată de răspunsul referitor la muzică şi a se proceda prin analogie.

26. Hai să mă prind în joc, deşi cum şi-ar putea cineva imagina că ar putea concepe un scenariu propriu care să‑i poată interesa pe regisori de talia lui Ingmar Bergman, Federico Fellini, Andrei Tarkovski, Ettore Scola, Michelangelo Antonioni, Otar Iosseliani, Claude Chabrol, Robert Altman, Andzej Zulawski, Dusan Makavejev?

27. Nu.

28. Temă prea vastă, având ca întrebare-pendant: „care dintre personajele excesiv supraevaluate ale istoriei ar merita să fie uitate”.

29. Demnitatea, coeziunea, capacitatea de a-şi evidenţia şi cultiva propriile valori.

30. Dacă mi s’ar permite să dorm dimineaţa, cred că aş fi cu mult mai bine dispus. Capacităţile mele creative se acutizează pe măsură ce se apropie noaptea. Nu utilizez stimulente imediate – nici măcar muzica (ascultarea acesteia îmi consumă integral atenţia). În schimb, e evident că fără existenţa muzelor (şi fără persistenţa lor în memorie), creativitatea mi s’ar diminua drastic.

31. Iluzii, temeri, sacrificii pe altarul culturii, vagi speranţe. („Sacrificiul pentru/prin cultură” e, totodată, o pârghie de solidaritate: printre amicii pe care mi i-am făcut astfel se află şi revista Contrafort, a cărei existenţă însăşi se întemeiază pe acelaşi principiu, deprins de mine la şcoala Echinox-ului).

32. Concordia interumană şi pacea universală.

33. Poate fiindcă e unica fiinţă gânditoare.

 

 

Maria Şleahtiţchi

 

1. Să vorbeşti despre sine, despre propriul caracter e o întreprindere riscantă şi ingrată, unde mai pui că e şi destul de dificil. Ne pare doar că ne cunoaştem. De regulă, privim spre lume cu ochii lăuntrici, reuşind foarte rar desprinderea de noi înşine spre a ne scruta cu privirile altora. Acest ochean întors mi-a provocat stări ambigue. La început m-am panicat, că nu mă cunosc, că mi-aş fi o străină. Apoi au început să mi se împătureze multiplele mele imagini până s-a conturat o identitate care seamănă oarecum cu mine... Cine sunt, cum sunt? Principială, se prea poate. Numai că această calitate, precum îmi spunea cineva, e şi unul din neajunsurile mele... Ce-ar mai fi în caracterul meu? Sinceritate (dar, iarăşi, nu ştiu dacă este o calitate), un pronunţat sentiment al adevărului, al dreptăţii (amendabil bineînţeles în condiţiile lumii perfide), de regulă, îmi respect cuvântul, îmi onorez promisiunile (dar cine are astăzi nevoie de cuvinte şi mai ales ţinute, onorate?), îmi place disciplina (dar şi asta irită)... Eul meu mă ţine din strâns, nu-mi permite abateri de la regulile uzului meu intern. Poate că e un eu cam sucit, dar altul nu am. Simt mereu un ochi care mă priveşte, mă apreciază sau dezapreciază necontenit. În general, îl iau în seamă – în el se focusează privirile oamenilor la care ţin, ale modelelor mele.

Nu ştiu care e calitatea pe care mi-au atribuit-o alţii, şi nu mi s-ar potrivi. Ştiu însă care este neajunsul cu care m-au împovărat alţii şi care nu mi se potriveşte: obedienţa. Am fost uimită când, la o întrunire de la Uniunea Scriitorilor, la puţinele la care mi se întâmplă să iau parte, un necunoscut, un tip de care abia auzisem, destul de obscur, în cele două fraze pe care le-am schimbat a insinuat că mi-ar fi mers vestea de obedientă. Nu m-a afectat „sinceritatea şi directeţea programate ale tipului”, ci faptul că aceste „aprecieri” veneau pe ocolite de la câţiva colegi de generaţie, care de faţă îmi spun una, iar în lipsă afirmă contrariul... Atunci am mai trecut o dată „lecţia”, pe care şi aşa o ştiam pe dinafară.

2. Trăim într-o lume amestecată. Un malaxor de adevăr şi minciună... Fiinţă mai firavă, corcolită, adevărul rezistă cu greu minciunii – o hidră puternică, sănătoasă, versatilă, care îl sufocă în îmbrăţişările sale perfide. Acesta-i traiul, asta-i lumea, iar „lumea asta îi cum este şi ca dânsa suntem noi...” Nu cred că poate interveni vreo schimbare.

3. Da. Însă aceste stări sunt „simple efemeride”, nu pot fi rememorate, retrăite, de aceea sunt în aşteptarea altor fericiri, irepetabile, perfect adevărate, autentice...

4. Aceste noţiuni se exclud cumva? Eu le percep ca fiind compatibile...

5. Nu aş dori să discut nimic. Nu cred în scriitorii celebri. Câţi dintre ei sunt celebri în timpul vieţii? Şi-a ţinut Kafka celebritatea în braţe? Cred în scriitorii adevăraţi, care, uneori, pot să nu ajungă celebri şi de atâtea ori nici nu ajung. Celebritatea mi se pare, dincolo de cazul scrii­torilor cu adevărat talentaţi sau, atât de rar cu geniu, e o consecinţă a unui foarte bun management de imagine, alteori o consecinţă a unei conjuncturi. Însă se poate să nu am dreptate...

6. Frumoasă metaforă… Nu, nu am atâta orgoliu... Orgoliul meu s-a astâmpărat, e cuminte şi aproape domesticit.

7. Cred în Geneză. Uneori tălmăcită şi prin Teoria evoluţionistă.

8. Nu, acum nu mă mai deranjează. M-a deranjat atâta timp cât am crezut că se poate schimba ceva... Din momentul în care am înţeles că totul va rămâne încremenit, că femeile poartă o vină ancestrală din simplul motiv că se nasc femei, împotriva voinţei lor, nu mă mai deranjează acest mic detaliu - „că religiile monoteiste nedreptăţesc femeia”. Îmi place întâmplarea, lipsită cu totul de importanţă, că sunt femeie. Fiindcă mă interesează specia numită bărbat, aş alege (dacă mi s-ar cere!) să fiu din nou femeie.

9. Mă gândesc adesea că acolo, în alte spaţii, aş putea să-mi întâlnesc părinţii, deci răspunsul ar fi da. Rudele sunt preocupate de ale lor, deci tot da. Prietenii cred că nu mă mai recunosc ca fiind unul de-al lor, deci nu ar avea cine să-mi simtă lipsa... Cu tot şirul de „da”-uri, nu aş accepta să plec în prezumtiva călătorie pentru a accede, eventual, la tainele Universului, deoarece am aici câteva iubiri la care nu renunţ pentru nici o altă taină... Taina cea mare e aici, cu noi, în noi.

10. În Patagonia. Mama când ne mustra, dar nu prea tare, ne zicea: „Parcă sunteţi din Patagonia”. Aş vrea să văd ce avea ea în vedere.

11. Nu mi-ar plăcea să trăiesc în trecut. E adevărat că mă încearcă adesea un dor de ce-a fost, dar e mai degrabă un dor metafizic... Sălăşluieşte în mine, în stare latentă, un germene al paseismului. Dacă se declanşează, îmi devine nociv, de aceea evit să privesc prea îndelung în urmă... Mi-i frică de privirea interzisă... Un timp am vrut să fiu aruncată în viitor, dar m-am potolit. Nu vreau decât să-mi savurez fiecare clipă, acest simplu şi profund aici şi acum.

12. Vă spun primul gând care îmi vine: într-un tablou floral de Ştefan Luchian. În oricare. Alegeţi.

13. Prefer un guvern care s-ar îngriji cu adevărat de noi, ceilalţi. Dacă ar face acest lucru, nu m-ar mai interesa specificarea. Mă tem însă că am idei utopice.

14. Că lumii i-ar păsa cu adevărat de mine, de tine, de el...

15. L-aş opri pe Iuda de la trădare. Sunt curioasă să ştiu care era varianta de rezervă...

16. Da. Mama mea şi fiica mea. Deduceţi de aici modelul.

17. Un bărbat trebuie să fie inteligent. Detest bărbaţii proşti, proştii în general. Să se ţină de cuvânt. Să nu bârfească, să nu fie intrigant (nu-mi plac păpuşarii, eroii culiselor...). Să fie frumos, bărbăteşte frumos. E suficient?

18. Mi-am dorit să ajung un bun profesio­nist, dar sunt şefă. Cred că „şefia” este unul din rolurile care nu mi se potrivesc, cel puţin lumii mele interioare. Dar, uite, joc acest rol. Sunt antrenată în acest tip de spectacol de mai bine de zece ani, dar n-am uitat nici pentru o clipă că e doar un rol, ceea ce înseamnă că pot abdica oricând fără rezerve şi fără regrete...

19. Am avut asemenea porniri instinctive, dar raţiunea a luat vârf de fiecare dată. Nu am făcut rău cu intenţie. Din contra, am răspuns cu bine răului care mi s-a făcut. Puţini ştiu însă despre acest detaliu. Ce rost ar avea? Sunt sigură că cineva acolo, sus, contabilizează. Când mă va invita la El în vizită, am să-I prezint neapărat o listă cu fapte bune, atunci voi fi mângâiată pe creştet şi voi fi lăudată…

20. Să dau.

21. Albert Einstein, dacă se poate... Deşi nu cadrează cu paradigma propusă, dar e unul care a marcat spiritul uman. Abia urmează să înţelegem cum şi în ce măsură.

22. Ar fi bine să spun J. S. Bach pentru tăceri, dar la ele abia trebuie să ajung cu adevărat. Voi spune mai degrabă Antonio Vivaldi, pentru Anotimpuri, Frédéric Chopin pentru Nocturnă, Tomaso Albinoni pentru Adagio, Dmitri Shostakovich pentru renumitul său Vals...

23. Să-şi potolească foamea de imaginar.

24. Da. Am avut cândva o frică păgână de singurătate. Singurătatea mă dezechilibra, îmi dezarticula gesturile, gândurile, vorbele... Am acceptat atât de greu plecarea fiicei mele să locuiască într-o altă ţară, încât uneori mi se părea că mă prăbuşesc în hău de la etajul şapte, la care stau... La fel de greu mi-a fost în miezul săptămânilor când stăteam singură şi aşteptam weekendul ca pe o mântuire... Am zăcut grav vreo cinci ani de singurătate. Nu m-am vindecat, dar am început să mă obişnuiesc cu ideea că şi singurătatea face parte din viaţa mea. Am înţeles că se poate şi aşa, cu o singură condiţie, strecurată în rugile mele zilnice: cei dragi să fie bine, oriunde s-ar afla.

25. Îmi place poezia adevărată. Nu am preferinţe de gen, paradigmă, autor şi epocă. Îmi place poezia. E misterul ce mă încântă mereu.

26. Am început să-mi pun întrebări de artă regizorală destul de târziu, pe la 30 de ani..., când am început să fiu conştientă de rafinamentul ei. Nu am un singur regizor preferat, apoi cât de greu ar fi să aleg din şirul unor talente copleşitoare, de aceea, dacă aş face un film despre copilărie, despre părinţi, aş vrea să lucrez cu Frederico Fellini, dacă aş face un film cu nelinişti metafizice, aş vrea să lucrez cu Andrei Tarkovski, dacă aş vrea să mă încolonez în plutonul occidentalilor, aş vrea să lucrez cu Martin Scorsese. Acuma, însă, simt nevoia să revăd filmele lui Tarkovski. Fără grabă, cu vreme pentru meditaţie. Cred că am nevoie de ele pentru a-mi reedita fiinţa, pentru a înţelege lumea în care m-am născut şi mi-am trăit începuturile...

27. Da? Nu? Poate. Într-o oarecare măsură „practic puterea”. Ziceam că sunt un fel de şef, ca şi cum aş avea putere. Doar că e o putere mică, un simulacru, mult mai mică decât ceea ce se înţelege de obicei prin putere. Puterea banului, a politicului, a puternicilor zilei... Asta nu mă interesează. În general, nu mă mai interesează puterea. Am obosit să mă remontez în fiecare dimineaţă şi să intru în rol, precum aş intra în arena unui circ cu feline nedresate... Vreau să fiu eu însămi, or puterea, oricât de mică, oricât de mare, nu-ţi oferă acest deliciu. Mereu trebuie să fii pe faza şefului sau a publicului...

28. Nu judec personajele de la distanţa luminii, nici în numele omenirii, dar, regulile jocului fiind acceptate, respect înţelegerea şi vă răspund. Aş vrea să-l reabilitez pe Şilip Sârbu. Mi-aţi putea reproşa că istoria omenirii habar nu are de acest personaj... Tocmai de aceea l-aş rea­bilita, fiindcă istoria nu are habar de el. Ea livrează eroi, iar noi suntem din rândul celor fără de glorie, precum a fost moş Şilip Sârbu. E de la noi din sat. Ştiu o poveste despre el.

29. Sentimentul tragicului.

30. Scriu când trebuie neapărat să scriu. Nu am libertatea alegerii timpului, sunt mulţumită să-l prind. Nu am un regim anume al scrisului, fiindcă nu mi-l pot permite. Aş fi vrut să scriu dimineaţa, dar dimineţile mi le risipesc la serviciu. Scriu în timpul care îmi mai rămâne după 12 ore de rutină... Alerg ca un ogar în urma lui.

Stimulentele? Cafeaua, foarte multă cafea. Când îmi este contraindicată, beau pur şi simplu apă. Am mai tot timpul lângă mine un pahar cu apă şi o ceaşcă de cafea.

31. Ah, ce întrebare frumoasă... Aseară i-am dat coacăză roşie, zmeură şi agrişe muiate în zahăr. Dar, îngerul meu se poate îngrăşa, de aceea azi am avut un regim mai auster. I-am oferit idei, metafore, nişte construcţii mai ludice, bruioane de răspuns la întrebările tale, domnule Chestionar. Îngerul meu e gurmand şi nu sunt sigură că i-a plăcut meniul. Am şi cinat târziu. E răbdător cu mine, din când în când mă consiliază oniric, îmi aduce mesaje dintr-o lume paralelă, din care „navetează” spre mine. Îmi vine să cred uneori că suntem prieteni.

32. Nu poţi fi nicicând sigur, de aceea îmi pare riscant acest „niciodată”. Cine ştie până unde-şi exercită puterea de anulare a timpului. Până pe-aici, pe undeva, nu chiar până acolo... Prea gândim şi vorbim în registru negativ. Să lăsăm lumile întredeschise... Îmi este dor adesea de părinţii mei.

33. Întrebare el însuşi, ce trist ar fi să nu şi le pună.

 

 

Alex Cosmescu

 

1. Disponibilitatea de a asculta – pe care mi-am educat-o gradat, citind, mergând pe la workshopuri, încercând să-l înţeleg pe celălalt cât mai aproape de modul în care se înţelege el, fără să-l acuz – şi mi-a fost greu să fac asta. Dar cred că a meritat. Unul dintre lucrurile pe care le spun alţii despre mine e că sunt arogant – cred că uneori au dreptate, dar încep să fiu aşa, în principiu, în momentele în care judec, şi tocmai momentele astea încerc să le combat prin ascultare şi deschidere.

2. Depinde ce avem în vedere când spunem minciună – cum scria şi Simone Weil, ne ficţionalizăm mereu amintirile şi ne imaginăm ce simt ceilalţi, tot aşa cum facem şi atunci când scriem ficţiune. Dacă e vorba de minciună de felul ăsta, cred că nu. Dar dacă prin „minciună” avem în vedere „ascundere/falsificare intenţionată a adevărului, cu intenţii negative” – cred că putem să ne construim o disciplină prin care s-o evităm.

3. Uh, „scris”, „fericire”, „meserie” – astea sunt nişte concepte taaaare complexe – dar cred că da: dacă n-aş fi fericit atunci când scriu, nu cred că aş avea vreun stimul pentru scris – pentru că încerc să fac în primul rând lucrurile care mă fac să mă simt bine. Sunt fericit atunci când stau nopţile în faţa laptopului şi degetele mi se mişcă pe tastatură şi zâmbesc şi ascult muzică în căşti – şi stau uneori aşa până maşinile încep din nou să circule, şi atunci mă culc. Şi adorm fericit şi liniştit şi clar înăuntru.

4. Nu cred că ele trebuie contrapuse. Datoria faţă de patrie e şi ea o formă a libertăţii, pentru că ţine de alegere – întotdeauna poţi alege dacă să urmezi ceea ce concepi ca datorie sau nu. Or, alegerea cred că e liberă. Depinde doar de tine.

5. Depinde de scriitor – alături de unii aş tăcea mult (tac deseori alături de oamenii cu care avem ceva în comun), alături de alţii aş povesti despre mine, aşteptând feed-back şi încercând să mă schimb (pentru că, în general, încerc să mă schimb – să cresc – să învăţ), alături de alţii aş vorbi despre mecanisme de scriere şi diferenţa dintre felul nostru de a lucra, alături de alţii aş râde şi aş face tot felul de lucruri care să ne placă – şi cred că multe dintre lucrurile astea pot să le fac şi cu scriitori „celebri” şi cu unii mai puţin cunoscuţi – celebritatea e destul de relativă zilele astea. În niciun caz n-aş relaţiona cu un scriitor celebru punându-i eticheta asta, „scriitor celebru”, care parcă impune un fel de distanţă şi scorţoşenie.

6. Nu, pentru că nu cred în opere monumentale. Cred în opere care comunică ceva – iar monumentele nu comunică. Şi o operă monumentală stă aşa, pe postamentul ei, iar lumea trece pe alături şi se uită, şi uneori e impresionată, uneori zguduită – dar un monument impune, nu comunică.

7. În Geneză – am citit atââââââtea interpretări eretice şi frumoase, încât nu pot să nu cred în ele. Conform uneia dintre ele, Dumnezeu umplea la început tot spaţiul şi, ca să poată crea lumea, a trebuit să se strângă în sine, aşa cum te ghemuieşti când ţi-e frig, şi în spaţiul eliberat aşa a rămas numai un fel de urmă a prezenţei Lui – şi în spaţiul ăla a creat tot ceea ce există. Cum poţi să nu crezi în aşa ceva?

8. Mă deranjează că unii practicanţi ai religiilor astora continuă s-o nedreptăţească. Alţii se schimbă – ştiu de unele grupări care îl numesc pe Dumnezeu „mamă”, de exemplu, şi în grupările astea femeile nu sunt nedreptăţite în niciun caz – aşa că nu putem vorbi, cred, despre „religii” ca atare, ci despre curente în cadrul unor religii. Unele curente mi se par enervante, pentru că discriminează, deşi vorbesc despre dragoste şi toleranţă, însă altele par destul de consecvente – dacă vorbesc despre dragoste şi toleranţă, şi cultivă dragostea şi toleranţa. Faţă de toţi.

9. Nu. Pentru că înţelegerea oamenilor dragi presupune şi ea cunoaşterea unor taine – şi nu văd prin ce tainele Universului ar putea fi mai importante decât tainele oamenilor dragi.

10. Cred că în SUA – pentru că acolo se predă cam tot ce aş vrea să învăţ şi există oameni extrem de diferiţi – cu preocupări diferite, atitudini diferite – şi mă pot îmbogăţi interior, comunicând cu ei. Dacă vreau să învăţ creative writing, acolo pot s-o fac, dacă vreau să-mi scriu doctoratul pe Wittgenstein sau Levinas, acolo pot s-o fac. Şi cred că orice lucru de pe lista mea aş putea să-l fac acolo, mult mai eficient şi mai bine şi mai calitativ decât aici.

11. Sunt perfect satisfăcut cu epoca în care trăiesc acum – accesul la cantitatea enormă de informaţie şi modificările actuale în stilul de relaţionare sunt lucruri la care nu cred că aş putea renunţa.

12. Mi-ar plăcea să fiu o linie curbă sau un omuleţ din desenele lui Paul Klee – să pot fi la fel de spontan şi liber, dar şi controlat, cumva.

13. Aş prefera să nu fie nevoie nici de unul, nici de altul. Aş prefera ca oamenii să se auto-organizeze – să existe reţele total informale, fără un centru director, reţele în care să se difuzeze dragoste şi înţelegere şi apropiere. Dar nu prea ştiu când/dacă o să se întâmple asta în masă – aşa că încerc, deocamdată, să ofer asta oamenilor apropiaţi – care îmi oferă mult mai multe decât le pot oferi eu.

14. Afirmaţia unora că fac ceea ce fac „în numele progresului” sau „în numele prosperităţii omenirii”. Facem tot ceea ce facem pentru că avem senzaţia că asta e ceea ce trebuie făcut acum. Că asta ne-ar face să ne simţim mai bine. Că asta e ceea ce se cere de la noi. Când te ascunzi în spatele unor concepte vagi şi mari, începi să miroşi a impostură...

15. Dacă mi s-ar oferi posibilitatea, aş contempla fără să intervin. Aş alege câteva perioade pe care să le cunosc în detaliu – câteva mici curiozităţi ale mele – dar nu cred că am dreptul să intervin şi să schimb, în mod intruziv, viaţa a milioane de oameni – nu cred nici măcar că am dreptul să schimb viaţa unei persoane apropiateapropiate de tot, decât dacă iniţiativa vine din partea ei.

16. Prietenele mele femei ştiu să asculte, ştiu să consoleze şi sunt frumoase şi bune. Şi oferă multă căldură şi apropiere şi înţelegere. Atunci când le povestesc despre o problemă a mea, ele nu încearcă din start să găsească soluţia, aşa cum o fac, de obicei, prietenii mei bărbaţi, dar încearcă să mă înţeleagă, şi soluţia se conturează de la sine. Astea sunt calităţile pe care le apreciez la ele – şi care formează, pentru mine, modelul unei femei perfecte.

17. Liniştea – şi forţa interioară – şi capacitatea de a-şi păstra uzul raţiunii în orice circumstanţă, indiferent cât de stresantă ar fi. Capacitatea de a argumenta în loc de „a-şi da pur şi simplu cu părerea”. Capacitatea de a înţelege ce i se întâmplă şi ce li se întâmplă celor din jur, şi de a lua cea mai bună decizie, după analiza contextului.

18. Am jucat de câteva ori rolul de guru. Mi-a plăcut tare – unii zic că aş avea vocaţie pentru aşa ceva. Există în mine un fel de fundal de manipulator, de fiinţă care reuşeşte să-i influenţeze pe alţii, să transmită tot felul de opinii care sunt acceptate foarte uşor de cei dispuşi să mă asculte. Mi-am dat seama de asta atunci când mi-am schimbat unele convingeri (de exemplu, convingerile hippie din liceu) şi am remarcat că unii oameni care mă înconjurau în perioada aia foloseau în continuare sintagmele pe care le utilizam eu pentru a descrie unele lucruri, făceau lucruri pe care le făceam eu în perioada aia şi aşa mai departe. Şi asta s-a mai întâmplat de câteva ori. Dar dacă îmi schimb atât de des convingerile – adică sunt într-un fel de proces de creştere/dezvoltare interioară – nu am nicio şansă să fiu un guru bun, să propun un sistem coerent care să poată dura ani întregi şi să ajute în mod consecvent lumea. Şi am renunţat.

19. Da – şi am încercat, de obicei, să mă opresc. Asta e una dintre luptele interioare continui pe care le am – pentru că dorinţa de răzbunare apare şi ea atunci când judeci, iar a-i judeca pe alţii e un lucru pe care încerc să-l tai din mine cât mai adânc.

20. Îmi place mult mai tare să ofer. În momentele în care ofer, mă simt cumva în control asupra mea – ştiu ce fac şi de ce – şi mi se mobilizează toate resursele interioare. Atunci când primesc mă topesc – mă simt ca şi cum n-aş merita ceea ce mi se dă –, pot reacţiona aiurea. Am noroc de persoane care înţeleg asta şi continuă să-mi ofere. Şi atunci primesc. Şi mă fac mic în raport cu persoanele astea, pentru că ele oferă cu mult mai multă căldură decât mi-aş fi putut imagina vreodată.

21. Timp de vreo 5 ani au fost doi: Jim Morrison, vocalistul de la The Doors, şi Osho, un mistic indian. Ei mi-au furnizat aproape toate conceptele cu care operam în perioada aia şi modul de viaţă pe care îl aveam şi pe care încercam să-l transmit şi altora. La un moment dat, am simţit că am ieşit din asta – cum iese o insectă dintr-un cocon. Şi acum – oricât de straniu ar fi – modelul e Iisus. Cel care oferă dragoste şi deschidere şi sinceritate şi empatie şi înţelegere.

22. E greu să gândesc în termeni de compozitori referitor la genul de muzică pe care îl ascult cel mai des în ultimul timp – e vorba de drone. Un fel de muzică foarte monotonă, cu note lungi şi repetitive, sunete prelucrate electronic, elemente ambientale. Fiecare trupă sau persoană care face drone are ceva propriu, dar îi ascult nu atât pentru ceea ce au propriu, cât pentru ceea ce au în comun.

23. Ca să înţeleagă. Înţelegem mult mai bine atunci când ni se exemplifică – atunci când ni se spune o poveste – şi internalizăm şi noi tehnica asta. Ne spunem poveşti despre lucrurile din jur şi despre noi înşine ca să inventăm un context pentru tot ce ni se întâmplă – lucrurile pot fi înţelese doar prin raportare la un context narativ. Şi maşina de amestecat cuvinte pe care o purtăm în capul nostru ne ajută să facem exact asta – povestind. Şi ne spunem poveşti unul altuia – în dialog – ca să ne înţelegem – atât pe noi înşine, cât şi unul pe celălalt.

24. Da – de un tip special de singurătate – singurătatea în care nu e posibilă nici căldura care apare atunci când îţi aminteşti de celălalt.

25. Favorita mea e poezia americană de după anii ‘60 – atât în variantele mai narative/confesive, cât şi în cele mai eliptice. În literatura română ar fi Mircea Ivănescu şi Bogdan Ghiu, dintre cei un pic mai vechi, şi Adi Urmanov, Ruxandra Novac şi Dan Sociu, dintre cei puţin mai noi. Îmi place poezia care îmi dă senzaţia că e scrisă despre mine şi pentru mine, că mi se adresează, că îmi vorbeşte despre lucrurile importante pentru mine, cele care formează textura vieţii mele cotidiene.

26. Lars von Trier. Pentru capacitatea lui de a decupa fragmente din cotidian şi a le pune în alt cadru – straniu şi plin de semnificaţie. Mi-aş dori să învăţ să fac şi eu asta.

27. Da – în momentele în care simt că pot să conving pe oricine de orice. Şi atunci încerc să mă opresc. Să iau o pauză. Să mă gândesc la ce e cu adevărat important pentru mine.

28. Cred că pe Yang Chu, un filosof chinez care a elaborat o variantă foarte personală de hedonism – şi cu care cred că foarte mulţi dintre prietenii mei ar empatiza, şi cred că nu numai prietenii, pentru că toţi oamenii îşi doresc de fapt plăcere, dar puţini ştiu cum s-o obţină. Dar tipul ăsta propunea o serie de strategii foarte concrete.

29. Mi-ar plăcea să aibă atenţia faţă de detaliu şi capacitatea de a integra arta în viaţa cotidiană pe care o au japonezii.

30. De obicei, noaptea – după 1 – aşezat în faţa laptopului, cu muzică în urechi (drone, trip-hop, ambient, post-rock), pauze regulate de fumat şi cafea, cola sau, în ultimul timp, cacao.

31. Cu deschiderea pe care o am faţă de alţii – fie cei pe care îi citesc, fie cei pe care îi ascult – şi lucrurile pe care le învăţ de la ei.

32. Am citit o idee superbă în Alice în ţara minunilor – acolo se spune că, dacă nu aştepţi nimic concret, orice lucru care se întâmplă poate fi lucrul pe care îl aştepţi. E asta un răspuns la întrebarea Dvs.?

33. Ca să aibă un pretext pentru a-şi spune poveşti :)

 

 

Paul Cernat

 

1. Nu ştiu dacă aş putea selecta o singură trăsătură definitorie de caracter – probabil versatilitatea. Nu ştiu nici care e cea mai nepotrivită calitate pe care mi-au atribuit‑o alţii. Nu am pretenţia că mă cunosc şi că mă pot evalua atît de bine, încît să-i contrazic…

2. Nu, şi nici nu cred că ar fi sănătos. Cel puţin, pe lumea asta.

3. Fericit e un cuvînt mare, pe care nu-mi place să-l folosesc. Pot doar să spun că-mi place „meseria” scrisului şi că-mi oferă nişte satisfacţii interioare pe care alţii le-ar înţelege, probabil, mai greu.

4. Libertatea, dublată de responsabilitate. Dacă responsabilitatea implică şi „datoria faţă de patrie”, cu atît mai bine... Cred însă că ar trebui să ne lămurim ce înţelege fiecare prin libertate.

5. „Scriitorii celebri” sunt, adeseori, teribil de dificili şi de narcisişti, iar un critic are adesea dificultăţi în faţa lor. Prefer, de aceea, să-i citesc, dacă mi se pare că merită. Există, bineînţeles, şi excepţii fericite, iar atunci chiar nu contează despre ce discuţi cu ei. Mărturisesc că n-am fost decît de vreo două ori la o casă de creaţie şi în nici un caz nu mi-am propus să stau de vorbă acolo cu o celebritate. Nu sunt un snob care leşină de emoţie, dacă dă mîna cu maestrul internaţional Cutare.

6. În pactul faustic pierderea (sufletului) este mai mare decît beneficiul. Aşa că prefer să nu. Iar capodopera mi se pare o miză prea mică...

7. În opinia mea, creaţionismul şi teoria evoluţionistă nu se exclud.

8. Da. Cu precizarea că, în creştinism, nu există nicio afirmaţie a lui Iisus Christos care ar „nedreptăţi” femeia. Misoginismul creştin e legat, eventual, de prescripţii­le unor apostoli şi de modul în care s-a instituţionalizat politic şi social Biserica, nu de esenţa creştinismului. În fond, Maria Magdalena e pe acelaşi plan cu apostolii, fără a mai vorbi de Fecioara Maria. În privinţa celorlalte monoteisme, ar fi mai bine să se pronunţe chiar membrii respectivelor confesiuni.

9. Nu-mi plac călătoriile spaţiale, cu excepţia celor din imaginaţie. Mi-e frică şi de avion, darmite de nava cosmică!

10. Cred că în Elveţia. Dar n-aş refuza nici Franţa, Italia sau insulele greceşti, chiar la vreme de criză.

11. Acum, depinde nu doar de epocă, ci şi de ţară şi de poziţia socială. Una-i să fii călugăr benedictin în Evul Mediu, alta să fii pălmaş pe domeniul feudalului cutare. Pînă la urmă, tot prezentul îmi convine, cu toate relele lui, deşi uneori mă bîntuie şi pe mine reverii bovarice după ştiu eu ce Belle Époque.

12. Nu mi-ar plăcea să apar într-un tablou al unui pictor celebru. M-ar amuza totuşi, dacă aş apărea într-un tablou suprarealist sau într-un colaj pop-art.

13. Prefer un guvern bun. E drept că, văzînd de ce-i în stare guvernul nostru „naţional”, parcă mi-aş dori unul „european”. Ideal ar fi însă un guvern naţional responsabil, cu comportament şi standarde europene mai înalte.

14. E o întrebare prea grea pentru mine. Mă depăşeşte…

15. Aş fi intervenit, dacă aş fi putut, în anumite momente-cheie ale istoriei româneşti recente şi foarte recente, pentru a ameliora cît de cît prezentul.

16. Mi se par mult mai interesantă imperfecţiunea.

17. În general, nu pun mare preţ pe calităţile „de gen” ale bărbaţilor.

18. Bineînţeles. Nici nu mai ştiu ce fel de roluri şi cîte!

19. Da, atunci cînd am simţit (nu întotdeauna justificat…) că mi s-a făcut un rău sau o nedreptate.

20. Aş minţi, dacă aş spune că-mi place mai mult să dau, deşi… uneori îmi place. Dar, ca întotdeauna, depinde şi de situaţie.

21. Nu m-am gîndit că un „nebun al lumii” ar putea fi considerat „simpatic”! Poate Giordano Bruno… Poate Voltaire… dar mă tem că ultimul nu face deloc parte din această categorie a „nebunilor întru emanciparea spiritului”. Şi, desigur, cei care au revoluţionat episteme sau paradigme ştiinţifice, Copernic, să zicem. Cu precizarea că îmi sunt mai simpatici „nebunii” raţionali decît fanaticii şi exaltaţii.

22. De muzică clasică? Jazz? Rock? Altceva? Din nou, n-am un răspuns unic. Îmi plac preclasicii şi impresioniştii, îl admir pe Miles Davis şi sunt un vechi „fan” al lui Mark Knopfler şi Eric Clapton.

23. Ca să adauge noi dimensiuni existenţei sale şi ca să experimenteze, mental, mai multe lumi.

24. Depinde întotdeauna de doză. Sunt un tip retractil, nu sunt deloc genul de tip „de viaţă”, dar singurătatea absolută mi s-ar părea alienantă.

25. Dacă nu aş fi fost deschis spre mai multe formule poetice, aş fi fost, în cel mai bun caz, poet, nu critic literar.

26. Greu de spus. Probabil Terry Gilliam. Iar de la noi – Nae Caranfil.

27. În mod sigur nu m-a încercat tentaţia de a fi un funcţionar al puterii, în sensul deţinerii unei funcţii politice sau administrative. Prefer formele mai discrete, „ine­fabile” de putere.

28. Sunt atît de multe… De la noi – mă gîndesc la Eugeniu Carada, un mare om de stat aproape uitat, cu rol decisiv în formarea şi consolidarea României moderne. Pe plan extern – îmi vine în minte N. Coudenhove-Kalergi, unul dintre precursorii „Europei unite”.

29. N-aş vorbi, generic, de „poporul român”, dar mi-aş dori să văd în societatea românească mai multă serio­zitate şi mai mult respect pentru regulile impersonale. Mi-ar plăcea, ca atîtor altora, să avem mai multe calităţi „germanice”.

30. Cînd apuc, dar în general dimineaţa, cînd merge cel mai bine, şi seara. Cu sau fără stimulente (cafea, în doze moderate).

31. Cu speranţe.

32. Imortalitatea, vezi bine.

33. Pentru că e o fiinţă fragilă, ontologic limitată, dar care încearcă să înţeleagă pe ce lume trăieşte.

_____________

Alte răspunsuri la Chestionarul „Contrafort” vom publica în numerele viitoare ale revistei.