Ut, quem primum fecerat illa litteratum,/
Haec, novem Pyeridum trahens
comitatum/ Prosa…
Stephanus de Tournai
 
În această dimineaţă de Sfântul Nicolae eu, bărbat la 25 de ani, bineînţeles că nu am găsit nimic în ghete – moşul nu mai vine şi pe la alde mine... Fie şi din considerentul că nu mai sunt copil. E drept, nici când eram gâgâlici nu se arăta prea darnic cu mine: pur şi simplu, pe timpul comuniştilor militanţi Sfântul Nicolae fusese şi el internat în Gulagul... ateismului şi încă mulţi-mulţi ani după aceea nu mai îndrăznise să vină şi prin Basarabia... Astfel că, într-un mod oarecum recuperator, în această dimineaţă îmi zic – în gând, dar ştiind că sfinţii au acces direct la conştiinţa noastră şi pot afla imediat dacă te adresezi unuia sau altuia dintre ei sau, în dependenţă de caz, tuturor celor patruzeci de sfinţi odată – deci zic, cu gândul la Darnicul Moş: „Păi, de ce nu ai fi, Sfinte Nicolae, generos şi cu mine, barem acum, când sunt de mult izgonit din copilărie?!” – m-am adresat eu, acum două-trei ore, Sfântului; i-am spus anume această frază uşor metaforică, stilizată, cu vibrantul, cred, „acum, când sunt demult izgonit din copilărie” (Nota bene!), spre a-i da de înţeles că aş avea careva dotare pentru a crea literatură, anume în atare albie adresându-mă Aducătorului de Daruri. „Fă, Sfinte, să pot începe şi duce la bun sfârşit nuveleta care m-a tot frământat – o ştii prea bine! – în trecuta noapte de insomnie. Voi primi cu umilinţă şi încântare, ca un copil, acest dar al tău...” Aşa mă rugam eu în sinea mea, în generala sine a Universului, aş putea spune, şi chiar aşa este; în sinea sacramentală a divinităţii care omnidomneşte, însumând şi ţinând cont de toate. Mă rugam, zicându-mi că nu aş fi un impertinent care cere prea mult, deoarece nu-i pretind Sfântului să-mi dea numărul de telefon al Lui Dumnezeu... Aici, dacă aş fi fost deja în contact cu Sfântul Nicolae, aş fi putut auzi, uşor admonestator: „Fiule, nu lua numele Domnului în deşert”, şi aşa ar fi fost, pentru că, probabil, merit o atare atenţionare.
Însă vraja nu se declanşa, nu funcţiona. Adică, nu aveam niciun semn ce ar confirma că Moşul mă aude.
Dar, spre marea mea bucurie, sincopa a durat doar câteva minute, pentru că, după trecerea acestora, pe monitorul computerului prinseră a se înfăţişa scene, legându-se într-o cursivitate de subiect, da, parcă se întrezărea deja o linie de subiect, la toate astea eu privind aproape cu gura căscată, cam derutat – suflul vrăjii derutează, la început, pe oricine. Cam pierdut, stăteam şi mă holbam la filmuleţul de pe display, până – acum câteva clipite! – aud, în direct, glasul Lui – exact! – al Sfântului Nicolae:
– Încearcă să descrii ce vezi şi vei avea ce-ţi doreşti: proza pe care mă rogi să ţi-o dăruiesc. Eu însă nu dăruiesc, ci sugerez. Pentru că departamentul cu harul, cu talentul nu intră sub ascultarea mea, ci direct în cea a Lui Dumnezeu. Dacă Atoatecreatorul ţi-a dat aşa ceva, har, talent de a crea, vei izbândi, de nu – asta e situaţia; mai bine zis, – va fi situaţia... Una a eşecului... neîmplinirii...
O, Doamne Atoatecreatorule, Atoatedăruitorule, slavă Ţie, veşnică şi eternă, aleluia! – exclamam în sinea mea, simţind că reuşesc să transform imaginile de pe monitor în cuvinte – sigur, nu îndrăznesc să utilizez tastatura, ca să bag în computer ce-mi iese din inspiraţie, din elan, din antren, pricepere de modificare a imaginilor, a acţiunilor vizuale în cuvinte, – mă tem că, de acţionez tastatura, pur şi simplu imaginile, subiectul, acţiunea, tema, firul de subiect ar dispărea de pe display sau, iar pur şi simplu, ar putea fi acoperite de furnicarul de litere pe care l-aş provoca, ticluindu-mi proza sugerată de Sfântul Nicolae, încât aş ajunge, după atare suprapuneri de imagine şi cuvinte, să nu mai pricep nimic, melanjul imagine-scris ducând la un talmeş-balmeş suprarealist, – însă eu nu sunt adeptul nonfigurativului sau al lui Dalí, ci vreau să dau o proză inteligibilă, înţeleasă unui oarecare număr de oameni, cel puţin celor ale căror adrese electronice le am în poşta Internet – Manolescu, contrafortiştilor Gârneţ şi Ciobanu, lui Cistelican, Galaicu-Păun, Leahu, Negrici, Grigurcu, poate că chiar lui Goma… Lui Druţă? Nu, nu, lui nu…
Aşadar, foarte îngrijorat că aş putea amesteca, pe monitor, imaginile cu cuvintele, acum câteva clipe am luat – am înşfăcat! – pixul – rudimentar – şi, pe vechi, scriu, scriu, scriu [de-mi vine să zic: s(i)criu!] pe fila de hârtie, transpunând în cuvinte respectiva derulare de subiect, încerc să povestesc filmuleţul şi fanteziile de pe monitor, sugerate de Sfântul de dincolo de nor.
Tot mai mult, fila de hârtie îşi pierde virginitatea, castitatea, fiind acoperită, în valuri mici, în unduiri de fraze urmând altor fraze, din care eu, în sinea mea, în subconştientul, dar şi inconştientul meu, vizualizez scene din teatrum mundi.
...Însă, la anumite momente, derapez! Derapez sau deraiez, de-mi vine să zic, domnule Creangă: capra cu trei (dera)iezi! Mă văd nevoit să derap-iezi! Subiectul nu mai e cel pe care l-aş fi dorit liber în volnicia sa fastuoasă, energică, tinerească, abundentă în manifestări, întâmplări, plăceri – de ce nu? aceasta nu ar fi specific tinereţii? Nu, nu merg pe calea descrierii pe care mi-aş fi dorit-o, auzind, la un moment dat:
– Fii atent, lasă sculptorul ăla în pace, uită de el, pentru că, din câte simt eu, e pe cale de a-şi face chip cioplit!
Da, e vocea prevenitoare a binefăcătorului meu, a generosului Moş Nicolae. Binefăcător ce ajunge a fi deja... deturnător de subiect care mi-ar fi fost pe plac să-l duc la capăt anume în modul în care mi se relevă in nuce.
Pentru ca, peste alte câteva fraze, aceeaşi voce să răsune iar ca cea a unui agent de circulaţie în... creaţie:
– Să nu ucizi!
Păi, Sfinte, nu ajungeam eu la una ca asta, dar, vezi şi Măria Ta, ce comportament obraznic are politicianul ăsta rus, Jirinovski, şi eu, pur şi simplu, am vrut să-i administrez o oarecare corecţie... să-i dau, aşa, instructiv, la moacă...
– Nel’zea... govorit mne dobroduşno Sveatoi Nikolai2 şi, vă daţi seama, sunt pus în imposibilitatea de a-mi duce la capăt cele gândite, până aici, în subiect, în proză...
Însă culmea e chiar în această clipă, în cea imediat trecută, când binefăcătorul mă preveni:
– Fii atent, nu păcătui cu văzul!
Şi eu ce trebuia să fac, să le pictez veşminte nudurilor din pânzele clasice, care mi se arătă, aşa, într-o perindare de scene antice, pe care să le potrivesc în proză, cum permite, astăzi, postmodernismul?... Ei, ce să fac şi cum să fac eu cu personajele frescelor din Pompei, spre exemplu, cum să le... îmbrac?!... Imposibil...
– Sfinte, să am pardon, prind eu a crâcni, parcă, timid, dar fără a renunţa la inevitabila confruntare de principii; să am pardon, dar mi se creează impresia că marii mei înain­taşi nu şi-au creat romanele şi nuvelele cu decalogul de-a dreapta manuscrisului...
– Ai dreptate, fiule, răspunde Sfântul Nicolae, însă ei nu mi s-au adresat după ajutor, au făcut ceea ce au făptuit de capul lor... Nu cumva îţi imaginezi că Dostoievski sau Rebreanu, Urmuz sau Kafka (capca-na!) huzuresc în rai?...
Mda... Uite ce înseamnă să discuţi cu un sfânt! Ce turnură imprevizibilă poate să ia subiectul! Recunoaşteţi şi dumneavoastră: nu e o spusă oarecare respectiva întrebare: „Nu cumva îţi imaginezi că Dostoievski sau Rebreanu, Urmuz sau Kafka huzuresc în rai?...” Mi se părea interesant ce spune, uneori, sfântul meu binefăcător, astfel că trebuia să întreţin „focul continuu” al dialogului, îndrăznind să zic:
– Păi, mărite, sincer vorbind, încă nu ajunsei eu să-mi pun această întrebare. Lui Dostoievski m-am adresat aşa, la modul generic, trans-epocal, peste noian de istorie şi literatură, subiecte şi idei, inclusiv estetice, spunându-i că, da, domnule Fiodor Mihailovici, aveţi dreptate, – frumuseţea ar putea salva lumea, dar, cred eu, cu o singură condiţie, – dacă lumea va şti să salveze frumuseţea...
– Cu părere de rău, lumea nu va şti, spune surprinzător de... dezamăgitor Sfântul! Doamne, iartă! mai adăugă cerescul, eu presupunând că acest „Doamne, iartă!” îi vine sau din lipsa de încredere deplină în ceea ce spune – că „lumea nu va şti”, – sau din teama să nu se interpreteze acolo, sus, că dânsul, Sfântul Nicolae, ar da dovadă de ingerinţă în chestiuni care nu îl privesc, acestea ţinând de instanţele ierarhice superioare...
Minunea însă e că, în timp ce discutăm noi în regim mixt, celest–terestru, eu nu mă abat de la subiectul la care scriu. Adică, vorbim ce vorbim cu Sfântul, dar, ca şi cum în paralel, pe pagina nuveletei în devenire ajung, parcă, de la zisa ingerinţă la... îngeriţă! Da, în subiect intervine o domnişoară uluitor de frumoasă, de care, în aceste cazuri, se zice că este irezistibil să nu se îndrăgostească însuşi autorul!
– Nu păcătui!!! strigă, – de data aceasta destul de ferm, încât îi simt cele trei semne de exclamare din glas, – Sfântul, încât mai să-mi cadă pixul dintre degete: trebuie să recunosc că m-a surprins până la... frică. Şi, brusc, instinctiv, unde fac: „Hârşti, hârşti!” cu pixul, ştergând fraza despre Frumoasa Lumii! „Hârşti, hârşti!” însemnând chiar mai mult decât ştergerea unei fraze, decât abolirea unui chip (ce te bagă în boală!), – înseamnă hăcuirea paginii, sfâşierea ei.
...După care, îmi dau seama, de aici încolo – ioc! contactul cu Sfântul: generosul binefăcător, dar şi rigidul agent de... creaţie, nu-mi răspunde la impulsurile conştiinţei (mele) de a lua legătură cu supra(sau: hiper)conştiinţa Sa.
...În fine, poate-i bine că „am gonit” făptura aia uimitor de frumoasă din proză... Unde mai pui că nici nu părea să fie fecioară... adică, virgină... nici româncă nu părea să fie... nici...
– Fiule, de unde ştii că nu era nici una, nici alta, nici cealaltă?... Astea ar fi depins numai şi numai de tine, creatorul: cum ai fi dorit, aşa o făceai: virgină, româncă... – ar fi putut să mi se pară că, iată, interveni din nou Sfântul Nicolae, de data aceasta lăsând decalogul la o parte.
Dar nu, nu mai aud glas din cer: e, pur şi simplu, vocea propriei mele conştiinţe, prinsă încă în febra de final a acestei naraţiuni, în ultimele ei convulsii ce ar trebui să se încheie, conform sugestiilor de pe display, într-un mod... într-o cheie... într-o coda (a nu se confunda cu: coada)... sau, cum se mai spune, într-o poantă... pe care, iată, odată ce nu comunic direct cu Sfântul, nu le ştiu – nici modul, nici cheia, nici coda, nici poanta... Stau şi mă holbez câteva clipe la ce se mai întâmplă pe display, în absenţa comunicării mele cu Cel ce-ţi poate oferi har întru scris, şi nu înţeleg mare lucru: pe monitor, un pictor, ce nu pare, totuşi, atins de demenţă, nici cu Dalí asemănător la chip, începe a pune haşuri pentru un tablou. În alte câteva secvenţe de timp văd clar că acolo, pe pânză, predomină culoarea galbenă a avidităţii şi cea roşie – a cruzimii. Apoi, cea verde – a căldurii, şi albastră – a eliberării. Deocamdată, tabloul cu posibilele lui sugestii întru scris mi se pare destul de rudimentar.
Suprim conexiunea ordinatorului la reţea. Acesta e şi finalul sau, posibil, lipsa de finalitate a nuvelei pe care, parţial, mi-a dăruit-o Sfântul. Ca o recompensă, e de presupus, a frustrărilor din copilărie la care am fost supus. Pe când, bietul de el, fusese întemniţat în gulagul ateismului.
Iar la cazul cu pictorul care îşi începuse tabloul nu este exclus să meditez în altă noapte. Ca şi cea trecută, – de insomnie. Insomn-mie! – îmi vine să zic. Uite, chiar aş avea un început sau un final de nuveletă despre un pictor: Ut pictura prosas...3 De ce nu? Că doar nu am substituit „poezia” cu – Salvador Dalí... Pentru că vă spuneam: nu prea agreez suprarealismul...
______
1. Ut, quem primum fecerat illa litteratum,/ Haec, novem Pyeridum trahens comitatum/ Prosas (lat.) – Pentru ca, îndemnat de cele nouă Pieride (muze), după ce prima l-a înarmat cu cunoaşterea limbii,/ Cea de-a doua să-l facă priceput (să scrie) frumos în proză...
2. Nel’zea... govorit mne dobroduşno Sveatoi Nikolai (rus.) – Nu se poate... îmi spune cu blândeţe Sfântul Nicolae.
3. Ut pictura prosas (lat.) – Precum (este) pictura, (aşa şi) proza. (Parafrază a celebrului adagiu horaţian, în care „poesis” e înlocuit prin „prosas”.)