Categorii

Parteneri

„Cumplite vremi” de Vladimir Beşleagă, un epos în orizontul postmodernităţii

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

„Cumplite vremi” de Vladimir Beşleagă, un epos în orizontul postmodernităţii

imaginea utilizatorului Aliona Grati

Prin alte părţi, pe la alte popoare mai încântate de istoria şi provenienţa lor sau poate cu destine mai fericite din punct de vedere economic, lucrări epopeice de tipul celei încheiate anul acesta de Vladimir Beşleagă, Cumplite vremi, ar oferi un serios pretext pentru un proiect cinematografic. Apărut integral la Editura Cartier, romanul se înscrie lesne în linia acelor lucrări de amploare care ar merita să li se dea un circuit mediatic mai larg în cinematografie, televiziune şi internet, atât pentru subiectul incitant cu parfum de istorie şi aventură, cât şi pentru a susţine o imagine şi o conştiinţă identitară. Război şi pace de Lev Tolstoi, de exemplu, s-a bucurat în secolul trecut de câteva ecranizări, alimentând o bună bucată de timp o anumită simpatie a publicului occidental pentru identitatea şi cultura rusă. Faptul că poemele legendare nu şi-au epuizat încă potenţialul a fost demonstrat recent şi de interesul sporit al publicului nostru pentru filmul cu povestea de viaţă, literaturizată de mai mulţi scriitori, a Roxelanei, cadâna devenită soţia temerară a lui Suleiman Paşa. Dacă romanul lui Vladimir Beşleagă ar atrage atenţia vreunui producător de filme, acesta ar avea toată materia primă necesară: acţiune dinamică, poveşti de dragoste, intrigi, pâre, comploturi, urmăriri şi crime, personaje romantice şi dilematice, descrieri de anturaje, scene spectaculoase de luptă, execuţii publice, dialoguri în limbajul adecvat epocii etc. 
Înainte de a-l expedia pe mâna specialiştilor în cinematografie, care vor şti să îi valorifice perspectivele, scenele şi portretele, romanul trebuie apreciat pentru arta naraţiunii. Scris de-a lungul a mai bine de treizeci de ani, Cumplite vremi se constituie în una dintre cele mai ambiţioase şi valoroase realizări literare în spaţiul limbii române. Strict regional, la aceeași amplitudine, eposul lui Beşleagă a fost precedat doar de romanul În preajma revoluţiei de Constantin Stere. Opera impresionează atât prin dimensiune (4 volume, cuprinzând 3 cărţi cu câte un prolog fiecare, 35 de capitole, un epilog, în total 2213 pagini în ediţia de la Cartier, 2017), cât şi prin capacitatea de a reprezenta artistic o vastă panoramă a unui moment istoric, reţinut de memoria noastră datorită mai cu seamă subitului incident cu urmări dramatice, inclusiv în plan simbolic: executarea fără judecată a eruditului cronicar şi om politic Miron Costin la porunca pripită a domnitorului Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie Cantemir. 
Cartea întâi, intitulată Sânge pe zăpadă la prima ediţie din 1985, ne introduce în atmosfera ultimelor decenii ale secolului al XVII-lea prin câteva informaţii succinte cu privire la relaţiile dintre boierime şi domnitorul Constantin Cantemir, situaţia în plan extern a Ţării Moldovei, raportul dintre puterile dominante ale timpului. Romanul începe cu sfârşitul sau, mai bine spus, cu un eveniment ce are loc la distanţa câtorva ore înaintea morţii lui Miron Costin şi se încheie cu scena în care Constantin Cantemir este înştiinţat despre complotul boierilor. În timp ce se întorcea acasă după o călătorie la Roman împreună cu soţul său, jupâneasa Ilinca Costin se simte tot mai rău şi cade la pat, trăindu-şi ultimele ore. Deasupra ei veghează Miron Costin, ajuns la vârsta înțelepciunii, om politic, diplomat şi cărturar cunoscut. Bune la început, relaţiile cu Constantin au atins punctul critic, însă fostul logofăt face abstracţie de această situaţie şi se pregăteşte de nunta feciorului său Pătraşcu cu domniţa Safta. Naraţiunea demarează mai multe poveşti de viaţă ale unor personaje, având fiecare un destin propriu şi un rol distinct în economia romanului: răzeşii Ion, Ilie şi Măriuca Ţarălungă din ţinutul Orheiului, tânărul Grue din sus de Cernăuţi, haiducul Corbea şi ceata sa din părţile Fălciului, călugărul Nicodim de la Căpriana etc. A doua carte, publicată pentru prima dată în 1990 cu titlul actual Cumplite vremi, reia firul povestirii din seara morţii jupânesei Ilinca şi se încheie cu scena în care fratele lui Miron Costin, Velicico Costin, ameţit de vin, în plină petrecere, îi aruncă vorbe „nechibzuite” domnitorului Constantin Cantemir, de la care i se trage în parte moartea. A treia carte, fără titlu autonom, integrată titlului comun întregului roman, apare pentru prima dată la începutul acestui an, 2017. Ca şi în cele anterioare, naraţiunea începe cu evocarea evenimentelor de la casa logofătului din Bărboşi în zilele când jupâneasa Ilinca zace la pat între viaţă şi moarte şi se încheie cu execuţia lui Miron Costin la Roman. Întregul edificiu romanesc se încheie cu un lung Prolog, imaginând o scenă în care al treilea mare cronicar, Ion Neculce, primeşte în casa sa un călugăr care îi spune că a fost martor la evenimentele din ultimul an de viaţă al lui Miron Costin. După toate semnele, acest călugăr este naratorul romanului, care îşi anunţă astfel intenţia de a scrie despre „acea mare şi dureroasă, şi jalnică tâmplare”. În cele mai mult de 700 de pagini se adaugă, pe lângă fragmentele ce continuă poveştile eroilor anunţaţi în primele cărţi, momente din viaţa beizadelei Dumitraşco Cantemir, tânăr de 17 ani, care revine acasă de la Ţarigrad şi asistă la pregătirea şi condamnarea fraţilor Costin. 
Cu scopul de a pune în evidenţă intriga romanului – sfârşitul atât de nedrept al lui Miron Costin, scriitorul creează un cadru narativ circumscris unui singur an – 1690-1691 –, ultimul în viaţa vestitului cărturar. Fiecare din cele trei cărţi se construieşte pe principiul revenirii la povestea-cadru, primele două creând finaluri întrerupte înaintea momentului executării lui Miron Costin. Tehnicile narative moderne – retrospectivele, analepsele şi prolepsele − fac posibilă evocarea evenimentelor ce au avut loc în afara acestui segment temporal. De-a lungul romanului, perspectivele naraţiunii se schimbă adesea, oferind alternativ privelişti panoramice, de la înălţime, şi secţiuni transversale ale unor universuri sufleteşti. Această mobilitate permite, pe de o parte, prezentarea faptelor, situaţiilor, acţiunilor având loc pe o arie extinsă geografic peste mai multe ţări şi cu posibilităţi de oprire asupra unor spaţii mici dar importante pentru un univers artistic: de pe lângă câteva curţi împărăteşti, din câmpul de luptă, de prin străduţele Iaşiului, potecile codrilor, cheliile mănăstirilor, bordeiele ţărăneşti sau celule ale temniţelor şi, pe de altă parte, reflectă psihologii, caractere, moravuri, mentalităţi, viziuni asupra lumii, specifice epocii. Universul reprezentat este populat de o mulţime de personaje ilustrând varii categorii sociale: domnitori, prinţi şi prinţese, boieri mari şi mici, oşteni grozavi, soli iuţi, iscoade nevăzute, poteraşi insensibili, târgoveți gălăgioşi, negustori şmecheri, haiduci viteji, călugări sfătuitori, slujitori loiali, ţărani oropsiţi, ciobani binevoitori, prizonieri demoralizaţi, indivizi decăzuţi, călăi, moldoveni, leşi, turci şi tătari etc.
Tehnica amânării, prin reveniri în trecut sau la poveştile altor protagonişti, creează tensiunea intrigii şi menţine vie atenţia şi curiozitatea cititorului. La acestea se adaugă un narator modern, care deşi imită maniera narativă, reflexivitatea şi limbajul sentenţios al cronicarilor moldoveni, are mentalitatea şi viziunea unui povestitor modern, tot mai neliniştit şi mai nesigur către sfârşitul romanului, zbuciumat în dorinţa de a găsi cea mai corectă interpretare a evenimentelor, de a fi cât mai obiectiv, reuşind cu greu să-şi mascheze subiectivitatea, înclinată cu înţelegere binevoitoare atât pentru înţeleptul cronicar, cât şi pentru ucigaşul lui, Constantin Cantemir, dar şi faţă de interpretarea părtinitoare a fiului acestuia, Dumitru. Deoarece naraţiunea efectuează numeroase întoarceri în timp, riscând să creeze încâlcituri, mai spre sfârşitul romanului, îndeosebi în cartea a treia, naratorul nu-şi mai poate permite discreţia din primele cărţi, anunţându-se tot mai devoalat cu reglementări de regie şi cu adresări directe către cititor. Menţinându-şi, pe tot parcursul romanului, naratorul în albia strategiilor tradiţionale ale omniprezenţei şi omniscienței, Vladimir Beşleagă ne surprinde pe final printr-un experiment de factură postmodernistă: se proiectează pe sine ca personaj, alături de cititor şi alte personaje ale romanului aflate la discreţia naratorului, care le oferă pe rând dreptul de a veni cu propriile mărturii şi interpretări asupra evenimentelor din seara morţii lui Miron Costin. Abia acum îţi dai seama că elementele de polifonie sunt prezente şi în compartimentele anterioare, naratorul invocând citate relevante din textele lui Dimitrie Cantemir şi Ion Neculce. Prin desele digresiuni şi rememorări, specifice prozei subiective şi de analiză psihologică moderne, romanul câştigă faţă de cel sadovenian cu care a fost comparat.
Figura lui Miron Costin, personaj tragic amintind eroii antici, contrastează mult cu boierimea incultă, venală şi coruptă care îl înconjoară pe domnitor, cu hapsânul vistiernic Iordache Ruset, prostănacul Lupul Bogdan, trădătorul Ilie Ţifescu sau cu alţi profitori, şi stă mai aproape de poporul reprezentat de Corbea, Grue, Ion şi Ilie Ţarălungă, chiar dacă nu neapărat comunică cu ei. Intenţia scriitorului nu a fost numai decuparea şi descrierea unei perioade istorice, ci mai ales prezentarea unei conştiinţe umane şi istorice. De aceea, personajul întruchipează nu doar o efigie a unui strălucitor om de cultură care a marcat istoria, ci şi omul viu cu toate trăirile, neliniştile, gândurile contradictorii, înălţările şi căderile inerente. Ceea ce contează cel mai mult pentru semnificaţiile profunde ale romanului este trăirea interioară a înţeleptului Miron Costin în momentul în care viaţa îl pune în faţa „implacabilului Destin”. 
Problematizat de situaţia în care două figuri importante, Miron Costin şi Dimitrie Cantemir, despre ele fiind vorba în fond, stau alături, metafizic vorbind, în istoria şi cultura noastră, dar se despart, devin duşmani de sânge în existenţa lor pe pământ, povestitorul, mijlocind opinia scriitorului, caută o explicaţie, dacă nu justificatoare, cel puţin conciliantă. De la acest nivel al abordării istoriei noastre ca o lungă şi nesfârşită confirmare a destinului implacabil, omul Constantin Cantemir nu ne mai apare ca fiind un personaj negativ. Scriitorul încearcă să pătrundă cu înţelegere în universul lui şi să găsească motivaţia faptului său nesăbuit. Bătrân, neputincios în a-şi administra ţara, pe care o lasă în grija a câţiva boieri, cu fecior ostatic la Poartă, vrăjmăşit de domnitorul ţării vecine, Brâncoveanu, şi de boierii îndepărtaţi de curte, Constantin Cantemir este, la rândul lui, o victimă a destinului. Îndemnat de grija de a-i mai lua de pe umeri o parte din vina faţă de fraţii Costin şi de istoria noastră, autorul îl face complice până şi pe tânărul de 17 ani Dimitrie Cantemir, care ar fi participat la consfătuirile cu pricina, când s-ar fi luat decizia fatală, şi care, ulterior, a depus mărturii subiective şi părtinitoare în lucrarea despre tatăl său. În roman, personajul nu apare în culori favorizante, fiind surprins în câteva ipostaze duplicitare. Acesta îi ascunde amicului şi viitorului său cumnat Pătraşcu Costin intriga împotriva tatălui şi unchiului său. Ulterior va dovedi aceeaşi părtinire în cartea sa despre domnitorul Constantin Cantemir, pentru care este taxat de naratorul însetat de adevăr şi obiectivitate: „Acestea le spune, cu multă dragoste pentru tătâne-său, cu bogate amănunte, dar şi cu tot atâta părtinire şi îndepărtare de adevărul cel adevărat…”.
Focalizat pe fapta nesăbuită a bătrânului domnitor necărturar împotriva uneia dintre cele mai luminate minţi din cultura noastră, romanul cumulează, aşa cum dictează genul frescei istorice şi social-politice, elementele unui ansamblu complex, ce zugrăveşte „viaţa moldovenilor, de la vlădică până la opincă”. Prin forţa cuvântului artistic, Cumplite vremi ne transpune într-o epocă marcată de unul dintre cele mai dramatice episoade din istoria noastră şi, după cum spuneam, oferă un excelent material pentru cineaşti, dar şi pentru experimentatorii postmodernişti în materie de imitaţie, derivare şi transformare textuală.