Categorii

Parteneri

Cronica de carte în ziare, reviste, bloguri, Facebook (dezbatere)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Cronica de carte în ziare, reviste, bloguri, Facebook (dezbatere)

Între 16 și 19 mai 2017 la Chișinău, Cahul și Bălți s-au desfășurat „Zilele Literaturii Române” (ediția a III-a) – un eveniment organizat de Editura Cartier, Uniunea Editorilor din Republica Moldova, cu sprijinul Ministerului Culturii al Republicii Moldova, în parteneriat cu Muzeul Național de Literatură Română (București) și Direcția Cultură a Primăriei municipiului Chișinău. 
Au participat scriitori de pe ambele maluri ale Prutului, care s-au intersectat în lecturi, conferințe, lansări de carte și sesiuni de autografe, întâlniri la universități și licee, dezbateri și seri condimentate cu degustări de vinuri basarabene. Iată lista incompletă a celor prezenți: Radu Vancu, Alexandru Matei, Vasile Ernu, Dan Coman, Florin Lăzărescu, Eli Bădică, Alina Purcaru, Ana Donțu, Paula Erizanu, Mircea V. Ciobanu, Em. Galaicu-Păun, Tatiana Țîbuleac, Iulian Fruntașu, Lucia Țurcanu, Alexandru Cosmescu, Maria Șleahtițchi, Gheorghe Erizanu, Nina Corcinschi, Aliona Grati, Iulian Ciocan, Emanuela Iurkin, Nicolae Leahu, Margareta Curtescu, Vasile Gârneț, Sorina Ștefârță, Alina Țurcanu, Vitalie Ciobanu ș.a. 
Reproducem în continuare selecțiuni din dezbaterea: „Cronica de carte în ziare, reviste, bloguri, Facebook”, desfășurată pe 19 mai, la sediul Școlii de Studii Avansate în Jurnalism din Chișinău. Invitaţi: Alina Purcaru, Tatiana Țîbuleac, Mircea V. Ciobanu, Vitalie Ciobanu. Au moderat: Eli Bădică și Paula Erizanu. Fotografii de Alex Vdovicenco.
 
* * *
Eli Bădică: Aș începe cu o întrebare pentru invitați. Putem cumva să sintetizăm, de când ați început să scrieți, cum vi se pare că s-a modificat jurnalismul literar și cronica de carte? Ce diferențe ați observat, ce e bine, ce e rău?
Alina Purcaru: Eu am început să scriu imediat după terminarea facultății, după master. Mi s-a dat atunci o mare șansă, deoarece am fost angajată la un cotidian foarte important cu acoperire națională, iar eu mă ocupam de partea literară și am început să scriu cronici de carte și să mai fac interviuri cu scriitori. Erau niște vremuri glorioase pentru presa culturală, când și cotidienele aveau pagini consistente de cultură și publicau și multe cronici de carte. Asta nu mai există acum. 
Paula Erizanu: Și când au dispărut cronicile din ziare?
Alina Purcaru: După criza din 2008-2009. Criza a transformat foarte mult felul în care arată presa cotidiană. Paginile de cultură au dispărut, totuși cronica de carte a fost compensată cumva, într-un mod organic, de apariția unor platforme literare – bloguri literare, site-uri, care au preluat din mers ceea ce căutau cititorii în paginile ziarelor. Și aceste site-uri, bloguri sau platforme online nu mai sunt gestionate neapărat de profesioniști, adică de oameni care se recomandă din start ca absolvenți de Jurnalism sau de Litere, sau drept cronicari literari, ci de oameni fără asemenea pretenții, cărora le face mare plăcere să citească, să discute, să pună întrebări. Receptarea literară s-a democratizat.
Paula Erizanu: E aceeași situație și în Republica Moldova? Voi doi, Vitalie și Mircea, lucrați în jurnalismul cultural, Tatiana nu știu dacă a făcut și reportaje despre cultură... 
Vitalie Ciobanu: Mă surprinde puțin cuvântul „criză”, folosit de Alina Purcaru, pentru că noi trăim într-o perpetuă criză, multiplu stratificată. Criza este lichidul amniotic al cronicarului literar, dar și al jurnalistului de orice fel. Așa că din ea ne alimentăm, cu ea trăim, ea ne stimulează, ea ne motivează. Contrafort apare de aproape 24 de ani, cu un singur moment de criză adevărată în 2013, când ICR a sistat finanțarea publicațiilor culturale basarabene pe care le susținuse până atunci. De fapt, am căzut victime colaterale ale războiului politic intern din România din vara anului 2012, ceea ce mi s-a părut absolut nedrept. Evident, am pornit să facem revista aceasta animați nu neapărat de ideea de a croi o axiologie personală în materie de literatură și receptare critică, ci din dorința de a ne exprima, de a formula un punct de vedere independent. Consideram însă că e momentul să se afirme o nouă promoție literară basarabeană, Generația `80. Strategia noastră a fost să ieșim din izolare provincială, să facem o revistă a integrării române-române, să afirmăm spiritul critic și ideea de sincronizare literară. A fost o bună strategie să scriem despre cărți importante ale unor somități din România și din Occident, și încet-încet am constatat că și confrații noștri, scriitorii de peste Prut, sunt tot mai interesați de analizele noastre critice din Contrafort. Începeam să contăm pe piața revuistică românească. Cel puțin asta se întâmpla în primul deceniu, în primii 15 ani, când am avut și o difuzare în România prin intermediul Fundației Culturale Române (ulterior ICR) și al librăriilor Humanitas. După care lucrurile au intrat în picaj. Economicul a devenit mult mai presant, bunăoară ni s-a cerut să avem factură fiscală românească, ceea ce însemna că trebuia să facem o combinație cu o firmă din România, pentru că noi nu aveam dreptul să comercializăm exemplare de revistă în România. Apariția Internetului ne-a oferit un balon de oxigen. Site-ul revistei, sigur, are nevoie de o reconstrucție, de modernizare. Sperăm să realizăm și acest salt tehnologic.
 
„Criticul este cel căruia i se sparg roțile la mașină și geamurile de la verandă, dacă nu pățești asta înseamnă că nu ești critic”
 
Paula Erizanu: Cum s-a schimbat felul în care ați scris despre cărți?
Mircea V. Ciobanu: Pot spune cum m-am schimbat eu. Sunt surprins că atâta lume se interesează de cronica de carte. Dacă literatura este unul dintre lucrurile inutile care se produc în lume, ca și cultura în general, atunci cronica de carte sau critica literară chiar este inutilă, pentru că, dacă nu se citesc cărți, cine să mai citească texte despre cărți? Vitalie Ciobanu este martor că scriu pentru că îmi solicită el cronicile și în felul acesta trebuie să mă amăgesc că dacă le solicită redactorul-șef al unei reviste înseamnă că le vrea și cititorul, înseamnă că cineva vrea să le citească. Sud-Est cultural și Contrafortul au fost revistele care m-au prins mai întâi cu o invitație pentru colaborare, fiindcă eu, ca orice om normal la vârsta respectivă, scriam poezii. Și când am fost invitat, de fapt am fost invitat să scriu eseuri despre cultură, eseuri despre cărți. Sigur că scriam despre lucruri deja testate până la mine, era foarte simplu, de pildă, despre ochiul magic al Scrisorilor persane ale lui Montesquieu, despre cum se schimbă fața lumii din literatură prin prisma romanelor lui Umberto Eco sau despre eseurile lui Borges raportate la ficțiunile lui Borges. Dar cititorii de eseuri sunt încă și mai puțini decât cei de cronici literare, și atunci am fost rugat să scriu despre cărțile colegilor noștri. Atunci când scrii onest despre literatură, despre un text netestat până la tine, vezi și micile derapaje sau micile inconsecvenţe ale autorului, nu le poți ocoli atât de simplu. Problema este cum faci: le scoți în evidență, aceste inconsecvențe și scăderi, sau ești îngăduitor cu ele? Mi-am dat seama că, dacă sunt absolut onest în analiza mea, am și impact. E un gen de scriere care îmi aduce un feedback aproape imediat. Am înțeles că criticul este cel căruia i se sparg roțile la mașină și geamurile de la verandă. Or, dacă nu pățești asta, înseamnă că nu ești critic. Eu am fost precaut, nu mi-am cumpărat mașină și apartamentul meu este la etajul cinci. Acolo e cam greu să se ajungă cu pietrele.
– Dar onorariul vă permite să vă cumpărați mașină?
Mircea V. Ciobanu: Vitalie Ciobanu e foarte generos. Îmi dă exact cât costă o cronică de carte, altfel nu aș scrie (râde). În sensul acesta mă consider scriitor profesionist. Sigur că meseria de critic comportă anumite riscuri, mereu va fi cineva care să vrea să te prindă după colţ, să-ţi dea o chelfăneală. Omul și-a asamblat o construcţie întreagă şi tu vii şi spui: chichineaţa asta nu este un obiect de arhitectură, nu se poate trăi în ea. Cea mai neplăcută este disputa dintre critic şi autor. Or, în mod normal, ar trebui să existe polemica între viziuni diferite asupra unui text. Pentru că textul pe care l-a scris Tatiana Ţîbuleac, bunăoară, în momentul în care a fost tipărit, nu-i mai aparţine. Explica Umberto Eco că, dincolo de intenţia ta, de ce ai vrut să pui în roman, și dincolo de intenţia mea de critic care am scrutat textul ca să scot ceea ce cred eu că îmi relevă, există intenţia textului. Textul are autonomia lui şi nu se poate apăra decât prin el însuși. 
Tatiana Țîbuleac: Eu cred că s-a schimbat foarte mult percepţia cititorilor faţă de critici. Multă lume consideră că criticii acum sunt specialiştii care pun la sfârşit ştampila „bun” sau „rău”, dar pe care îi poţi foarte uşor ignora dacă nu-ţi convine. Cred că odată cu apariţia online-ului, cititul cărţilor a devenit mai uşor. Pentru că oamenii ţin cont de multe ori – poate de prea multe ori, aş spune, dar asta e o altă discuţie – de propriul gust. Ei nu ţin neapărat să citească ce a scris dl Mircea V. Ciobanu despre cartea Tatianei Țîbuleac. Odată cu apariţia Internetului, spuneam, gruparea în jurul unei opinii a devenit foarte uşoară. Dacă mergeţi acum pe Goodreads sau pe alt site, veți vedea cărţi fantastice, după părerea mea, care au un rating foarte mic şi comentarii care uneori te pun în gardă. Adică după ce ai citit o carte şi te-ai îndrăgostit de ea, vezi că cineva a spus că această carte e proastă sau că n-ai înţeles-o. Este, zic eu, un lucru şi bun, şi rău. Pe de o parte, oamenii sunt, probabil, azi mai încurajaţi să citească şi să-şi creeze propriile opinii despre cărți, pe de altă parte, sunt girate foarte multe cărţi slabe. O carte proastă poate deveni populară doar pentru că oamenii au gust pentru această carte și nu poţi să lupţi cu asta, nu poți să mergi la fiecare să-i spui: nu citi, că-i o pierdere de timp. Omul o citește, oricum îi place, oricum nu te întreabă. 
Eu cred că critica literară este foarte importantă, poate mai importantă acum, într-un astfel de timp, pentru a face analizele de specialitate. Dar nu cred că trebuie subminat nici rolul cititorului de astăzi, care este un cititor mult mai informat. Înainte mergeai la librărie, îți luai o carte, o citeai, îţi plăcea sau nu, poate mai povesteai cu familia, însă părerea ta nu putea fi răspândită foarte uşor. Azi, un om care citeşte își poate deschide un blog, își dă cu părerea, și poate fi considerat tot un „critic”, chiar dacă are o mult mai mică pregătire de specialitate. 
Eli Bădică: Pentru un critic literar devine un lucru tot mai important să se conecteze cumva la public. Ce fel de cărţi alegeţi pentru a le comenta, cum vă pregătiţi să scrieţi?
Mircea V. Ciobanu: În general, criticul nu își alege cărțile de comentat. Sunt cărţi care îmi convine să scriu despre ele și atunci eu, de pildă, îi propun lui Vitalie nişte cărţi pe care le am pe masă. Nu înseamnă că sunt cărți bune sau rele, sunt cărți interesante pentru mine ca om care-şi face notiţe. Criticul este cel care reprezintă opinia cititorului, însă este treaba cititorului să citească sau nu acea carte, dacă vrea să țină cont de analiza criticului. Criticul nu este o instanță în afara literaturii, el exprimă una dintre opiniile posibile despre o carte… Îmi place mult să citesc critică literară, am critici pe care îi citesc pentru că îmi place scriitura lor. Poate că se manifestă implicit și dorința criticului de a face literatură, conștient că ceea ce scrie el este literatură. Adică o cronică, o analiză care să placă pentru calitatea sa de text, pentru că așa cum îl atrage scriitorul pe cititor, exact așa vrei să-l atragi și tu prin intervențiile tale critice. 
 
„Trebuie să fiu mereu atent la lumea literară, la ce apare, la ce se discută în jurul tău, ești parte dintr-o dezbatere mai largă, în care se fac alegerile”
 
Paula Erizanu: Alina, tu cum alegi cărțile despre care vei scrie, alegi cărțile care îți plac sau mai sunt și alți factori în joc? Te gândești la un cititor sau scrii ca să exprimi ce ai simțit tu la lectură?
Alina Purcaru: Cred că e o combinație între aceste raportări. Ce pot să controlez este să fiu onestă cu ceea ce înțeleg din cartea despre care scriu, nu încerc să-mi proiectez prejudecățile sau așteptările, mă feresc de reflexe autoritariste și de puneri în gardă. Evident că, dacă dau peste un text în care mi se pare că e ceva realmente problematic, o să exprim o opinie legată de asta. Te întâlnești în cărți cu tot felul de rasisme, intoleranțe, xenofobie ș.a.m.d., literatura înghite toate astea, ea nu este dincolo de lumea foarte bruiată în care trăim. Intrând cu toate radarele pornite într-un text, e foarte greu să nu vezi aceste derapaje, și atunci vorbești și despre ele cât se poate de onest, de argumentat… Nu mi s-a întâmplat niciodată să mi se impună să scriu despre vreo carte. Am ales mereu despre ce am vrut să scriu. În momentul în care scrii pentru o revistă culturală sau pentru un ziar care are detenta și statutul său bine consolidat, faptul că tu lucrezi împreună cu acești oameni îți orientează și alegerile. Evident că trebuie să fiu mereu atentă la lumea literară, la ce apare, la ce se discută în jurul tău, ești cumva parte dintr-o dezbatere mai largă și în dezbaterea asta mai largă se fac alegerile. Important e să fii atent și la ce scapă pe sub radarul selecției generale. Fiindcă știm că apar cărți foarte bune la edituri mai mici sau autori care nu se află mereu în centrul atenției.
Paula Erizanu:  Am vorbit despre cum a schimbat digitalul felul în care reacționează cititorii la critică și am să o întreb pe Eli Bădică, fiindcă are experiența ei la Bookaholic.ro. Cum scrii despre cărți pentru a atrage cititori pe online? Deoarece se dă o luptă acerbă pentru a capta atenția publicului.
Eli Bădică: Pentru mine e foarte interesant felul în care te raportezi la cititorii unui site. Mai ales ai unui site independent, susținut de o persoană privată și care îți lasă o libertate de creație absolută. Bookaholic.ro are șase ani. Dar vine un timp când îți pui întrebarea: cum faci să se susțină site-ul singur, pentru că sponsorul la un moment dat va zice: am ajutat cât am putut cultura, atât a fost, la revedere! În aceste condiții, direcția editorială a țintit mărirea traficului. Ce înseamnă mărirea traficului? Înseamnă că, dacă reușim, am putea să atragem și alte fonduri, tot private, sponsori, companii…  Asta nu înseamnă că nu crezi în ceea ce faci. Crezi în ceea ce faci, dar vrei să ajungi la un public cât mai larg, ca după aceea să poți merge cu proiectul tău și la alți investitori. Bookaholic are acum în medie trei mii de vizitatori unici pe zi. Se întâmplă să fie vară și să aibă o mie de unici pe zi, sau se întâmplă să publice niște super-materiale și să aibă zece mii de unici. Acestea sunt cifre foarte mari pentru România, pentru un site din șapte cărți. Cronicile sunt citite în online doar dacă sunt scurte – patru, maxim cinci paragrafe… Există o regulă în online, dacă nu l-ai prins pe cititor în primele trei secunde, de la primele rânduri, atunci gata, s-a dus, iese de pe site și tu vezi asta, pentru că poți contoriza cât stau oamenii pe zi și dacă se mai duc spre alte materiale sau nu. Și atunci am încercat să avem cronici cât mai puțin scorțoase, cu un limbaj mai accesibil. Am încercat să întocmim liste de titluri, listele prind cel mai bine, chiar dacă scriitorii sunt foarte nemulțumiți de tipul acesta de abordare. De pildă, o listă tematică cu zece poeme de dragoste din literatura română contemporană. Oamenii citesc repede și, dacă le place un vers, se duc către autor, e simplu. Nu merg spre critica de specialitate, despre care vorbea Tatiana Țîbuleac, pentru că cititorii nu au instrumentele criticului literar, nu pot să înțeleagă și cu atât mai puțin să pătrundă, de pildă, cronica de poezie. Și atunci încerci tot felul de trucuri, încerci să-i păcălești puțin pe cititori, astfel încât să aleagă cărți sau liste tematice. Le recomanzi, de pildă, zece cărți pe care să le citești când plouă. Știu cum sună asta, dar oamenii, dacă plouă afară, dau share pe Facebook, pe contul Bookaholic ș.a.m.d.
Noi avem un parteneriat de vreo doi ani cu o librărie online din România și facem uneori cronici sau liste cu trimitere către site-ul lor, la cărțile pe care și le pot oamenii cumpăra de acolo. Și așa putem să contorizăm și cine se duce să cumpere cărți, iar asta e extraordinar, dacă îți pui întrebarea: de ce scrii? Scriem din pasiune, în primul rând, că nu te îmbogățești făcând jurnalism literar. 
Paula Erizanu: Eu am o întrebare pentru Dan Coman, care spunea că vrea să intre și el în bloggherimea literară. Cum se schimbă discursul despre cărți pe bloguri, din ceea ce ai cercetat tu? 
Dan Coman: Cred că e o problemă tehnică, mai degrabă, administrativă, dacă vreți, a cronicarilor literari. Apropo de ce înseamnă jurnalismul cultural. Se lucrează oarecum cu instrumente de secol XIX pentru o lume de secol XXI. De aceea, numărul de cititori e relativ redus. Sigur, cronica contează în continuare, e esențială pentru scriitori, însă doar pentru un public extrem de restrâns. Am vrut să aflu dacă există în România bloggeri/vloggeri care să meargă pe literatură, să prezinte cărți. Dacă fac un video în care citesc o cronică sau învăț eu pe de rost sau vorbesc foarte deștept despre o carte, o să fie dezastru absolut. Nici să devii clovn, să o dai în parodie și glumă interminabilă nu se poate, pentru că lumea te taxează imediat. Adică nu mai dau click pe un astfel de video. Știți că există câțiva americani, britanici care fac cu mare succes astfel de prezentări, dar au foarte clar precizat publicul-țintă. Discursul acesta combină elemente de zonă literară, de critică și entertainment. Eu predau la un liceu în Ardeal și observ că tinerii sunt foarte bucuroși dacă nu vii în fața lor doar cu un discurs gata pregătit, foarte scorțos, ci dacă vorbești cumva pe limba lor. „Pe limba lor” nu înseamnă să cobori la nivelul străzii. Aveau cei de la Academia Cațavencu o frază pe care o dădeau la sfârșit, unde erau enumerați oamenii din redacție: „…și cititorii noștri care sunt cel puțin la fel de inteligenți ca noi”. Dacă nu pornim de la premisa asta, am pierdut partida. 
Sorina Ștefârță:  Cum să-ți convingi editorul să accepte să faci un subiect literar, cum să-l convingi să aibă o rubrică în ziarul lui? Sau singura șansă e să găsești publicația cu aplecare spre literatură?...
 Paula Erizanu: Eu am o experiență de a scrie despre cărți într-un mod total neliterar la CNN și la The Guardian. La CNN am scris un articol despre valoarea proprietăților din cărți și din filme, dacă aceste proprietăți ar fi adevărate. De exemplu, cât ar costa casa Marelui Gatsby sau cât ar costa casa cu scena balului din Maestrul și Margarita, care s-a adeverit a fi de fapt casa ambasadorului american de la Moscova și pe care Bulgakov și soția sa l-au vizitat în 1935, unde erau tot felul de pinguini și urși etc., etc. A fost cumva o idee care a prins la public din cauza că e o listă, după cum zicea Eli, și e o întrebare curioasă, pentru că asta e natura omului… Adevărul e că am petrecut mult timp încercând să aflu cât ar costa într-adevăr proprietățile. Am telefonat agenți imobiliari etc. Alt exemplu a fost cu un articol pe care l-am scris pentru The Guardian despre cea mai scumpă bibliotecă din lume. La Sankt Petersburg anul acesta s-a deschis o bibliotecă unde trebuie să plătești o sută de dolari pentru a fi acolo timp de două ore. E o jucărie a milionarilor, a elitei financiare din Rusia. Articolul acesta cu biblioteca apare în secțiunea de cărți a ziarului The Guardian online și ei fac astfel de materiale pentru a atrage cititori și la altfel de texte despre cărți. Exact cum zicea Eli despre cărțile pe care le citești când plouă.
Mircea V. Ciobanu: Dar nu trebuie să mergem numai în Marea Britanie. Gheorghe Erizanu ține un blog de cultură în care 80% este despre cărți și este citit, are un permanent feedback, reacții, comentarii. Textele lui sunt scurte, dinamice, ca pentru cititorul grăbit sau prins în mai multe treburi, și mecanismul funcționează. Dovadă este că editorul Gheorghe Erizanu a apreciat ceea ce face bloggerul Erizanu (râde). Așa că mai degrabă ar putea el să ne spună despre experiența aceasta și la ce-i trebuie.
 
„E mult mai ușor să dinamizezi cultura, decât agricultura”
 
Gheorghe Erizanu: Eu n-aș fi atât de pesimist și aș încerca să ne rupem de acest discurs cu garda jos al criticilor literari de la noi și al jurnaliștilor culturali, care spuneau că scriem de nevoie, nu din plăcere. Dacă s-ar face un studiu economic, să se calculeze cât au adus în PIB-ul României vânzările operelor lui Eminescu, de la edițiile lui Maiorescu până la cele de azi, și s-ar compara cu o mare întreprindere siderurgică din Galați, de exemplu, eu nu sunt sigur că întreprinderea siderurgică din Galați a fost mai profitabilă pentru bugetul României decât operele lui Eminescu. Dacă s-ar face un studiu de felul acesta, sunt sigur că cei care ne conduc o să se uite un pic altfel la produsul cultural. În momentul în care opera lui Brâncuși se vinde cu 57 de milioane de dolari și actualul guvern al Republicii Moldova are vreo treizeci de condiții de îndeplinit de la Uniunea Europeană ca să obțină o sută de milioane – vorbim de cifre exacte, chiar dacă suntem în domeniul cultural –, atunci o să vă dați seama cât de importantă este cultura și literatura. Un alt exemplu: la Festivalul de teatru de la Avignon fiecare euro investit aduce 7 euro profit. Cred că nici drogurile nu aduc atâția bani. Dacă privim din punctul acesta cultura și încercăm să fim mai optimiști și să creăm un cadru de susținere simplu și clar. Ar fi suficient ca cele 1 300 de biblioteci din Republica Moldova să-și facă abonamente la Contrafort și atunci redacția va pune un preț real de vânzare și n-o să aibă nevoie să ceară bani de la ICR. E nevoie de investiții mici, dar inteligente. Discutam la una dintre întâlnirile noastre de seară de ce literatura română nu pătrunde în Occident. Iulian Fruntașu vorbea că i s-a dat un Nobel Hertei Müller, care s-a născut în România, și eram întrebat de ce nu s-a deschis cultura română. Replica mea a fost: dar când i s-a dat Premiul Nobel lui Dario Fo literatura italiană s-a deschis către restul culturilor?... Nu cred. Soluția este să investești în traducerea unor cărți valoroase peste hotare și atunci cărțile valoroase atrag alte cărți valoroase și prețul culturii crește, și nu sunt investiții mari. Este mult mai ușor să dinamizezi cultura, decât să dinamizezi agricultura. 
Vitalie Ciobanu: Aș vrea să-l întreb pe Alex Cosmescu, cel care prezintă în Contrafort cărțile autorilor străini, anglofoni în special. Ce îl face să scrie despre autori străini și cum e dialogul său cu publicul tânăr? 
Alex Cosmescu: Există în critică un gen eseistic mai liber, mai fluid, în care poți să-ți permiți să spui mai multe lucruri sau să expui puncte de vedere ș.a.m.d., și este genul mult mai rigid al scrierii academice, dar care, iarăși, îți oferă alte posibilități, poți să insiști pe detalii, nu ai neapărat o limită fixă de cuvinte. În schimb, ceea ce fac la Contrafort este un exercițiu foarte util pentru mine în primul rând și, din cauza rigorilor propriu-zise care țin de revistă, încerc să scriu texte în jur de o mie de cuvinte. Limita de spațiu mă ajută la autodisciplinare. Cronicile mele pentru Contrafort sunt un exercițiu de abstinență. Încerc să nu spun, nici măcar să nu arăt prin ce mi-au plăcut cărțile astea sau ce anume mă entuziasmează, încerc cumva să mă las pe planul doi și să arăt ce se întâmplă în ele. În schimb, cu studenții mei fac o lectură foarte lentă și aplicată, alineat cu alineat, a unui text. Am câteva reguli implicite în ceea ce fac. Încerc să nu scriu despre oameni pe care îi cunosc, mi-ar fi greu să-mi păstrez atitudinea mai neutră pe care încerc să o am în cronici. Am ales să scriu cât se poate de puțin despre literatură în sensul clasic al cuvântului, pentru că există lume care o face foarte bine. Eu scriu mai mult despre non-ficțiune. Fie zone mai teoretice, mai apropiate de filozofie, fie zone intermediare… De exemplu, una dintre primele cărți despre care am scris pentru Contrafort a fost un text al Sarei Maitland, o scriitoare britanică, carte apărută în cadrul unei structuri create de Alain de Botton, The School of Life, pentru că au început să se publice tot felul de cărțulii, pe jumătate parodii la genul self-help, care încep cu „How to be…”. How to be alone a fost cartea Sarei Maitland despre care am scris. Nu este nici un text academic scorțos, nu este nici literatură în sensul clasic al cuvântului, dar este ceva care poate fi citit și ca literatură, și ca teorie. Aceasta e zona care mă interesează în ceea ce fac pentru Contrafort. Din păcate, am întâlnit destul de puțini autori români contemporani care scriu despre asemenea cărți. 
Dacă tot se vorbea despre banii pentru onorarii, selectez cărți care ar fi accesibile și relativ ieftine în format electronic. Cineva care ar citi cronica ar putea plăti zece dolari pe Amazon ca să-i vină cartea. Încerc să nu aleg cărți scumpe, așa încât din onorariul pe care mi-l plătește Contrafortul reușesc să-mi asigur continuitatea muncii. De obicei îmi comand din timp de pe Amazon cărțile noi care mă interesează, când aflu că sunt în pregătire. De exemplu, așa am făcut cu cartea lui Ben Lerner, The Hatred of Poetry, care nu e nici critică literară, nici teorie literară, este un fel de non-ficțiune care are de a face cu literatura, sau non-ficțiune care are de a face cu filozofia, sau non-ficțiune care are de a face cu viața cotidiană. Cam asta este zona în care mă simt pregătit să scriu, pentru că am treabă și cu literatura, și cu filozofia, am treabă și cu viața cotidiană, am treabă și cu interacțiunea comunicațională.
 
„Topul distruge canonul”
 
Vitalie Ciobanu: Dacă-mi permiți, Paula, mai avem doi cronicari și eseiști pe care i-aș invita să vorbească. Lucia Țurcanu și Iulian Ciocan. Știu că Iulian Ciocan nu mai scrie critică literară, dar și-a editat de curând o carte în Franța.
Iulian Ciocan: Nu cred că traducerea în străinătate e o valoare în sine. Poate fi un autor mult mai important care nu profită de o conjunctură favorabilă și nu este foarte tradus. Și, pe de altă parte, unul care este promovat cu surle și trâmbițe, dar să fie de o valoare mediocră. Eu n-am stat să socotesc câte traduceri am, dar văd că numărul lor se adună, iar ceea ce într-adevăr mă încurajează e faptul că traducătorii mei sunt buni. Nu merg la ei cu dorința de a fi tradus, propunerea vine din partea lor. Și asta mi se pare foarte important. Mai era o întrebare…
Vitalie Ciobanu: Despre critica literară pe care ai abandonat-o și cum îți ții în frâu justițiarul din tine, dacă nu ai impulsuri de a pune la punct pe cineva.
Iulian Ciocan: Eram justițiar la o vârstă mai tânără, între timp m-am liniștit. Nu mai vreau să fac critică literară dintr-un motiv simplu:  privind în urmă, îmi dau seama că uneori nu prea mi-a reușit și am simțit nevoia să scriu ficțiune… Mircea V. Ciobanu a invocat aici și aspectul economic. Un scriitor nu poate trăi fără un salariu și atunci jurnalismul este o modalitate de a face un salariu. Pe de altă parte, sigur că incursiunile în cotidian te ajută ca scriitor, fiindcă acolo descoperi o sumedenie de lucruri bizare. Eu, în proza mea, sunt adeptul detaliului relevant, pe care ulterior îl topesc în ficțiune, în narațiune. 
Lucia Țurcanu: Mie îmi place să scriu mai mult despre cărțile de poezie, acolo mă simt mai bine și dețin instrumentele, și în acest caz chiar mă întreb de multe ori pentru cine scriu? Nu știu dacă pe autori îi interesează neapărat ce scriu eu despre cărțile lor. Dacă cronica de poezie e găzduită mai mult de revistele literare, care au un specific, mă întreb dacă publicul larg, nespecializat, ar avea nevoie de acest fel de cronică. Totodată, mă întreb dacă un critic literar, care uneori mai este și universitar cu un limbaj academic, trebuie să scrie pentru revistele „glossy”, pentru că noi am avut cu Mircea V. Ciobanu o experiență de acest fel și unii poeți neincluși în listă sau care fac parte din altă generație, ne-au reproșat că am acceptat să scriem pentru acest tip de revistă, când am răspuns la câteva întrebări ale VIP Magazinului. Eu m-am bucurat că tineri poeți din Republica Moldova au fost promovați în VIP Magazin. Pentru că sunt sigură că unii cititori ai VIP Magazinului citesc și poezie sau trebuie să afle că se scrie poezie bună la Chișinău.
Mircea V. Ciobanu: Și a mai fost acolo un aspect deranjant: ne-au cerut să dăm note, ba chiar au insistat asupra acestei condiții. Eu m-am conformat, alții însă nu s-au conformat și au ieșit mai frumos ca mine... Dincolo de asta, mie îmi place să încerc o altă experiență, spunea și Sandu Mușina că vrea să scrie versuri pentru BugiMafia... Dar răspunsul este, Lucia, că nu neapărat unii și aceiași trebuie să scrie în tot felul de reviste. Nu vorbim aici de critica literară, este puțin altceva. Vedeți ce se întâmplă: 80% din cei care scriu despre cărți mai mult le promovează, nu le valorizează, îndeplinesc mai degrabă o funcție de marketing decât una de critică literată. E drept că dacă ne ducem la rădăcini, Hermes, zeul criticii – de unde vine și hermeneutica –, era și zeul comerțului și al drumurilor. Într-un fel, criticul negociază o imagine. Citisem undeva că în antichitate, la răscrucile importante, era câte un bust al lui Hermes. Eu aș zice acum: la intersecții să fie câte un critic răstignit, să le fie de învățătură și altora (râde).
Iulian Ciocan: Există un pericol legat de revistele gen VIP Magazin. Ești aruncat cumva într-o oală în care sunt foarte multe ingrediente. Bunăoară, eu am citit că unul dintre personajele care era promovat de VIP are niște probleme cu Fiscul, găsești acolo niște personaje destul de dubioase. Așa că mie, dacă mi s-ar propune să apar în VIP Magazin, aș spune, mulțumesc, mai bine nu. Prefer să am o vizibilitate mai mică.
Tatiana Țîbuleac: În același timp, datorită vouă, care ați participat la acest sondaj, foarte multă lume a auzit despre cărți. Cred că important a fost că v-ați făcut meseria corect și că ați exprimat o părere avizată. Eu nu văd nicio problemă în asta.
Mircea V. Ciobanu: Sunt de fapt două situații diferite. Lucia Țurcanu spunea despre cazul când ni s-a solicitat nouă opinia despre cincisprezece scriitori tineri, și am zis că da, este o metodă de promovare și i-am numit pe acești scriitori. Iulian evocă un moment când scriitorii au fost puși pe lista VIP-urilor și s-a întrebat dacă fac parte și ei din această categorie, pentru că de-acolo a început discuția. Pot să vă liniștesc, oricât de sus va ajunge un scriitor într-o asemenea listă, el va lua cu mult mai puține voturi decât cântăreții, decât politicienii, decât toți ceilalți. Și chiar asta s-a întâmplat. 
Gheorghe Erizanu: Eu aș mai adăuga chestiunea moralității. Fiindcă pe spinarea scriitorilor, care au o moralitate oricum mai înaltă decât a oamenilor de afaceri sau a politicienilor din Republica Moldova – scriitorii, neavând bani, nu plătesc pentru a intra în top –, pe spinarea lor, ziceam, se legitimează celelalte liste. Aceasta mi se pare problema cea gravă. La discuția pe care am avut-o în seara despre eseu Alexandru Matei vorbea despre sfârșitul canonului literar și despre moartea criticii. Topul distruge canonul literar. În aceste condiții, criticul are de făcut un alt efort decât în perioada de dinaintea Amazonului și a Facebookului. 
 
Pagini îngrijite de Vitalie STELEA și Sergiu VLASÎ
Mai 2017, Chișinău