Categorii

Parteneri

Critica: mai e loc de ea?

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Critica: mai e loc de ea?

imaginea utilizatorului Eugen Lungu

Cum tot îi place să experimenteze, Mircea V. Ciobanu a mai verificat o dată, pe cont propriu, cum funcţionează practic ideea epistemologică a unui vechi proverb: „Adevărul umblă cu capu’ spart”. Norocul său că a fost plecat un timp în Franţa!  Căci ecourile la articolul publicat de critic în Sud-Est cultural (nr. 4, 2010) au fost pe cât de prompte, pe atât de dure.
Dacă judecăm totul la rece, reacţia tinerilor noştri colegi n-ar trebui să ne mire. Cum spunea un bătrân poet de la noi, nimeni nu chiuie (de bucurie!) când este criticat. Primul care le-ar îndreptăţi gestul ar fi chiar Mircea V. Ciobanu, filozoful lui „şi, şi”, nicidecum al lui „ori, ori”.
Reacţia lor e furtunoasă, agresivă, necruţătoare şi bine concertată. Semn că optzeciştii au deja în ariergarda lor o echipă tânără, bine constituită, pusă pe harţă estetică şi gata să se impună pe „teren” cu toată seriozitatea. Or, nu aşa începeau optzeciştii înşişi? Adjudecându-şi prezentul şi – neapărat! – viitorul, celorlalţi lăsându-le generoşi doar trecutul… Este o evoluţie absolut firească, un joc secular nu de noi inventat şi care se va perpetua în timp cât va fi literatura.
Ceea ce miră totuşi este altceva: supărarea lor corporativă. De ce? Mircea V. Ciobanu critica nu atât o generaţie sau un grup, cât un fenomen literar specific unor scriitori din cel puţin două generaţii. Şi propunea drept exemplu pozitiv câţiva prozatori la fel din diverse generaţii.
Totodată, articolul respectiv trebuie citit în contextul altora, publicate în ultimul timp de Mircea V. Ciobanu în diverse reviste, demersul lor luând în dezbatere proza şi poezia de azi, pe diverse paliere generaţioniste. Aşa că nu numai nouăzeciştii s-ar simţi în drept să se arate ofuscaţi. Ar trebui să-şi facă publică revolta şi cei din generaţia anterioară optzeciştilor, şi optzeciştii înşişi (cum, de altfel, s-a şi întâmplat!), şi, evident, succesorii lor. Şi asta pentru că Mircea V. Ciobanu a înţeles să-şi exercite – fără menajamente! – meseria de critic.
Pentru a pătrunde în esenţa acestui „război” polemic, propun să ne întoarcem la un alt articol al lui Mircea V. Ciobanu, intitulat Despre „etica interpretării” şi publicat în Contrafort (nr. 9-10 din septembrie-octombrie 2010). Dincolo de cearta colegială (textul era un răspuns adresat prozatorului Constantin Cheianu), criticul şi-a expus un punct de vedere care alcătuia, de fapt, miza acelor note. Îmi permit să vă reamintesc acele rânduri esenţiale, nebăgate, din păcate, de nimeni în seamă. Citez: „Noi suntem condamnaţi (frumos!) să fim permanent tineri, pentru că suntem (până la obrăznicie) în opoziţie faţă de impostura literară. De ce atunci îmbătrânim? De ce ne îmbolnăvim, brusc, de «maladia intangibilităţii critice»? Vreţi să ne lăudăm reciproc numai de aceea că suntem o generaţie?
Înţeleg, solidaritate profesională, solidaritate estetică… Dar nu spirit de gaşcă! Vreţi cumva să ajungem ca acea «grupare literară» din jurul unei reviste pe care o voi numi, eufemistic, cu o notă muzicală: LA, grupare care nu-şi dă rând să se elogieze (reciproc)? Şi cu violoncelul spiritului critic ce facem? Fiindcă suntem pe terenul Contrafortului: aţi prefera să citiţi doar cronici elogioase? Nu e devreme să ne încheiem, solemn, la toţi nasturii şi să ne şlefuim marmura pentru monumente?”
Cu alte cuvinte, Mircea V. Ciobanu ne îndemna să abandonăm convenţiile şi tămâierile reciproce şi să facem puţină lumină cel puţin în scrierile noastre. Realizarea acestui îndemn însemna practic denunţarea unei cutume stabilite prin consens tacit – din moment ce suntem ţinta criticilor din afară, de ce le-am uşura adversarilor noştri estetici viaţa, atacându-ne între noi? Cu uşoare excepţii, cutuma funcţiona, devenind tradiţie. Aşa că în ultimul timp critica noastră se făcuse destul de mălăiaţă. Nota muzicală LA îşi avea propriul serviciu de slavoslovie, funcţiona bine-mersi şi al nostru. Astfel treaba mergea strună (din păcate, nu mă pot lăuda că aş fi procedat invers).
Peste Prut, realitatea e un pic alta: printre multele recenzii de care se bucură o carte imediat după apariţie (recenzii publicate în mass-media de diferită orientare), de regulă, o parte dintre cronici este neapărat „cu colţi”. La noi, un volum mai de Doamne-ajută, proaspăt apărut, poate conta pe două-trei cronici, rareori mai multe. În mod obişnuit, acestea sunt scrise fie de prietenii autorului, fie de colegii de generaţie. Mai trebuie să menţionăm că acest serviciu mutual lasă un spaţiu larg elogiilor şi rezervă doar câteva rânduri observaţiilor critice?
Mircea V. Ciobanu nu numai a sugerat la modul teoretic abolirea nescrisei „diete”, dar a şi trecut energic la realizarea practică a programului său, devenind astfel un veritabil trouble-fête. Consecinţele nu au întârziat să se producă! O parte dintre cei vizaţi a reacţionat furtunos, alţii, care nu au răspuns în presă, nu pot fi bănuiţi nici ei de sentimente prea „fraterne” pentru critic.
Hélas, ideea proverbului funcţionează perfect!
Dar, în fond, asta e regula jocului – cel adus în instanţă critică are dreptul la replică, drept de care cei mai mulţi s-au prevalat. Gestul, cum spuneam mai sus, e absolut normal, nenormal a fost felul cum s-a produs „executarea” criticului. Dacă în paginile de la Timpul, oferite de Dumitru Crudu tinerilor vexaţi, polemica avea cât de cât un pretext estetic, atunci prelungirea acesteia pe blog nici măcar nu e un linşaj (ăsta e mai „uman”, căci se termină repede!), ci o bălăcărire infectă şi suburbană care poate interesa lexicografii specializaţi în argou, nicidecum literatura şi esteticul! Cum se vede, ne-am „civilizat” şi noi – înainte inşii în dispută îşi aruncau măscări peste gard, acum şi le strigă din anonimatul internetului. De, ca la uşa blogului, cum spune un tânăr coleg al meu. Au excelat în acest sens mai ales unii dintre prozatorii noi, semn că argumentele intrinseci literaturii nu aveau nici o pondere sau pur şi simplu nu funcţionau.
Dar să lăsăm eticul şi să ne întoarcem la estetic. Sigur că o parte dintre formulările critice ale lui Mircea V. Ciobanu pot fi amendate. Probabil scriitorii s-au simţit lezaţi, în primul rând, de tonul prea categoric al unor formulări. În al doilea rând, graba cu care a fost scris articolul face textul cam haotic şi, pe alocuri, greu inteligibil. În al treilea rând, pot fi puse sub semnul întrebării şi unele aserţiuni critice. Dar, vă fac atenţi la un detaliu foarte important: autorul articolului ne avertizează el însuşi că nu ar vrea să se înţeleagă cum că observaţiile sale critice sunt adevărul în ultimă instanţă; Mircea V. Ciobanu îşi expune doar o opinie critică proprie, o părere a unui literat care nu se erijează în curte marţială, ceea ce înseamnă, ca atare, nu o condamnare ca la tribunal a scrierilor, ci o invitaţie la dialog pe marginea lor. Un dialog democratic pentru stabilirea adevărului. Pe acest teren trebuia să se poarte polemica, şi nu în bine cunoscuta manieră autentificată şi şarjată de un celebru sociolog: „Ha! Am să discut eu cu o tuberculoasă!”.
Chiar dacă admitem că îi putem reproşa ceva lui Mircea V. Ciobanu în ceea ce priveşte detaliile demersului său, asta nu înseamnă că miezul argumentelor sale critice nu este valabil. Trebuie să recunoaştem că, în mare, diagnosticele puse de el sunt corecte – Mircea V. Ciobanu are şi calificarea şi flerul care legitimează un critic! –, aşa că aroganta demonstrare a contrariului nu pare deloc convingătoare. Consternarea (cum se poate? tocmai noi?) cu care se apără de critică unii oponenţi fac această întreprindere uşor ridicolă.
Nu ar strica puţină prudenţă şi în ceea ce priveşte „atuul” nostru – „basarabenitatea”. Sigur că un scriitor are mai multe şanse de succes când apelează la un material de viaţă bine cunoscut şi nefrecventat de alţii. Dar să fim atenţi cum o facem. Minţi înflăcărate au încercat şi în interbelic să exceleze prin factorul regional, impunând culturii române „conştiinţa superiorităţii spirituale basarabene şi putinţa de realizare artistică numai cu elemente specifice neamului nostru”. Ce a ieşit s-a văzut.
Ne lasă cumva contrariaţi şi violenţa cu care resping autorii vizaţi în articol cele câteva reproşuri critice. Tonul lor sugerează că, dincolo de conştiinţa propriei valori, resort ce propulsează şi menţine pe linia de plutire eu-l creator, tinerii noştri colegi au o părere uşor hiperbolizată despre propriile scrieri. Ei vor să ne convingă că acestea sunt perfecte sfere de aur fără cea mai mică fisură sau cusur, de pe care lama critică urmează să ricoşeze neputincioasă. Această siguranţă le este asigurată, evident, de tinereţea lor –, care tânăr autor va ezita măcar o clipă să se creadă mai puţin important decât atât cât i se pare lui că este? Trebuie oare să-i dezamăgim şi să le spunem că timpul şi experienţa modifică esenţial această optică?
Am fi însă total nedrepţi, dacă nu le-am recunoaşte dreptul să se creadă aşa cum se cred şi nu doar pe motiv de infatuare juvenilă. În primul rând, ei sunt deja în literatură, chiar dacă unii dintre noi cred cu multă condescendenţă, dacă nu chiar cu naivitate, că ei abia urmează să vină. În al doilea rând, cărţile lor au o presă bogată, provocând atât elogii, cât şi critici severe (fără asta nu se poate!). Unii dintre ei au sau vor avea cărţi traduse în alte ţări şi asta îi face pe autori să se creadă cheia de boltă a literaturii de azi. De aceea, în viziunea tinerilor, locul pe care îl ocupă în sistemul de valori actual este cu mult mai mare decât suntem tentaţi noi să „cedăm”. Fiindcă, în opinia noastră, ei au o prestaţie mai mult decât modestă: scriu aşa şi aşa, se împotmolesc în nimicuri fără relevanţă, încearcă să epateze mai mult prin obscenitate şi imund, o fac pe teribiliştii şi frondeurii ş.a.m.d.
Cu alte cuvinte, ei sunt trataţi exact la fel cum am fost trataţi şi noi la sfârşitul secolului trecut. Cu o singură deosebire, că, la anii noştri, noi am însuşit deja nişte axiome sau, dacă vreţi, truisme. Spre exemplu, că nu există opere perfecte. Din păcate, opurile noastre, atât ale scriitorilor, cât şi ale criticilor, au omeneşti lacune sau scăpări care le pun oricând sub incidenţa criticii. Nichita Stănescu lăsa în acest sens câteva rânduri memorabile, prin care îşi arăta respectul faţă de intervenţia igienică a criticului: „Poezia nu trebuie să fie sufocată din dragoste ca fiul maimuţei de mă-sa”; „Soldatul din pricina luptei şi poezia datorită criticei nu se lasă la vatră”. Ne-am familiarizat între timp şi cu ideea, tristă de tot, că s-ar putea întâmpla să nu dăm chiar noi capodoperele acestei literaturi, oricât de inteligenţi, muncitori şi inspiraţi ne-am arăta... Nefiind mai puţin orgolioşi, putem admite totuşi că aşa ceva e posibil. Asta ne lasă destul loc în autoaprecierile noastre pentru fireasca îndoială de sine. Nu pun mâna în foc pentru toţi colegii mei, eu însă anume aşa percep lucrurile. Aşa că riposta lui Constantin Cheianu îndreptată împotriva lui Mircea V. Ciobanu mi s-a părut cam stranie. În primul rând, pentru că Mircea V. Ciobanu a considerat într-adevăr romanul lui C. Cheianu drept cea mai bună proză dintre cele prezentate la concurs (cartea lui Nicolae Dabija e mai mult o romanţă decât un roman) şi a făcut tot posibilul pentru a-i acorda premiul. În al doilea rând, pentru că şi romanul lui C. Cheianu are, ca şi oricare altă carte, momente superbe, dar şi segmente slabe. În Sex&Perestroika  sunt scene pe care le-ar invidia chiar redutabilul Henry Miller, dar sunt şi multe pagini de publicistică anostă. Şi Orbitor-ului lui M. Cărtărescu, considerat revelaţia în proză a ultimilor ani din întreaga literatură romană, i s-au semnalat destule hibe şi imperfecţiuni, dar asta nu înseamnă că astfel romanul a fost anulat valoric.
 
*  *  *
Sper ca aceste note ale mele să nu fie luate doar ca o intervenţie în apărarea unui coleg de ghildă, ci ca un demers în apărarea criticii în genere. Moravurile şi atitudinile noastre faţă de actul critic au încă ceva din totalitarismul de ieri, mentalul întârziind mult faţă de experienţa democratică a societăţii întregi. Aşa că nu ne-ar încurca o „aclimatizare” a acestuia pe direcţia toleranţei. Ideea citatului de mai jos, pe care îl extrag din România literară, ar putea să ne stimuleze îngăduinţa şi să ne tempereze reflexele: „Am citit de curând într-un roman scris de un scenarist, Peter Gethers (a colaborat, între alţii, cu Roman Polanski la Frantic), cea mai bună distincţie empirică între scriitorul profesionist şi diletant: când editorul sau criticul îi spun unui profe­sionist să renunţe la un paragraf, acesta îşi ia textul în mână, îl reciteşte cu un ochi rece, apoi face nişte corecturi sau taie, fără vorbe de prisos, întregul fragment. La un amator, remarcă Gethers, o asemenea observaţie critică provoacă o gamă de reacţii afective acute, de la lacrimi până la sinucidere”.

zfaadcmn

jzlogq zfaadcmn

ASASINATE KGB

blog V. Stavila via Unimedia:
“Primarul Nicolae Costin a fost omorât cu cesiu radioactiv ?”

http://blog.nistru-prut.info/?p=2232#comment-7508
john connor spune:
27 martie 2011 la 2:32

UN FOST KGB-st,CHISINAUIAN, (care in afara serviciului iubea paharelul) TIMP DE CITIVA ANI A POVESTIT DESPRE MULTE CRIME INFAPTUITE IPOTRIVA PATRIOTILOR DIN CAPITALA. ACUM CITIVA ANI CIND DEPARTAMENTUL DE LICHIDARE AU AFLAT SURSA DE SCURGERE A INFORMATIILOR SECRETE SI IN URMA HOTARIRILOR PRIMITE A FOST LICHIDAT LUCRATORUL LOR SI UN COLEG DE-AL SAU DE PAHAR. IN SCURT TIMP SA AFLAT CA DESPRE SECRETELE ACELUI-A STIU MAI MULTI… UNII DINTRE EI AR VREA SA SPUNA CE STIU, DAR AU FRICA DE CEI DIN SIS MODOVENESC, INTREBAREA E, UNDE AR PUTEA SA SE PLINGA ACELE PERSOANE, DEOARECE ESTE VORBA DE 19 PERSOANE LICHIDATE IN PERIOADA ULTIMILOR …. ANI???

canusomd

xrquvvn canusomd