Categorii

Parteneri

Clubul poeților anonimi

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Clubul poeților anonimi

Mă numesc Ana.
Am patruzeci de ani și sunt poet.

Am negat douăzeci de ani acest fapt,
Chiar din momentul când am înțeles
Că poezia este un viciu.
Sunt aici, printre voi, 
Deloc din capriciu.
 
Am luptat mult cu ea.
Am avut perioade lungi de abstinență
Și capitulări mirobolante.
Am scris cu patimă, zile și nopți la rând, 
Până când n-am mai putut. 

Am pierdut oameni apropiați între
timp...

Furată de mirajele ei cu stele
supraetilice,
Până și o parte din mine a dispărut.
 
În plină beție de cuvinte,
M-am crezut buricul pământului,
Alesul,
Mesia.
Ah, dacă ați ști cum te doare sufletul
 
 
După excesele astea,
Și cum te cuprinde furia.
 
Mi-a fost rușine și încă îmi este rușine
să spun: 

Sunt poet.
Dar asta e
Și de asta sunt printre voi.
Frumos sau urât, bogat sau sărac, 
Modern sau desuet.
 
Nici nu știu când s-a început,
De la „Cățeluș cu părul creț”
Sau „Vine moșul de la vie”;
Părinții mei, dacă ar fi știut,
Poate că m-ar fi ferit de poezie...
 
Nu cunoșteam încă toate literele
Când am comis primul delict.

Așa a rămas și până acum:
Ceva pe hârtie și încă ceva în gând. 

Pentru că poezia are și un alfabet
invizibil, al ei, 
Cu un număr infinit de sunete și vibrații.
Tăcerile ei sunt și tot atâtea intonații.
 
La 14 ani devoram poeți români,
francezi,
Englezi, hispanici și ruși, în amalgam,
Acasă, pe drum, la orice oră de zi
și de noapte.
Nu-mi ajungea și atunci îmi făceam
licorile singură,
Divagam, distilam, aiuram.
 
Apoi a venit dragostea, a durut, 
Și mi-a trebuit o poezie mai tare
ca moartea,
Mi-a trebuit să mixez venin de cobră
și de albini,
Ierburi de leac smulse noaptea pe lună,
Zeamă de spini și unt de lumini.
 
Altul, în locul meu,
Consumând poțiunea aceea halucinantă, 
Ar fi crăpat.
Nu și eu...
Deși, aș exagera, totuși, spunând 
Că m-am salvat.
 
De asta sunt aici, sunt cu voi,
Suferinzi ca și mine,
Printre voi sunt ceea ce sunt și, 
Recunosc, mi-e atât de rău –
Dar și atât de bine...
 
Am 40 de ani, mă numesc Ana
Și sunt un poet ajuns la ananghie.
Știu deja că nu se vindecă,
Dar ajutați-mă măcar să mă opresc.
Altfel, voi devora întreaga rezervă
mondială
De poezie!
 
 
Uriașul din pădurea de pixeli

Acum dorm și mai puțin...
Nici nu știu cu cine mă lupt,
Cu somnul sau cu moartea,
În luminișul din pădurea de pixeli...
 
Uneori dau de urmele tale,
Uriașule, și o vreme
Alerg ca un cățel nătâng, rătăcit
de stapân,
După ele...
Până mi se face rușine...
Și poate și frică...
 
Atunci, rup o nuielușă de pixeli țepoși
Și-mi strunesc sufletul...
A devenit ascultător acum,
Își tot ciulește urechile la fiece scrâșnet,
la fiece vuiet și scheaună...
 
Tu nu știi,
Uriașule,
Cum e să fii mic, neputincios,
Bătut și prădat și de ultima zdreanță...
Când mă trezesc,
Dimineața e limpede precum lacrima,
Iar axul lumii este un vârtej de corbi
Croncănind spasmodic...
 
 
Potop
 
Pe marginea acestui mic reflux,
eu, și mai mică, scriu hieroglife:
regele-i mort, Imperiul – distrus,
și zace sub un teanc de apocrife.
 
Mai am ceva nelămurit în piept,
un tom cu-nscrisuri nerevendicate,
și scriu, și plâng, și, crede-mă, aștept
să vină apa, să le ia pe toate.
 
 
Paranteză în alb
 
Săptămâna trecută, în vis,
Vopseam ouă pentru Paşti
Împreună cu tine, mamă,
Și erai bucuroasă,
Lumina feţei tale, cea din vis,
Mi-a făcut lumină şi-n casă.
 
Totul era numai floare și vânt –
Bucurie în cer, pe pământ
Și sub pământ.
 
Ieri, adormind, m-am trezit într-un
amfiteatru plin de copii,
Veniseră, parcă, să le recit poezii…
Începusem ceva să le spun, când
te-am zărit ieşind
Și după tine am alergat,
Dar nu te-am mai ajuns – te îndepărtai
cu pas măsurat,
Iar al meu, mamă, era mărunt, repezit
și împiedicat.
 
Alergam pe drumul de la Orhei,
Cel de la spital înspre gară,
Și, aproape ca-n Evanghelii, mamă,
Era seară…
 
Mă trezesc că mi-e frig.
După geam, după Paști, ninge ca
de Crăciun,
Îţi vine, ca în poveste, să-i spui
Sfintei Joi:
„Om bun, mătuşă, om bun!”
 
Frunzele ce-au murit verzi într-o singură
noapte
(Aşa cum scriam într-o poezie
de tinereţe)
Mi-au mai turnat un pic de venin și un
pic de tristeţe
Și sunt ca o profeţie care tocmai
s-a împlinit…
 
Iar eu nu ştiu, mamă, zău, nu mai ştiu,
dacă dorm
Sau de-acum m-am trezit…
20 aprilie 2017
 
 
Veghe

Într-o buclă a labirintului –
După patruzeci de ani de rătăcit
în pustiu –
Ai înțeles în sfârșit unde te afli.

Ai omorât aici niște monștri.
Și câteva suflete nevinovate.

Însă nu s-a sfârșit. Monștrii mai
au destul timp
Să-și ia revanșa. Nu și nevinovăția.

Secunda ta e o zbatere veșnică între
regret și neputință.
 
În principiu, nu mai cauți nicio ieșire.
Nici atât de râvnitul centru nu te mai
ispitește.

Dacă n-ai fi, clipă de clipă, lovit
în tâmple, în coaste
De acești pereți, până la cer, de carne
sfârtecată,
Probabil ai adormi. Ai dormi...

Însă veghea trebuie dusă până la capăt...
 
 
Asta e
 
Decât să vorbești singură,
Mai bine să taci cu cineva,
Mi-a zis Îngerul înainte de somn,
Purtându-mi pe dinainte o oglindă:
– Pe cine vezi? Pe cine vezi alături
de tine?
Când i-am spus, a spart oglinda
și-a izbucnit în plâns…
Acum iar vorbesc singură,
Îngerul și-a acoperit fața cu-aripile,
Doamne-Doamne s-a supărat
Pe noi amândoi.
 
 
Ceea ce-a fost înainte de vânt
 
Mai ții minte boarea aceea de vânt
Care ne învăluise pe buza văii?
Se învârtea în jurul nostru ca un cățel
Pufos, tandru și un pic abătut.
Cu cine să plece?
Să rămână? Cu cine?
Până la urmă, a dispărut...
Era cald ca în iad, iar între noi
Se lăsase o liniște ca de mormânt.
Cine știe, poate-așteptam să se-ntoarcă.
Vântul.
Sau ceea ce-a fost înainte de vânt?