Cine te pândeşte din lacrimă?
Ce taină fără cheie... Şi nu pot,
Oricât aş vrea, să-i aflu dezlegare...
E lacrima mai mare ca o mare –
Nu-şi trece nimeni lacrima înot...
 
Din lacrima pe care-o plângi chiar tu –
Te-ntrebi cu grijă – cine te pândeşte?
Temutul Moby Dick? Un elf? Un peşte?
Ce de enigme între da şi nu!
 
Încerci să-i schimbi esenţa supărată?
Zadarnic pui în lacrimă sirop...
Se-ntâmplă, azi, minuni, Sfinte Sisoe?
 
Oricum, o constatare-adevărată:
E lacrima sămânţă de potop...
O să-mi aprobe, oare, plânsul Noe?
 
Măştile
            Lui Glebus Sainciuc
 
Obrazele se vând acum la piaţă...
Dar, la ce bun să le mai cumpăraţi?!
Noi suntem noi, acei adevăraţi,
Doar când ne punem măştile pe faţă.
 
Aşa, nu mai părem nişte rataţi,
Înfumuraţi, zâmbim pe sub mustaţă,
Ne credem împăraţi şi regi pe viaţă,
Şi, huiduiţi, ne credem admiraţi...
 
Astfel, ajungem clovni desăvârşiţi,
Uităm cine am fost mai înainte,
Ne lustruim cu zel de ipocriţi
Şi-ascundem măşti în gânduri
                                    şi-n cuvinte.
 
Ce este masca? Masca e un rebus...
O mască te demască, zice Glebus.
 
De carte înfiat…
            Pentru E. L.
 
Ochiul lucid al Cărţii îmi disecă
Şi îmi traduce gându-nnoitor –
Cartea îmi este înger păzitor.
Eu sunt copilul tău, Bibliotecă.
 
De Carte înfiat, de ea crescut,
Simt, tainic, glasul Cărţii când mă
                                    cheamă.
Cu drag, îi zic Bibliotecii mamă,
Şi pentru ea – sunt sabie şi scut.
 
Norocul e mereu altundeva,
Dar niciodată nu e prea departe –
Zgârcit cum este, totuşi ne împarte
Câte puţin din avuţia sa...
 
Când vine ziua norocoasă-a mea,
Aş vrea să cred că m-a visat o carte...
 
Răscruci
E viaţa noastră, toată, din răscruci –
Din naştere şi până la plecare,
Ne biciuieşte-aceeaşi întrebare:
De unde vii şi încotro te duci?
 
Mereu, acelaşi viers de-nstrăinare,
Cântat mereu de-mbătrâniţii cuci...
Zadarnic invocăm: „Luci, soare, luci!” –
Căci soarele e surd şi nu răsare.
 
Ori poate-a răsărit, prealuminat,
Dar nu se-arată ochiului blazat,
Care-a uitat de mult unde e cerul?
 
În schimb, Vicleanul ni se-arată-n prag
Şi zice că ni-i frate bun şi drag –
Şi ne împarte pâinea cu hangerul...
 
În ţara asta Gulliver n-a fost…
În ţara asta Gulliver n-a fost,
Dar ţara asta-i un roman de Swift –
Prea serios ca să-l citeşti în lift...
Viaţa noastră-l ştie pe de rost...
 
Aicea dracii îngeri se socot,
Pot deveni eroi numai cei laşi,
Aici, piticii, toţi, sunt uriaşi,
Iar uriaşii sunt pitici de tot.
 
Şi Viitorul e mai mult Trecut.
Sfârşitului i-i frică de-nceput.
Şi Spusului i-i teamă de Nespus.
 
Clepsidra ni-i un sfetnic mincinos –
În ea, ca într-un timp întors pe dos,
Nisipul curge doar de jos în sus.
 
Locuim într-o mizerie lăcuită
Ne-am rătăcit, se vede, în alt veac...
Acum, greşeala asta nu ne cruţă –
Intrăm, din nou, în pielea de maimuţă,
În ţara guvernată din copac...
 
Miniştrii arboricoli ne asmuţă
Să ne mâncăm frăţeşte, după plac –
Aşa, rămânem, sigur, sub copac
Cu-acelaşi – vechi – stigmat de
                                    găgăuţă.
 
Şi niciun viitor nu ne surâde
Decât securea-n mâna unui gâde
Ce-şi face meseria fără trac...
 
Şi ne prefacem orbi ca din născare...
Şi, sfidători, ziua-n amiaza mare,
Trişorii dau mizeria cu lac...
 
Ce ai visat cândva
Ştii cine eşti? Ce eşti? Îţi aparţii?
Un vânt cu destinaţie secretă
Te foloseşte ca pe-o giruetă...
Ce trist e să exişti fără să ştii...
 
Gândul steril, crescut în eprubetă,
Domneşte-n ţara vorbelor pustii
Şi te învaţă ce şi cum să fii
Prostia care veşnic se repetă.
 
Ce ai visat cândva nu mai contează?
Unde e drumul tău? Vederea trează?
 
Ce timp de viclenie şi confuzii!
S-a încâlcit al Ariadnei fir...
Pe lume, cel mai mare cimitir
E cimitirul marilor iluzii...
 
Aur, glorie, vis
Atinşi de Midas, se prefac în aur,
Atinşi de aur, se prefac în Midas...
Mai efemeri decât efemerida-s
Cei subjugaţi de galbenul balaur...
 
Chiar dacă-şi poartă, îngâmfaţi,
                                    hlamida,-s
Atât: pe apa sâmbetei, un plaur...
S-a risipit al inimii tezaur –
Unde-i Sokrates? Unde-i Leonidas?
 
O, aurul în toate se preface,
Dar, nu şi-n libertate, nu şi-n pace –
E piedestalul gloriei facile...
 
Moderni şi antici... Nu ne despart anii –
Visul de-a fi ne leagă de spartanii
Cei neînvinşi – pân-azi! –
                                    la Termopile...
 
Observi? S-au înmulţit cameleonii...
Observi? S-au înmulţit cameleonii –
Lichele de doi bani, fără culoare...
O fi comis natura o eroare?
Răspunsu-l scot din mânecă bufonii...
 
Bufonii hotărăsc cu ce vopsele
Să le mânjească gândul şi cuvântul.
Culorile se schimbă după vântul
Cel care bate-n capetele grele.
 
Astfel, în lumea noastră desuetă,
Ce poate să te mire? Nu mai ştii...
Talentul conectat la giruetă?
Iubirea învăţând o piruetă?
Pandora, dichisită şi cochetă,
Făcând publicitate... la cutii?
 
Omul de zăpadă
Omul de zăpadă moare primăvara –
Într-o seară lină, într-o dimineaţă,
Când în jur e cântec şi e dor de viaţă
Şi când de pe suflet îţi arunci povara.
 
Dar nu plânge nimeni, nimeni
                                    nu jeleşte,
Că, uitat de lume, omul de zăpadă
Moare, singuratic, trist, într-o ogradă –
Rece lumânare care se topeşte.
 
Şi numai copiii, care-odinioară
Îi erau prieteni când ieşeau afară
Şi-l pofteau cu dânşii, veseli,
                                    să se joace,
 
Cu îndurerare văd şi cu iubire,
Că, mişcat adânc de marea despărţire,
Omul de zăpadă-n lacrimi se preface...
 
Iubirea ce ni-i dată
Eu nu ţi-am spus nicicând:
                                    „Mi-eşti dragă,
Mi-eşti soare dulce-n dimineţi...” –
Cum te-am iubit o viaţă-ntreagă,
Te voi iubi-ncă mii de vieţi.
 
Şi-n fiecare viaţă nouă
La fel de fericiţi vom fi –
Iubirea ce ni-i dată nouă
E pe-o vecie, nu pe-o zi.
 
Oricât de mare eşti, Iubire,
Toată, încapi într-o privire,
În taina unui vis frumos...
 
Inima cartea ei şi-o scrie
Cu dor curat, cu bucurie...
Cuvintele sunt de prisos.
 
Joc
Disputele cu timpul nu-mi displac,
Anii se ţin de mine să mă prindă.
Sunt eu? Sunt altul? – ies dintr-o
                                                oglindă
În care m-am uitat acum un veac...
 
Văd: Moş Crăciun zâmbind
                                    într-o colindă...
Mai trece-un an? Păi... asta-i,
                                    ce să fac?...
Actor pe scena clipei, nu am trac...
O stea în ceruri stă să se aprindă...
 
Iar timpul se preface – ce tâlhar! –
Că-mi pune file-n plus în calendar,
Dar... e secret, să nu spun nimănui...
 
Ştiu, ne-ndoielnic – vrea să mă înşele,
Dar nu încerc să intru-n altă piele,
Să mă ascund – îmi place gluma lui...
 
Suntem invitaţii lui Esop…
În om se-ascund cele mai multe fiare:
Ursul ursuz şi leul mizantrop,
Vulpea vicleană, lupul prost, miop...
E o menajerie-n fiecare...
 
Încet, devine fabula un op
În care ne simţim ca-n casa mare...
Şi nu e pentru nimeni de mirare –
Noi suntem invitaţii lui Esop.
 
Mâncăm şi ne mâncăm din
                                    noapte-n ziuă,
Bârfim frăţeşte, batem apa-n piuă
Şi ne visăm – statui! – pe piedestale...
 
În fine, ni se pare că-i de fală
S-ajungi numărul unu-ntr-o morală,
Dedusă din principii imorale...
 
Everest
Escaladez, cu gândul, Everestul –
Suişul cel mai greu e chiar în mine...
De voi putea, cândva, să-l trec cu bine,
Puţin de tot ce mai contează restul...
 
Nu cred să fie bucurii mai pline –
E sigur: Everestul este testul
Prin care te verifici în contextul
Puţinilor învingători de sine...
 
Ori poate că aşa mi-e dat, şi eu-s
Sisiful tragic, pedepsit de Zeus
Să urc fără s-ating vreodată piscul...
 
Iar toate celelalte se rezumă
(Şi zeii, uneori, fac câte-o glumă!)
Doar la plăcerea de-a cunoaşte riscul...