Categorii

Parteneri

Ca un vultur...

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Ca un vultur...

imaginea utilizatorului Liliana Armaşu

Ce ai gândit, suflete,
când ai ales acest corp să te poarte pe pământ,
șontâc-șontâc,
hălăduind abătut, fără niciun rost,
pe cărări necunoscute, întortocheate?
 
Ce vise pământești te-au vizitat
când te aflai acolo, sus, printre stele?
poate voiai să știi cum e să fii imperfect,
cum e să te doară mâna, piciorul,
cum e să-ți fie foame și sete
sau poate ai vrut s-o faci cumva
pe muritorul?
 
Ai venit tiptil, umil și neajutorat
și-acum crezi că tu ești stăpânul,
și stai ca un vultur, semeț,
când pe umărul meu drept,
când pe umărul stâng
scrutând și îmbiind depărtările
cu aripile tale imense
gata oricând să-ți iei zborul...
 
Și nu mai tresări atât
la fiecare atingere a materiei,
la fiecare filă ruptă cu mânie din calendar
și la bătăile sacadate de clopot
ce dau veste în cer pentru noii-veniți,
căci într-o zi și tu, cu tot alaiul de îngeri,
te vei întoarce bucuros la ale tale
lăsându-mă undeva, sub un nuc,
singur cuc.
 
Iar acum, de dragul tău,
trăiesc-pătimesc...
 
 
Cerberul
 
Toate gândurile, sentimentele și faptele de peste zi
trecute prin filtrele nopții
capătă dimineața o luciditate tăioasă
care te fac să te rușinezi chiar și de micile îndrăzneli
pe care ți le-ai permis doar în vis.
Nici nu poți să le mărturisești nimănui,
fiindu-ți teamă să nu prindă ...viață.
 
Și-atunci ce te faci cu cerberul din tine
care-ți cenzurează orice mișcare? —
nu cumva să se strecoare vreo greșeală
nesăbuită
în catastifele cerești...
 
 
În propria scoică
 
Viața nu e pe scenă.
Pentru tine cu siguranță nu.
 
E greu să ascunzi
tremurul vocii și al inimii atunci când încerci să spui ceva
plauzibil despre trecerea ta prin lume.
Oare merită?
 
Suferința nu suportă festivitățile
și declarațiile pompoase,
doar în intimitatea ei ți se deschid
marile și tristele adevăruri
pe care le sorbi atent, cu înghițituri mici,
odată cu cafeaua de dimineață.
După care poți să zici că se anunță o zi minunată.
 
Ghemuit în propria scoică,
îți poți lăsa lacrimile să curgă în voie,
oblojindu-ți rănile, neîmplinirile și disperarea,
iar strigătul care vine uneori
din adâncul adâncurilor
strunește-l cum poți tu mai bine
așa încât în afară să se audă
doar o tânguire lină
ce le-ar trezi celorlalți dorul de tine
și toate sentimentele bune.
 
 
Contraste
 
Micile bucurii ale vieții
rezolvă probleme mari.
 
Câteodată prefer să mănânc
o ciocolată amară
pentru a-mi îndulci ziua,
ori să cotrobăiesc printre lucrurile vechi
pentru a-mi reînnoi garderoba
și gândurile.
 
Când e vreme ploioasă, posomorâtă,
ies afară – să-mi alung tristețea,
numai locul gol lăsat în suflet
de oamenii dragi
care s-au grăbit să plece spre alte zări
nu-l pot umple cu nimic, cu nimic.
 
 
Marele nedreptățit
 
În vremuri stinghere, nelămurite,
când nu poți să te atingi de nimeni și de nimic,
corpul acesta, umilul,
purtător de viață, căldură și dragoste,
e ca un pustnic izgonit din lume
impus să stea departe
de tot ce e viu, omenesc și ar putea
să îmbie măcar din când în când
la un mic păcat nevinovat
ce l-ar scoate din amorțire.
 
Pentru a-și potoli dorul de celălalt –
o mână se strânge pe alta,
piciorul stâng se atinge de cel drept
și tresare (al cui să fie oare?),
paharele se ciocnesc singure între ele
și se golesc noaptea pe nevăzute
lăsând urme sângerii pe bolta cerească,
iar dimineața cel din oglindă îl întreabă
pe cel din față:
a mai rămas cineva pe aici?
 
Oamenii s-au însingurat atât de mult
încât e mai ușor să-i reconstitui din amintiri
decât să-i vezi aievea.
Aproape că le auzi grăbită respirația
și cum le curge prin vene sângele revoltat
de-atâta viață trăită
 
la distanță.
 
Cu gândul la marea libertate a spiritului,
acest corp suferind –
marele nedreptățit,
zăvorât printre cărți și himere
visează că într-o zi va evada în sfârșit
gol-goluț
în cea mai palpabilă realitate,
să vadă toată lumea
cât de iscusit și elegant a știut să țese pe dinăuntru
haina așteptării.
 
 
Ghemul
 
Sunt un ghem de emoții
care se deapănă,
încet-încet,
printre aceste rânduri....
 
De-aș ști unde e celălalt capăt,
aș trage firul ușor spre mine
și l-aș rebobina înapoi
spre începutul vieții.
 
Din acel punct îndepărtat
aș contempla
la nesfârșit apusul de soare.
 
_______
Fotografia autoarei realizată de Nicolae Răileanu