Categorii

Parteneri

Cât de adevărată trebuie să fie literatura? (Interviu cu scriitoarea germană Katja Lange-Müller)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Cât de adevărată trebuie să fie literatura? (Interviu cu scriitoarea germană Katja Lange-Müller)

Scriitoarea germană Katja Lange-Müller s-a născut la 13 februarie 1951, în Berlinul de Est, districtul Lichtenberg. Tatăl ei a fost director adjunct al televiziunii din RDG. Mama sa, Ingeburg Lange, a ocupat mai multe funcţii în conducerea de partid din RDG: adjunct al Camerei Poporului, membru al Comitetului Central al SED, precum şi candidat în Biroul Politic.
La vârsta de 16 ani, viitoarea scriitoare este exmatriculată de la şcoală din cauza unei conduite „nesocialiste” după ce, mai devreme, a fugit de la internatul pentru copiii elitei politice şi a rupt legăturile cu mama ei. Katja Lange-Müller şi grupul său de prieteni încep să fie urmăriţi cu regularitate de STASI. Învaţă să dactilografieze şi îşi face din asta o meserie. Activează la ziarul Berliner Zeitung, apoi câţiva ani lucrează ca soră medicală în secţiile de tip închis ale mai multor spitale de psihiatrie.
Între 1979-1982, studiază la Institutul de Literatură „Johannes R. Brecher” de la Leipzig. După absolvire „neisprăvita” este repartizată în Mongolia (Ulan-Bator), unde lucrează timp de un an la o fabrică de covoare. Încearcă, fără succes, să emigreze în China, iar în anul 1984 reuşeşte să fugă în Berlinul de Vest.
Debutează în 1986 cu volumul de povestiri Durerea - ca în viaţă („Wehleid – wie im Leben”) care îi aduce prestigiosul premiu „Ingeborg Bachmann” (Austria). În 1995, povestirea Dragostea precoce pentru animale („Verfrühte Tierliebe”) este apreciată cu premiul „Alfred Doblin”. Romanul Ultimii („Die Letzen”), apărut în anul 2000, e un omagiu adus uitatei profesii de dactilograf. În 2003, publică volumul de proză Raţele, femeile şi adevărul („Die Enten, die Frauen und die Wahrheit”). În 2007, îi apare romanul Oile supărate („Bose Schafe”), premiat cu Deutschen Buchpreis.
Katja Lange-Müller a fost căsătorită cu fratele mai mic al scriitorului Heiner Müller.
În romanul Oile supărate o femeie originară din Berlinul de Est evadează, la mijlocul anilor optzeci, în partea de vest a oraşului. Acolo mai găseşte ceva – Dragostea. Autoarea Katja Lange-Müller zugrăveşte povestea unui toxicoman, dar şi a unui loc – Berlinul de Vest – care nu mai există.
 
- Noul dvs. roman e despre o femeie şi povestea ei amoroasă – un narcoman, din păcate. Textul a fost scris la persoana a doua, eroina şi-l ia drept referent pe iubitul ei, mort de mult timp. Lui i se adresează. Cum aţi găsit această structură compoziţională?
- Am experimentat la început mai multe stiluri, apoi, treptat, am descoperit această formulă narativă, care mi s‑a părut cea mai potrivită pentru ceea ce vreau eu să scriu.  Am înţeles că ceea ce vreau să scriu o pot face cel mai bine anume în acest fel.
- E mai greu, pentru un scriitor, până găseşte tonul corect. După aia scriitura curge. Aşa să fie?
- Da, fără îndoială. Mă întrebam cum pot crea o intimitate care să facă eroina verosimilă şi am găsit că o Art Suada, un lung monolog, s-ar potrivi de minune. Am ales acest Tu, fiindcă este tocmai forma cea mai intimă de adresare, şi totodată îl transformă pe cititor, măcar parţial, în destinatar.
- Decizia dvs. de a utiliza „Tu”-ul este una curajoasă. S-ar putea însă ca repetarea lui excesivă să devină supărătoare.
- Mi-am asumat acest risc. Uneori, naraţiunea devine tulburătoare, plină de detalii şi metafore ce descriu stări interioare, ceea ce confirmă că personajele sunt pe de o parte inteligente, dar totuşi plebee. Un astfel de caz este Soja, unul dintre cei doi eroi principali, care îşi ia bacalaureatul şi simte o chemare pentru lucruri nobile. Toate până la un timp, când aceste aspiraţii dispar. Bineînţeles că Soja credea că va putea face faţă Problemei.
- Mult timp ea nu ştia ce să facă cu această problemă?
- Ei bine, Soja vine din Est. Iar pentru cei care au venit din Est, acesta a fost unicul lucru care, până la urmă, nu a intrat în calcul - drogurile. Cunosc multe femei ai căror copii au căzut în această groapă şi care au avut frustrări incredibile: se aşteptau la alte nevoi, la şomaj sau orice altceva, la droguri însă nu s-au gândit niciodată. Era cu mult în afara experienţei lor. Şi mie mi s-a întâmplat la fel chiar dacă lucrasem în serviciile psihiatrice atât în Berlinul de Vest, cât şi în cel din Est, şi mă obişnuisem cu tot felul de vicii – narcomanie, alcoolism, dependenţă de pastile, totuşi acest consum abuziv de droguri, Hardcore-Drogs cum le ziceam, nu-l văzusem nicăieri în Est.
- Cartea pare atât de autentică, încât abia mă abţin să pun o întrebare, pe care, de fapt, nu voiam să o adresez.
- Romanul nu e în niciun caz unul autobiografic, aceasta nu e povestea mea. Întrebarea s-a ivit în momentul când l-am cunoscut pe primul toxicoman şi m-am gândit atunci – de fapt, despre ce e vorba? Romanul e tocmai această întâlnire, prelungită în imaginaţia mea.
- Deci, inspiraţia pentru această carte a venit din experienţa primei dvs. întâlniri cu un drogat?
- Da, însă am cunoscut femeile, mamele şi prietenele toxicomanilor, surorile şi iubitele lor. De fapt, aceste întâlniri m-au adus mai aproape de subiect decât întâlnirile cu narcomanii propriu-zişi - ei erau duri şi imperturbabili.
- Găsim multe linii paralele între personajul principal Soja şi dvs: aproximativ aceeaşi vârstă, ambele provin din RDG şi emigrează în Berlinul de Vest cu doar câţiva ani înainte de căderea Zidului. Ambele ştiu să dactilografieze, iar mamele lor ocupă funcţii înalte în ierarhia partidului...
- Evident că în roman au încăput şi aceste momente personale. E un lucru foarte important pentru un scriitor: povestea nu va prinde viaţă dacă descrii doar lucruri care nu sunt izvorâte din propria ta experienţă.
 - Se poate scrie doar despre ceea ce cunoşti?
- Nu doar. Însă este, de obicei, cu mult mai credibil.
- La prima întâlnire Harry (iubitul care se droghează) îi dăruie Sojei o păpuşă, un arlechin teribil de urât. Ea este speriată - nu a mai văzut ceva atât de îngrozitor, ceva ce nu poate fi nici măcar închipuit.
- Aşa e. Însă aceşti arlechini se bucurau cândva de o mare popularitate. Acum aproape au dispărut... E ciudat că întreg Berlinul de Vest, aşa cum l-am găsit şi descris eu, s-a scufundat în acelaşi fel ca Vineta sau Atlantida (nota traducătorului: Vineta este un oraş imaginar medieval despre care se crede că ar fi existat pe teritoriul Poloniei actuale şi ar fi fost scufundat din cauza naturii păcătoase a locuitorilor săi). Toate aceste mici evenimente – să mergi la cârciumă, să ieşi cu colegii de muncă – au fost nişte situaţii de paradis, în plin comunism ele nu erau deloc comuniste, ci umane. Cât despre arlechini... I-am văzut pe tarabă la un iarmaroc de iarnă. Tot acolo, doi toxicomani „cu plinul făcut” priveau păpuşile alea cu mare interes şi păreau să fie foarte entuziasmaţi. Imaginea asta m-a însoţit pe durata scriiturii.
- Acţiunea romanului se desfăşoară întâi în Berlinul de Vest, în perioada de până la căderea Zidului, apoi şi după prăbuşirea acestuia. V-au fost suficiente amintirile sau aţi mai şi cercetat?
- Nu a fost nevoie să fac cercetări. M-am bucurat cu adevărat să răscolesc amintirile mele despre vechiul Berlin de Vest. Mă întreb de ce niciun scriitor vest-berlinez (cu excepţia lui Sven Regener) nu a reflectat la această pierdere, la ceea ce deja nu mai este. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic! La doar jumătate de an de la Căderea Zidului, frumosul, vechiul Berlin de Vest nu a mai fost. A dispărut cu desăvârşire! Şi asta s-a întâmplat mult mai rapid decât în fosta RDG. Nici chiar Zehlendorf sau Dahlem (n. trad.: cartiere ale Berlinului de Vest) nu mai există acum.
- Simţiţi asta ca o pierdere?
- Da. Mi-am propus să scriu o carte în care să prezint Berlinul de Vest ca pe un film: micile cafenele improvizate, localurile unde se vindea pastă şvăbească, acea viaţă lejeră de la o zi la alta, veşnicii studenţi care se plimbau cu taxiurile sau vindeau flori... Vechiul  Berlin de Vest era cu adevărat un El Dorado al narcomanilor, asemenea Amsterdamului, iar toxicomanii aparţineau patrimoniului urban. Ei erau de-a dreptul simbolul Berlinului de Vest.
- Viaţa dvs. e o istorie la limita incredibilului: aţi lucrat ca soră-medicală într-o clinică de psihiatrie, apoi aţi muncit la o fabrică de covoare în Ulan-Bator... Aţi scris vreodată despre aceasta?
- Nu. Este prea exotic şi nu mă interesează deloc. Exotismul e doar la suprafaţă, în realitate lucrurile sunt mult mai complexe şi diferite, iar eu nu sunt un autor care scrie jurnale de călătorie...
- V-aţi supus vreodată la experimente, aţi trăit ceva special  pentru a  putea folosi mai apoi acele experienţe în scopuri literare? Aţi încercat să vă utilizaţi intenţionat ca receptor, ca „instrument de lucru” pentru anumite scrieri?
- Nu. În orice caz, nu în mod intenţionat.
- În muzică se spune că cele mai importante note sunt acelea care nu vor fi cântate. Putem spune acelaşi lucru despre cuvinte în literatură?
- Absolut. Întotdeauna e aşa.
- Din ce se compune munca dvs.?
- Se aseamănă un pic cu cârligele. În timpul scrisului şterg sau arunc multe bucăţi de text, apoi o iau de la capăt. Renunţarea la anumite bucăţi de text este o parte necesară a scrisului. Are probabil legătură cu trecutul meu de dactilografă. Culegeam texte şi oboseam să stau la maşina de dactilografiat. Era o muncă drăcească şi mi-am dezvoltat un dezgust, pot spune unul fizic faţă de redundanţe, repetări, surplus de detalii. Nu pot face nimic cu asta. Îmi pierd răbdarea când textul devine prea epic. Cred că există foarte multă literatură bună,  aşa încât fiecare scriitor ar trebui să încerce să exprime cât se poate de concis tot ceea ce are de spus. Asta pentru că cititorul nu are la dispoziţie tot timpul din lume. El ar dori, să zicem, să citească şi altceva, din ceea ce scrie Katja Lange-Müller, de exemplu. De aici vine şi scepticismul meu vizavi de romanele de 800 de pagini, care nu se justifică prin dimensiuni. Nu aş putea să omit nici măcar un rând din romanul „Moby Dick” de Herman Melville, dar altfel... Mă supără cărţile care în mod intenţionat, din vanitate, sunt voluminoase, care nu ştiu să-şi strunească monologul, pentru că doresc ca cititorul să fie ocupat doar cu ele şi să nu se poată despărţi de creaturile lor. Aceasta mă enervează îngrozitor.
- Scrieţi repede, ca mai apoi să reveniţi la text, sau lucraţi încet, propoziţie cu propoziţie?
- Încet, foarte încet. Acest proces constant de reducere a textului, iarăşi şi iarăşi... Există fraza aceea celebră a lui Marx, adresată lui Engels: „Scuză-mă, te rog, că scrisoarea a fost atât de lungă, nu am dispus de mai mult timp”. E o frază extraordinară!
- După ce aţi scris o carte, nu vă e frică de faptul că nu veţi mai putea  scrie o alta, deoarece nu ştiţi despre ce să scrieţi?
- Nu, nu simt această frică. Dar am nevoie de ceva timp pentru o nouă carte, pentru a mă schimba. Întrucât trebuie neapărat să se întâmple ceva înainte de următoarea carte.
- În 1986, aţi obţinut  prestigiosul premiu „Ingeborg Bachmann”. Aţi fost invitată la o lectură şi în momentul în care aţi început să citiţi, chiar de la prima propoziţie, auditoriul a început să râdă în hohote. V-aţi gândit cumva că anume din acest motiv vi s-a dat premiul?
- Da, e adevărat că i-am agitat pe cititori. Râsul de unul singur nu e suficient – el durează până în momentul în care ţi se opreşte în gâtlej, de aceea am vrut să râdă şi alţii cu mine. Cred că literatura germană actuală trebuie să fie interesantă şi amuzantă, dar la fel poate să-l răscolească pe cititor până la lacrimi. Ambele posibilităţi sunt bune.
- Nu vă este frică de prezentările excesiv de naturaliste ale realităţii, adică ceea ce ţine de sex, de corpul uman? Se pare că nu sunteţi prea delicată în exprimări...
- Nu. Sunt de părerea că, scriind despre sex, trebuie să învingem timiditatea. Şi m-am străduit să scriu despre aceasta aşa cum m-am priceput mai bine. Au fost fragmente dificile şi, trebuie să vă spun, că nu mi s-au dat uşor.
- Autodescrierile Sojei nu sunt deloc entuziaste, ci cumva sceptice. S-ar putea ca ele să nu placă deloc cititorului. Cu siguranţă, faptul că descrieţi sexualitatea joacă un rol enorm în arta dvs., însă aceasta este neobişnuit pentru o scriitoare germană. Pare atât de întâmplător, pare normal, uneori chiar mizerabil de normal. Altfel spus, dacă femeile scriu despre sex, este absolut indiferent în ce limbaj o fac, cel al baghetelor magice sau al peşterilor pentru plăceri...
- Da, e chiar îngrozitor, teribil. În anumite fragmente ale romanului meu nu ştiam cum să scriu: chiloţi de damă sau dresuri. Iar asta e foarte important, căci între aceste două denumiri stau lumi întregi.
 
Interviu realizat de Johanna Adorjan (ziarul Frankfurter Allgemeine Sonntagszeitung din 26 august 2007)
Traducere din germană de Emanuela Sprînceană