Categorii

Parteneri

Călătorii pariziene povestite

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Călătorii pariziene povestite

imaginea utilizatorului Aurelia Borzin

„Cel ce vine de departe poate uşor să mintă.” Dar filosoful Gaston Bachelard, din pasa căruia am început să scriu acest text, se referă la „eroul mărilor”, care „se întoarce întotdeauna de departe”, „dintr-un dincolo”. Pe când eu m-am întors de la... Paris – un tărâm tangibil (şi din acest considerent accesibil sub aspect informaţional) pentru mulţi dintre noi prin intermediul burselor de studiu sau de cercetare, al proiectelor culturale şi al „schimbului de experienţă”, al conferinţelor şi festivalurilor... Pe de altă parte, există o categorie însemnată de emigranți moldoveni în căutarea unui lucru plătit onorabil în Europa și care sunt interesați de modul în care funcționează o societate sau alta mai mult prin prisma posibilităților de câștig financiar. În pofida acestor oportunități, Franţa este pentru cea mai mare parte a moldovenilor, de altfel ca şi celelalte ţări europene, un spaţiu perceput şi supus cogniţiei prin mijlocirea canalelor mediatice. Din acest considerent, rămâne un „teren fabulos” și „îndepărtat”.
O viziune retrospectivă mă face să cred că mai important decât şederea propriu-zisă într-o ţară străină este impactul cultural care îţi marchează venirea în acest spaţiu „nou”, atât de diferit de cel de origine, dar mai ales „şocul” pe care-l ai la întoarcere, când ţi se întâmplă, dacă e să mă exprim în termeni eliadeşti, un fel de „redobândire promptă şi directă a situaţiei iniţiale” (revenirea la „haos”, cum ar veni, la „sămânţă”, la „embrion”). În rest, între plecări şi veniri nu e decât o firească aclimatizare. Indiferent din care direcţie (ni) se impune... Iar odată cu această adaptare a simţurilor la mediul înconjurător, se produce automat şi un proces de „adormire” a acestora, de „tocire” a afectivităţii, de „obturare” a spiritului de observaţie. De aceea mi se pare important să nu te reţii prea mult în nicio ţară, darămite în cea în care te simţi într-o albie a normalităţii. Personal, obişnuită să fiu într-o permanentă stare de răzvrătire şi să mă situez în răspăr cu situaţia unor lucruri din R. Moldova, cu instinctele de supravieţuire la suprafaţă, mi se părea nefirească şi de-a dreptul deocheată şi nepermisă dispoziţia de acalmie care mă cuprinse în scurt timp de la venirea mea în Franţa. Cu toate acestea, fiinţa mea a opus rezistenţă în a citi mass-media moldovenești – evitând astfel să-şi provoace în mod volitiv revolta. Eram mai liniştită ca apa unul lac, ştiind că dacă nu s-a schimbat ce era de schimbat în 20 de ani, nu se va schimba mare lucru într-o lună. Presa locală a tăcut în ce priveşte R. Moldova, iar când am revenit, m-am convins că lucrurile se bălăcesc în continuare în neclintirea lor obturantă.
Dar mai bine să povestesc despre felul în care am descoperit faţa telurică a paradisului, căci în cazul în care grădina raiului are o înfăţişare palpabilă, atunci ar trebui să arate exact ca Jardin du Luxembourg. O grădină remarcabilă prin monumentalitatea formelor sale, dispuse într-un aranjament ordonat şi simetric, care te duce cu gândul la perfecţiune. De fapt, toată aşezarea arhitecturală a oraşului respiră în această cheie a simetriilor armonice. O adevărată simfonie care se proiectează în interioritatea ta, nolens-volens, parcă organizându-te. Au urmat alte grădini, alte parcuri, muzee, locuri turistice şi odată cu ele asimilarea unei frumuseţi cuceritoare, de care la început nu ştii cum să te atingi. Până a ajunge la Paris, îl credeam pe cuvânt pe Cioran şi mă aşteptam să găsesc pe-adevăratelea un „garaj apocaliptic”. În ciuda faptului că e o capitală-metropolă, acest oraş nu îl simţi ca atare. Abundenţa vegetaţiei parcă ar neutraliza toată larma generată de trafic şi de tot ce presupune „urbanitatea”.
Am dat întâmplător peste nişte notiţe de jurnal din acele zile şi am surâs discret, citind: „Toată lumea îmi zâmbeşte de parcă ar vrea ceva de la mine sau mi-ar da de înţeles că sunt mai deosebită, mai frumoasă. Toată lumea mă salută şi e politicoasă într-o manieră străină mie până acum, încât mă jenează atâta bun-simţ”. Atitudinea oamenilor e una destinsă, degajată, cu zâmbetul pe chipuri ca un dat natural, încât te face să crezi că nu au probleme, că sunt cei mai hedonişti cu putinţă şi avizi de socializare (cu terasele lor arhipline), în timp ce noi, cei din R. Moldova, am duce în spate mari şi grave răspunderi sociale – aproape întotdeauna cu privirile aspre, cu „fălcile încleştate” şi cu „furii zoologice”. Oricât de straniu ar părea, dar toate aceste lucruri parcă de suprafaţă, inclusiv invalizii în cărucioare pe străzi, în transport, în magazine, sunt dovadă că există o înțelegere mult mai permisivă și tolerantă a normalității. Bunăoară, în societatea noastră se creează falsa impresie că această pătură socială de infirmi nu există. În realitate, infirmii noştri stau claustraţi, asemeni leproşilor din antichitate, în propriile case, trăindu-şi viaţa faţă-n faţă cu propria suferinţă, între patru pereţi.
La fiecare pas am fost tentată să trasez paralele, să reperez puncte comune şi divergente între Paris şi Chişinău, chiar dacă această mărturisire, scrisă şi citită acum, ar putea părea ridicolă sau inutilă. Îmi imaginam cum ar fi, în Chişinău, oamenii să stea la coadă, pe un segment de câteva cartiere, la vreun muzeu, dar mai întâi de toate să existe un asemenea muzeu impunător prin concentraţia sa de istorie şi artă, cum este, bunăoară, Musée d’Orsay – la intrarea căruia am prins, chiar la prima oră, un rând de vizitatori care, plasaţi într-o linie dreaptă, ar fi traversat Sena, le Jardin de Tuileries, ajungând hăt...
Presupun că, dacă aș mărturisi preotului care acum doi ani a refuzat să mă împărtășească, pe motiv că aș fi „posedată de patimi”, că mi-am dat seama că pot să mă rog oriunde, chiar și într-o moschee; că specificul locașului (ortodox, catolic, musulman etc.) nu mă poate inhiba să fiu eu când am a fi, așa cum mi s-a întâmplat la Paris, aș fi taxată negativ și gestul meu ar fi perceput drept un păcat în cel mai bun caz, dacă nu chiar ca un atac la ortodoxie. Iar dacă i-aș mai spune că Franța este o țară seculară și laică, cu ușile muzeelor larg deschise în zi de Paște, în schimb, cu adevărată zi de odihnă de unu mai, cu siguranță ar începe să propovăduiască „înfrânarea” de la călătorii în asemenea țări „rătăcite”.
Ingeniozitatea și umorul francezilor îți sare în fața ochilor înainte de a relaționa cu ei. Când afirm acest lucru mă refer la denumirile străzilor, localurilor. Majoritatea au o legendă. Iar dacă nu este legenda în spate, cel puțin este ingeniozitatea minții și a limbii: Restaurant des enfants perdus, Un chien au Marais, Un chien qui fume, Le Dos de la baleine, Le Bistrot du peintre, Jadis et Gourmand, Café des Lettres, Je Thé... me, Au Moulin de la Vierge, A Priori Thé, Le Train Bleu... Noi, nu știu cum se face că, la acest capitol, suntem marcați de un narcisism ingenuu și rudimentar, o bună parte din denumirile de localuri purtând numele patronilor sau o combinație din inițialele numelor acestora: Bomalin (Bobu Maria ș.a.), Ana & Vadim, MariAna, Felicia etc.
Parisul îţi oferă posibilitatea unui tratament homeopatic gratuit dacă eşti cinofob. Câini pe străzi, în restaurante, în biblioteci. Nu sunt maidanezi. De obicei, îşi însoţesc şi îşi „plimbă” stăpânii. Nu latră, nu se reped la oameni, nu muşcă, chiar dacă unii îţi ajung, ca înălţime, la talie. În Centrul cultural „Georges Pompidou”, un dulău îşi aducea zilnic stăpânul orb la bibliotecă, şi în timp ce acesta se deda studiului, „tovarășul” său patruped trăgea câte un pui de somn, fără a deranja sau a jena câtuşi de puţin cu prezenţa-i pe ceilalţi studioşi.
Desigur că aş putea fi cârcotaşă şi să mă arăt deranjată de apa care curge câte o jumătate de zi pe străzi în timp ce problema penuriei de apă este tot mai des pusă în capul agendei discuţiilor ca una dintre principalele provocări ale acestui secol; de porumbeii care fac „mizerie” şi răspândesc anumite boli infecţioase; de „ghetto-urile” nord-africane la chiar doi pași de bazilica Sacré-Coeur, în unele sectoare obligându-te să mergi cu mâinile în buzunar şi cu ochii vigilenţi asupra genţii; de prezența sufocantă a turiștilor, în anumite zone; de mansarda lui Cioran care nu a fost transformată în muzeu şi de librara de la parterul blocului respectiv, care strânge nedumerită din umeri la auzul acestui nume; de cerşetorii români, în mare parte tineri. Printre altele, am aflat povestea unei doamne din Piatra-Neamţ – demnă să devină un personaj de proză – care lucrează câte o jumătate de zi, dereticând într-o întreprindere, iar cealaltă jumătate – cerşeşte. În schimb, în oraşul de baştină, deţine un imobil cu două etaje, cu servitori, fiind cunoscută ca o adevărată Madame T.
Intenţia mea nu a fost să idealizez imaginea Parisului şi mi-ar părea rău dacă aceste senzaţii (aproape epidermice) şi observaţii, povestite post-factum, ar lăsa această impresie. Mai ales că, în legătură cu acest subiect, am avut interlocutori care mi-au temperat elanul cu argumentul: „Ca turist, oriunde e bine şi foarte bine. Chiar şi în Moldova – această rezervaţie sălbatică în naturaleţea ei”. Am vrut să-i contrazic şi nu am avut cu ce. Mă gândeam, de exemplu, la Fukushima în primăvara acestui an, regiune în care, nici ca turişti, mulţi nu şi-ar fi dorit să ajungă; poate doar pentru unii scriitori ar fi fost o tentaţie, dar interlocutorii mei nu erau scriitori, ca să întrevadă „valoarea” unei asemenea experienţe din punct de vedere literar.
Cioran visa o Românie mare cât China, dar cu istoria şi tradiţia Franţei. Eu cred însă că, dacă fiecare basarabean ar trăi barem o lună într-o ţară „civilizată”, s-ar întoarce acasă altul şi, respectiv, (s-)ar (re)gândi şi ar acţiona în consecinţă – altfel. Aceasta, bineînțeles, dacă am renunța la prostul obicei de a merge într-o țară, apoi de a le face din deget celor de acolo că ei nu procedează corect (cu noi), că ei nu trăiesc corect, că ei nu au idealuri și repere morale. Dar acesta este un alt subiect.