Unul din cele mai pasionante texte pe care am avut prilejul să-l citesc a fost Zend Avesta, colecția de cărți canonice ale zoroastrismului, o credință apărută pe teritoriul Iranului cu mai mult de 3000 de ani în urmă, care a fost una din religiile dominante ale lumii antice. Până în secolul VIII, înainte de ascensiunea islamului, zoroastrismul a constituit religia oficială în Persia. Zoroastrismul avea să influențeze în mare măsură religiile moderne, care au preluat concepția dualistă de luptă dintre bine și rău.
Această credință antică s-a dezvoltat în paralel cu hinduismul. Un amănunt neobișnuit este acela că indienii îi numeau pe îngeri devas, iar pe demoni asuras, în timp ce în zoroastrism pentru îngeri exista numele de ahura, iar creaturile malefice erau numite daevas, posibil făcând referință la originea indoeuropeană a cuvântului diavol. Unii specialiști moderni explică acest aspect prin existența unei rivalități dintre adepții celor două culte religioase.
Zeitatea supremă a religiei zoroastriste este Ahura Mazda, zis și Ormuzd, creatorul universului, principiul ordinii și binelui. Acesta se află într-o luptă perpetuă cu Angra Mainyu, numit și Ahriman, spiritul întunericului și al răului.
Un loc important în zoroastrism îl ocupă cultul focului, care a existat și în India antică. Chiar primele versuri din Rig Veda sunt închinate focului sacru Agni, ca forță purificatoare și aducătoare de bunăstare: „Aghnimile purohitam yajnasya devam rtvijam hotaram ratnadatharam (Îl proslăvesc pe Agni, pe preotul ales, pe Dumnezeu, pe preotul de sacrificii și pe Hotar, ca aducători de prosperitate.)”
Zoroastrismul este o variantă a religiei Mazdeiste reformată de profetul Zarathustra. Atunci când a scris Also Sprach Zarathustra, Nietzsche s-a referit la zoroastrism ca fiind originea concepției omului despre bine și rău.
Mitul mazdeist al Creației Lumii a influențat Geneza biblică. La fel ca în Vechiul Testament, în Bundahishn (Prima Creație), o carte inclusă în culegerea Zend Avesta, este descrisă creația lumii în șapte zile. Totuși, varianta din Zend Avesta este mult mai detaliată și se înfățișează ca o veritabilă enciclopedie antică, asemenea unui bestiar medieval, în care se regăsesc descrieri de animale și plante, nume de mult uitate ale unor munți și râuri, liste de spirite benefice și malefice.
Cartea Bundahishn a ajuns în Occident în două versiuni, varianta scurtă, numită și Bundahishn indiană, adusă în 1762 de Abraham Anquietil-Duperron, fondatorul școlii franceze de indianistică, precum și varianta lărgită sau Bundahishn iraniană, adusă în jurul anului 1870 din Iran în India de către profesorul T.D. Anklesaria.
Astfel începe capitolul 1 din Bundahishn, Cartea Primei Creații: „În numele creatorului Ohrmazd. Zand-akas (cunoscătorii tradiției Zand) scriu mai întâi despre creația lumii înfăptuită la începuturi de către Ohrmazd și despre confruntarea acestuia cu spiritul rău, iar apoi despre natura tuturor făpturilor, de la prima lor plăsmuire și până la sfârșit, adică până în existența de apoi (tanu-i pasino). După cum este revelat de religia Mazdayasnieniolor, Ohrmazd este suprem în omnisciență și bunătate și neîntrecut în splendoare; regiunea luminii este sălașul lui Ohrmazd și acest loc este numit „lumina fără de sfârșit”, iar omnisciența și bunătatea neîntrecută a lui Ohrmazd este numită „revelație”.
Cercetătoarea Mary Boyce descrie geografia fabulatorie înfățișată în Bundahishn în felul următor: „Aici este păstrată o imagine antică, în parte pre-zoroastristă, a lumii, concepută sub forma unui disc împrejmuit de un imens lanț muntos, iar piscul său central se înalță până la stele și acoperă lumina soarelui în timpul nopții, o lume prin care curg două mari fluvii, de la care provin toate celelalte ape, unde zeii se luptă în fiecare an cu demonii ca să oprească seceta și foametea și să-l apere pe om.”
În capitolul 12 citim următoarele: „Despre natura munților, revelația spune că, mai întâi, munții au crescut 18 ani, iar muntele Alburz a continuat să crească 800 de ani până a atins mărimea deplină: două sute de ani ca să ajungă până la stele, două sute de ani până la lună, două sute de ani până la soare și două sute de ani ca să atingă lumina fără de sfârșit.” Sunt menționate nume de munți precum Hugar Cel Măreț, Terak din Alburz, Chakad-i Daitik, creasta Arezur, Muntele Asindom și Muntele Aparsen.
În capitolul 20, dedicat râurilor, aflăm că din cele două mari fluvii, Arag și Veh, derivă, printre altele, râurile Diglat, Frat, Daitya, Dargan, Zondak, Haroi, Marv și Metumand.
Capitolul 14, dedicat naturii animalelor, începe astfel: „Asupra naturii celor cinci clase de animale sunt revelate următoarele. Atunci când taurul primordial s-a isprăvit, din măduva lui s-au ivit, precum semințele de grâu crescute din pământ, cincizeci și cinci de specii și douăsprezece specii de plante medicinale, fiindcă din măduvă se ivește fiecare lucru ce se sprijină pe măduvă.” Urmează un adevărat tratat de zoologie: „...Aceste cinci genuri se împart în două sute optzeci și două de specii. Mai întâi, sunt cinci specii de capre: capra-asin, capra de lapte, capra de munte, iedul și capra comună. Apoi, cinci specii de oi: cea cu coadă, cea fără de coadă, oaia care poate fi mânată de câinele ciobănesc, berbecul și oaia din specia kurishk (o creatură fabuloasă, cu un singur corn în frunte, precum unicornii și de dimensiunile unui cal, legată de mitologia zoroastristă).”
Unele secțiuni din Bundahishn conțin pasaje de-a dreptul amuzante. Este greu să ne dăm seama dacă acesta era modul în care gândeau oamenii din Antichitate sau, pur și simplu, scribii respectivi își luaseră o licență poetică. De exemplu, într-un capitol dedicat animalelor care se află într-o relație de prietenie, citim despre câine că acesta „...cooperează cu cocoșul în izgonirea demonilor”. Tot despre prietenul omului mai aflăm că „...are trei virtuți: este îmbrăcat, este încălțat și poate să umble pe oriunde poftește.” În schimb, la secțiunea despre animale antagoniste, citim că „...ariciul se află în dușmănie cu furnicile. Atunci când ariciul urinează peste un mușuroi, omoară o mie de furnici!” Observați cât spirit analitic!
Pentru reprezentanții culturii europene este de neînchipuit un text sacru care să conțină elemente hilare. În Biblie, acestea lipsesc cu desăvârșire. În schimb, Mahabharata indiană include și o serie de scene parodice, care iau în derâdere pietatea fără măsură față de maestrul Guru și caracterul volatil al eternului feminin. Alte momente la fel de nostime se regăsesc în Popol Vuh, Cartea Genezei vechilor mayași, despre care voi scrie mai târziu.
Voi încheia acest eseu cu un amănunt interesant. Liderul grupului muzical Queen, faimoasa formație rock din anii ’80, solistul Freddie Mercury (cu numele adevărat Farrokh Bulsara), a fost descendentul comunității etnoreligioase parsi, stabilită în India de Vest, ai cărei membri practicau religia zoroastristă.