Categorii

Parteneri

Bronz cu şi fără priorităţi

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Bronz cu şi fără priorităţi

imaginea utilizatorului Lucreţia Bârlădeanu

Vara asta pe plajă am avut o obsesie: nu cumva să-mi bronzez faţa! La câte şiretlicuri am recurs ca s-o apăr de soare! Purtam pe cap un cozoroc lat-lat, cât jumătate de roata căruţei, care-mi făcea umbră foarte bine. Iar atunci când soarele puternic şi hâtru izbutea să-i diminueze protecţia, îmi acopeream faţa cu o eşarfă bleu muiată în apa mării.
Dacă m-ar fi văzut Nicolas Sarkozy cu feregea, mă tem că ar fi fost tentat să-mi ia cetăţenia franceză. Mai ales acum când, e atât de rău pornit împotriva romilor din România. Şi când te gândeşti câtă slăbiciune a avut cândva Sarco pentru Cecilia, fiica lui André Ciganer (nume cu o sonoritate cunoscută, nu-i aşa?), născut la Bălţi! Iar când aceasta a plecat să ia o pauză conjugală în America, tot o femeie ce se trage de pe meleagurile noastre – Anne Fulda, ziaristă la Figaro –, i-a alinat durerea viitorului preşedinte... Toată lumea o vedea pe Anne deja prima doamnă a Franţei. Eu mă bucuram ca de-o reuşită personală. Dar n-a fost să fie! Manechina Carla Bruni, tânără, frumoasă şi cu ifose burgheze, a reuşit să-l detaşeze de pasiunile sale româneşti. Mai mult chiar: i-a implantat (aşa cred răuvoitorii) această repulsie faţă de trecutul său sentimental. Păcat, zău!... Mai nutream şi noi iluzii că ne-ar fi putut face cineva lobby la Palatul Elysée, dar cum pasienţa nu ne-a ieşit, trebuie să ne primim ţiganii înapoi. N‑avem încotro!
Deci, Slavă Domnului – mi-am zis – că Preşedintele Franţei a preferat să-şi petreacă vacanţa pe un alt litoral şi eu puteam să-mi port liniştită şi cetăţenia, şi feregeaua.
De Traian Băsescu, cel care venise la Neptun în acel weekend, nu aveam nicio frică. Islamul nu ameninţă (deocamdată!) România. Numai asta ar mai lipsi la actuala criză! Aşa că ne-am lansat amândoi fericiţi în ritm de dans (fără eşarfă şi cozoroc de marinar) fiecare cu partenerul lui, fireşte, la terasa restaurantului Cireşica.
Te întrebi, dragă, de ce atâta precauţie împotriva bronzului? A, nu, să ştii că nu o făceam din considerentul că soarele distruge colagenul din piele şi o îmbătrâneşte repede. La cât de iresponsabilă pot fi cu mine însămi, aş fi fost dispusă să ard nişte ani mai repede, doar să mă mai scald o dată  smoliţică în ochii tăi inteligenţi.
Comportamentul meu era dictat şi de altceva: mă temeam să nu mă întâlnesc în toamnă bronzată la Paris, pe la vreo Conferinţă, la Institutul Cultural Român, cu Nicolae Manolescu. Citisem de curând într-un editorial al domniei sale următoarele: „Obişnuiam să le spun studenţilor mei că îmi pot da seama doar privindu-i dacă au copilărit în case cu biblioteci sau fără. Nu era o glumă. Trăitul între cărţi lasă urme vizibile cu ochiul liber. Deprinderea de a citi se poate constata de la tenul mai palid. Bronzul e cel mai clar indiciu de refuz al lecturii.”
Ei, hai, spune şi tu, puteam oare să-i dau marelui critic asemenea imagini deluzorii despre Basarabia? Nu era oare de ajuns că în a sa Istorie critică a literaturii, aşteptată ca o dreaptă judecată, literatura română din stânga Prutului a fost redusă la doi scriitori? Acum, colac peste pupăză, mai rămânea să-i sugerez Domniei Sale că nici cititori nu prea suntem? Nu, asta nu o puteam face. Hotărât, nu. Trebuia să-mi apăr şi faţa, şi breasla cum mă pricepeam mai bine.
Deşi, ca să fiu sinceră, trebuie să recunosc că un geamăn din zodia mea mă tot îndemna:
- Lasă, dragă, că chiar dacă Nicolae Manolescu e un critic foarte bun, nu e obligat să le ştie pe toate! Şi apoi cât se poate să citeşti? Mai e şi cazul să trăieşti, nu? Când viaţa-ţi deschide atâtea posibilităţi, zău că ar fi păcat să te hrăneşti doar cu lecturi. Sunt sigur că o ştie şi criticul tău foarte bine.
Pornind de la această idee, chiar îi mulţumesc îngerului meu păzitor, Mebahel (am aflat de curând că aşa îl cheamă), că m-a purtat cu grijă nu doar prin hăţişurile ficţiunii, ci mai ales cu preponderenţă prin cele ale vieţii. M-a îndemnat să optez pentru a-mi face o biografie adevărată, nu una de hârtie. Chiar şi cu riscul să mă bronzez din când în când. Aşa un pic. Slavă Domnului că nu m-am ars la soare! Trebuia să răzbun cât se poate mai bine nu doar gustul meu de aventură, ci şi pe cel al consătenilor mei, răzeşi fuduli de la Tătărăuca Veche, care proiectau asupra mea toate fantasmele năstruşnice ce le treceau prin cap. La rându-mi, am făcut tot ce mi-a stat în puteri să nu-i dezamăgesc.
De acolo, din sat, mi se trage probabil şi acest minunat sentiment că Lumea a fost creată pentru bucuria mea de a trăi. Puteam să nu profit? Răsăritul soarelui din mare, învăluit în aburul dulce, palpitând uşor pe faţa măreţului astru, mi-a dat de curând senzaţia că asist la o clipă sacrală, de la Facerea Lumii. Ah, ce tânără m-am simţit!
Mai grav însă era că celălalt geamăn al meu, mai cinic şi mai hăbăuc, mi-a trântit-o fără nici un menajament:
- Nu te mai ascunde după deget, dragă! Nu aţi fost şi nu sunteţi, voi, basarabenii, o prioritate pentru România, asta e. Să fie clar! De asta nu intraţi în Istorie (şi nu doar în cea literară a lui N. Manolescu, bineînţeles).
Oare chiar aşa să fie? E adevărat că, în repetate rânduri, când mă precipitam să vin cu vreo propunere de integrare a basarabenilor în românitate, mi se tot răspundea:
- Nu este o prioritate.
Dar s-o luăm pe rând. Nu de la capăt. Ar fi foarte dureros şi am avea nevoie de prea mult timp şi spaţiu.
Acum vreo opt ani, prin 2002, după ce am descoperit şi studiat exilul literar românesc de la Paris, având nepreţuita şansă să cunosc şi personalităţile remarcabile ce-l reprezentau, mi-a venit ideea să fructific această experienţă în cadrul unui curs special la Universitatea din Iaşi. Şi cum în capul meu literatura română ar trebui să-şi revendice toţi afluenţii din afara hotarelor de astăzi ale României, i-am propus lui Nicolae Creţu, şeful catedrei de literatură contemporană de la Universitatea Iaşi, să susţin şi un curs despre literatura română din Basarabia. La început domnul profesor părea interesat. Am prezentat amănunte despre ambele proiecte (la cel cu exilul parizian mă asistase, cu multă dăruire şi competenţă, doamna Monica Lovinescu), ca după câteva luni să-mi parvină răspunsul:
- Proiectul Dv. nu este o prioritate pentru noi.
Nu era chiar o surpriză. Ştiam că Universitatea blocase accesul celebrului cuplu Monica Lovinescu & Virgil Ierunca la o întâlnire cu studenţii. Dar domnul Creţu m-a rugat să transmit la Paris scuzele de rigoare, motivând că interdicţia nu ţinea de Conducerea Universităţii. Venea de mai sus. A l’époque era clar ce factori dictează poziţia Preşedintelui Ion Iliescu (aflat atunci la primul său mandat) faţă de anticomuniştii parizieni şi, implicit, faţă de Basarabia.
Astăzi însă cred că există premise ca priorităţile să se schimbe. Nu că eu aş mai fi interesată să susţin cursul (cum bine ştii, dorinţele unei femei au uimitoarea capacitate să se aprindă şi să se stingă destul de repede!), dar sunt sigură că ar fi important ca în procesul universitar din România să se imprime elementul cultural basarabean, găsindu-i-se un loc anume (fie chiar şi modest) în sistemul de valori româneşti.
Îmi mai amintesc şi de un alt caz cu acelaşi refren.
Cam prin 2007 prezentasem la Radio France International o ofertă de colaborare pentru programul românesc, o rubrică săptămânală, intitulată: Moldova văzută din Franţa. Cum ştiţi, erau vremuri grele pentru basarabeni şi o ferestruică dinspre Europa ar fi prins bine pentru a scutura ceva mai devreme jugul comunist de pe gâtul ţărişoarei noastre epuizate. Propunerea mea nu era chiar hazardată. Cunoşteam şi apreciam pe marea majoritate a redactorilor români de la RFI, le ascultam cu interes emisiunile, ştiam că acestea erau difuzate de câteva ori pe parcursul aceleiaşi săptămâni pentru a umplea timpul rezervat redacţiei de limbă română. Mai mult chiar: se dădea, repetat, un spectacol radiofonic ce se voia un suport pentru cei care doreau să înveţe franceza. Bănuiam că nu prea mulţi radioascultători stăteau cu urechile ascuţite pe post pentru treaba asta. Dar culmea era că la sfârşit de săptămână o voce exaltată şi presărată cu mult, foarte mult zahăr (dăunător şi toxic pentru organism) te îmbia să descoperi un Paris al ei. Nu puteam da curs invitaţiei. Era peste puterile mele. Şi sunt sigură că nu eram unica.
Dar să trecem. După ce a luat act de propunerea mea, directorul de atunci, Mircea Iorgulescu, mi-a spus la telefon că în contextul actual, al aderării României la Comunitatea Europeană, pentru redacţia românească a RFI Basarabia nu este o prioritate...
Şi iarăşi am înghiţit în sec!
Nu vreau să mai continui pe aceeaşi notă. Deşi privind emisiunile cu adevărat interesante de la Televiziunea Română – Profesioniştii, Garantat 100%, Înapoi la argument – realizate, respectiv, de Eugenia Vodă, Cătălin Ştefănescu şi H.-R. Patapievici, adesea mă întreb: de ce oare nu văd printre invitaţi şi intelectuali din Basarabia? Sunt sigură că ar avea ce spune telespectatorilor români.
Ar fi greşit, bineînţeles, să creăm impresia că nu există lucruri frumoase care se întâmplă în relaţiile dintre România şi Moldova, fapte, realizări ce depăşesc exaltările din perioada „podurilor de flori”. Am certitudinea că aceste lucruri bune pot fi multiplicate, dar asta în cazul când Basarabia ar deveni o prioritate pentru România.
Vara, la terasa Casei Scriitorilor de la Neptun, pe când eu tot făceam gesturi disperate să-mi apăr faţa de soare, un critic literar important – Eugen Negrici – care a descoperit de curând „pe viu” Basarabia, ne mărturisea că, după părerea lui, alături de polonezi, basarabenii ar avea cea mai tragică soartă din Europa. Nu era o noutate. Alături de oamenii care trăiesc zi de zi acest destin, pe propria piele, îl remarcase şi Jean Nouzille, autor şi preşedinte al Comitetului European de Istorie şi Strategie Balcanică, chiar în titlul cărţii sale, apărută în 2004 (Editura BIELER): La Moldavie, histoire tragique d’une région europeenne.
Mă gândesc, şi te îndemn şi pe tine s‑o faci: oare câţi intelectuali români, formatori de opinie şi nu doar, au meditat la acest adevăr măcar o dată în viaţă şi dacă au simţit cumva şi o strângere de inimă când au privit la fraţii lor de peste Prut?
Aştept răspuns.

phbebzrs

cppmkn phbebzrs