Categorii

Parteneri

Blaga şi muza sa tutelară

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Blaga şi muza sa tutelară

imaginea utilizatorului Eugen Lungu

La începutul lui aprilie 1943, Lucian Blaga avea pe masă, proaspăt mirosind a cerneală tipografică, Nebănuitele trepte, cartea pe care o adunase ani în şir şi care îi consola orgoliul de autor. „Căci prea s-au obişnuit poeţii cu moartea mea” (literară), cum îşi explica el tăcerea editorială ce se prelungise pe o jumătate de deceniu. În fond, cartea apăruse în ritmul obişnuit al poetului – primele volumaşe de poezii se succedau la un interval de doi-trei ani, ultimele se adunau pe segmentul a patru-cinci ani. Nici numărul de poeme încolonate la sumar nu ieşea din comun – placheta însuma 27 de texte, faţă de 25-26 cât cuprindeau precedentele (doar Poemele luminii ieşeau uşor din acest cadru autorestrictiv). Un criteriu al cantităţii impus principial de unul al calităţii – cine se mai oboseşte azi cu asemenea „fleacuri”?
Titlul (Nebănuitele trepte) fusese, probabil, ca întotdeauna, îndelung gândit şi consuna cu titlul poemului de închidere a cărţii – Epitaf: „Calea aici ce greu se găseşte,/ Nu-i nimeni să te îndrepte./ Numai târziu, numai o clipă,/ uitată pe urmă şi ea,/ îţi dezvăluie/ nebănuitele trepte”. Erau treptele de coborâre spre „mumele sfinte”, mumele de „sub glii”, temă tanatică pe care Blaga a frecventat-o cu asiduitatea cu care alt ardelean celebru a cultivat ideea obsesivă a sinuciderii. Poezia stingerii nu era un impuls metafizic trecător – fiorul ei luase în stăpânire poetul încă de la atât de lucidele Poeme ale luminii. Prima tresărire lirică sub imperiul acestui sentiment se producea în poemul Gorunul, una dintre piesele-cheie ale volumului de debut: „ascult cum creşte-n trupul tău sicriul,/ sicriul meu,/ cu fiecare clipă care trece,/ gorunule din margine de codru”. Întreaga existenţă literară a lui Blaga a trecut sub flamura cernită a acestei trăiri, fiecare dintre cărţile sale venind cu ofranda ei în temă. Volumul În marea trecere consacra mistica ideii, dar nu o epuiza nicidecum. „Sentimentul caducităţii” îl va urmări neabătut, dar fără groaza şi zvârcolirea disperată pe care le-o insufla unora inevitabilul. Agnosticul Blaga trăieşte filosofic perspectiva eternităţii, cum scrie el, „fără trecătorul meu trup” şi, dacă ne-am permite un moment de cinică aproximare, poetul pare că abordează „gospodăreşte” tema, o administrează ca pe oarecare alta, cu mult profit literar. Sau e doar o resemnare în manieră folcloric-mioritică în faţa fatalităţii, a nimic-de-făcutului în pragul „nebănuitelor trepte”, care lasă omul de unul singur în anticamera neantului? În orice caz, Blaga preţuia extrem de mult o poezie populară gândită de poetul anonim în cheie similară: „Doamne, Doamne, mult zic Doamne/ Dumnezeu pare că doarme/ Cu capul pe-o mănăstire/ Şi de nimeni n-are ştire”. „Lirosoful” considera acest catren „o neîntrecută culme de gândire filosofică şi de frumuseţe poetică” (Ovidiu Drimba).
Deşi „în temă”, ideatica Nebănuitelor trepte nu exultă prin nimic meditaţia tanatică, ediţia părând în general cam „ştearsă” sub toate aspectele. Nicolae Manolescu pune accentul valoric pe culegerea În marea trecere (1924), „cel mai autentic” şi „cel mai valoros” volum al lui Blaga. „Cele care îi urmează”, decretează intransigentul critic în Istoria sa, doar „vor perfecţiona maniera până la sterilizare”. Singurul poem cu viitor din Nebănuitele trepte, care va fi citat la nesfârşit de critici, de istoricii literari, de biografi, era Autoportret: „Lucian Blaga e mut ca o lebădă./ În patria sa / zăpada făpturii ţine loc de cuvânt./ Sufletul lui e în căutare,/ în mută, seculară căutare,/ de totdeauna,/ şi până la cele din urmă hotare./ El caută apa din care bea curcubeul./ El caută apa/ din care curcubeul/ îşi bea frumseţea şi nefiinţa”.
A zăbovi „în necuvânt” (ce pasă metaforică pentru Nichita Stănescu!), adică a tăcea, părea o stare existenţială ritualică pentru poetul din Lancrăm, stare „contractată” încă de la naştere – copilul Blaga a început să vorbească abia la patru ani. Am putea bănui că însăşi cenzura transcendentă îi impunea categoric această muţenie, pe care scriitorul a comentat-o de mai multe ori fără să-i găsească o explicaţie suficient de plauzibilă. Spre deosebire de ginta adesea mult prea vorbitoare a colegilor poeţi, Blaga se zăvora în muţenia sa. Pentru el cuvântul irosit era un păcat. Portretele fotografice i-au păstrat, ca o emblemă, această sobrietate a tăcerii, subliniată şi de rictusul său amar şi sever, de uşoara încrâncenare din privire. Buzele subţiri, ca o tăietură de lamă, sunt strânse într-o crispare monahală, de eremit retras din calea deşertăciunilor lumeşti. E ca şi cum omul şi-ar fi luat canonul tăcerii. Pare că poetul ştie o taină care vrea să răzbată din înăsprita sa discreţie, dar pe care o păstrează printr-un necunten efort. Mut ca o lebădă a şi murit. Plecând el însuşi cu o taină pe care nimeni şi niciodată n-o să ne-o mai spună. Chiar dacă o fi găsit apa din care curcubeul „îşi bea frumseţea şi nefiinţa”, adică a descoperit taina care adapă „corola de minuni a lumii”.
Multe dintre poemele incluse în volum poartă semnul ocazionalului. Mânzul e prilejuit de naşterea unui mânz absolut negru dintr-o iapă absolut albă (minunea se întâmpla la ferma unor prieteni). Fetiţa mea îşi vede ţara e un efluviu de bucurie părintească la aducerea în ţară (din Portugalia?) a fiicei Ana Dorica sau Dorli, cum i s-a spus curent. După cum Veste e o jubilaţie lirică ce marchează, mai mult în ton umoristic, intrarea în lume a unui… pui de cuc! Sigur, faptele concrete de viaţă sunt doar un pretext pentru magicianul Blaga de a explora şi desluşi „zumzetul tainelor” şi farmecul necunoscutului. Iată cum universalizează poetul actul, în fond banal, al naşterii unui mânz, înfiriparea unei noi fiinţe echivalând pentru vestitorul de taine cu apariţia unei noi minuni şi cu adăugarea unui nou mister: „În noaptea aceasta-i bolnav. Simte ca o durere/ la spete, tainic, la locul/ unde purced să-i crească aripile./ Zace în grajd, arde ca focul.// Luna, intrând pe fereastră, alături se culcă pe paie./ E noaptea de boală a lumei, când mugurii toţi/ plesnesc c-un mulcom ţipăt sub zare./ Totul e-n aşteptare. Totul – albastră văpaie”.
 
*  *  *
Deşi cartea nu se relevă prin nimic ieşit din comun în seria volumelor antume ale lui Lucian Blaga, două sunt momentele care fixează totuşi această plachetă într-un spaţiu al neobişnuitului. În primul rând, când îşi gândea titlul, poetul nu bănuia în nici un fel ce conotaţii dramatice vor însoţi sintagma nebănuitele trepte. Căci până la blândele mume ale țărânei, omul Blaga avea să coboare alte trepte, despre care nu avea nici cea mai vagă idee. Nimic nu-i şoptea că, în acel început senin de aprilie, poetul ţinea în mâini ultima sa carte de poezie. Biologic, mai avea de trăit încă două decenii, dar periplul său editorial-poetic se încheia cu Nebănuitele trepte. Va urma o tăcere impusă şi o marginalizare a scriitorului, o împingere forţată a lui într-un con de umbră, de unde îl va scoate, vai!, postum George Ivaşcu, atunci când îi va tipări celebra deja carte cu un titlu neutru (Poezii, 1962; în 1942, sub un titlu similar, Blaga scotea o carte-bilanţ, care cuprindea întreaga sa operă poetică de până la Nebănuitele trepte). Volumul scos de Ivaşcu însemna, de fapt, reabilitarea literară şi socială a poetului, după excomunicarea de două decenii la care îl supusese regimul.
În al doilea rând, Nebănuitele trepte se încărca de o neobişnuită forţă vitală, majoritatea poemelor vibrând de un elan erotic reîntinerit. Poetul trăia o nouă Vară a Sfântului Mihai, după cum se intitula o poezie publicată postum. Adică era încercat de fiorul unei tardive iubiri în plină toamnă a vârstei. Pasiunea sa se numea Domniţa Gherghinescu-Vania, traducătoare, „prietenă, sfătuitoare, critic, uneori din umbră, de care au ţinut seama importanţi creatori, filosofi, artişti: Tudor Arghezi, Nae Ionescu, George Enescu, Corneliu Baba, Ion Vlasiu, Virgil Cariano­pol, M.R. Paraschivescu, Demostene Botez, Io­nel Teodoreanu” (cf. Stănuţa Creţu). Şi, evident, Lucian Blaga. Se spune că femeia era de o frumuseţe răpitoare şi probabil că şi astfel se explică atenţia sporită de care se bucura din partea atâtor bărbaţi remarcabili şi deosebit de sensibili la splendorile acestei lumi.
Domniţa era căsătorită cu poetul D.[umitru] Gherghinescu-Vania, creator modest stabilit la Braşov, trăind din slujbe legate de justiţie: consilier juridic, procuror general, şef al notariatului ş.a. Straniul adaos la numele Gherghinescu se datora unui pseudonim pe care poetul-jurist îl „împrumutase” din scrierile lui Cehov: Vania.
Cuplul Gherghinescu-Vania era o pereche ideală, dar vieţuiau într-o permanentă ameninţare a morţii – ambii soţi erau tuberculoşi, boală greu vindecabilă pe atunci. Tuberculoza era la fel de neiertătoare ca şi cancerul de azi. Nichifor Crainic îi întâlnea în 1929 la Sighişoara, unde cei doi tineri se tratau. Neobişnuita familie şi iluzoriul ei viitor l-a impresionat atât de mult pe cunoscutul ziarist, şef la Gândirea, unde colabora şi Blaga, încât îi scria despre aceasta soţiei sale, Aglaia Crainic. Scrisoarea a fost publicată recent în România literară (aprilie 2011). Notele lui N. Crainic şi felul cum se înşela acesta în privinţa viitorului celor doi tineri au prilejuit, de fapt, rândurile de faţă. Citez: „E adânc emoţionantă perechea Gherghinescu: foarte tineri şi el şi ea [el avea 29, femeia – 20 de ani; e. l.]. Ea frumuşică foc şi extrem de spirituală. Amândoi tuberculoşi, au fost în acela[şi] sanatoriu, la Geoagiu. Şi se iubesc straşnic. El e roşu la faţă ca sfecla fiartă, roşeaţa caracteristică; ea e ca ceara, dar grăsulie. O imensă milă îţi face această fericită şi nefericită pereche atât de tânără şi cu zilele, de bună seamă, numărate. Sunt prea respectuoşi faţă de mine, mănâncă la un restaurant mai modest şi trec seara pe la al nostru, să ne vadă” (scrisoare publicată la rubrica „Restituiri” de Nicolae Scurtu). Din fericire, directorul Gândirii se înşela – D. Gherghinescu-Vania (m. 1971) se stingea din viaţă la doar un an diferenţă de N. Crainic (m. 1972), iar Domniţa murea în 1969.
În urma dictatului de la Viena (august 1940), Blaga trecea provizoriu cu traiul la Sibiu, unde se retrăsese Universitatea din Cluj. Aici, căile romanticei perechi şi cele ale poetului se intersectează, Blaga făcând o fixaţie pentru inteligenta şi preafrumoasa femeie (alte surse dau ca primă dată a întâlnirii anul 1937). Poetul trecea printr-o criză a vârstei, aşa că strunele erosului rămâneau nesolicitate, înţepenite de o tăcere oxidantă. Idila care se înfiripă între autorul Nebănuitelor trepte şi Domniţa (poetul o numea domina ineffabilis, „Domniţa spiritului românesc” sau „Poezia absolută”) e una dintre cele mai neobişnuite în literatura română. Lucian Blaga nu avea deloc alura unui boem, spre deosebire de ceilalţi mari interbelici. Bacovia era un întârziat al tavernelor, Ion Barbu un „mâncător” de inimi (se lăuda cu nenumărate cuceriri amoroase – de ordinul sutelor!), Arghezi, familist bun şi moderat în toate, practica însă cu succes… mimetismul politic. Aşa că micul flirt la care se deda Blaga la o anumită etate (se apropia de 50!) era justificat mai degrabă poetic, decât sentimental. Creatorul voia, pesemne, un catalizator pentru sângele toropit de inerţie, ceva care să pună în mişcare maşinăria poetică intrată în pană de inspiraţie („Nu trebuie decât puţin să-mi ajuţi/ c-un surâs sau cu-n val de frumseţe/ năvălit în obraji”). De altfel, cum remarca însuşi Blaga, într-o scrisoare către Domniţa, soţia sa Cornelia „mai închide[a] un ochi” la acest joc amoros inofensiv. Sau, cum observa maliţios Ş. Cioculescu, Cornelia „chiar i-a prezentat-o pe succesoarea celei de mai sus” (text neclar la Cioculescu; să înţelegem oare că e vorba de Domniţa?). Într-o scrisoare din noiembrie 1943, adresată aceleiaşi Domniţa, poetul specifica amuzat că soţia îi permite „orice, cu o singură condiţie: poeziile să fie frumoase”. Se crede că relaţia cu tânăra Gherghinescu-Vania a fost una strict platonică, deoarece, cum semnala ironic cineva, „cei doi nu erau lăsaţi niciodată de Cornelia să rămână singuri”. Se pare că era verificat până şi „actul intim al corespondenţei intelectuale”, cum scrie Simona Cioculescu, editoarea unui volum epistolar ce cuprinde corespondenţa dintre Blaga şi întârziata sa muză (Domniţa nebănuitelor trepte, volum editat de Muzeul Literaturii Române, 1995).
Nebănuitele trepte cristalizează astfel începutul şi evoluţia unui sentiment căruia Blaga nu a vrut să i se împotrivească, dar nici nu l-a lăsat să-i spulbere certitudinile unui refugiu statornicit. Interpretul tăinuitelor minuni încearcă sfielnic treptele de jad ale unei nesperate iubiri târzii: revelaţia, admiraţia şi divinizarea poetică a iubitei.
Într-adevăr, scriitorul trăieşte întâlnirea cu tânăra sa muză ca pe un secret revelat, moment care îi schimbă radical mersul rutinat al vieţii. Prima poezie din volum, dedicată Domniţei (a cincea în ordine numerică), absoarbe în titlu întreaga uimire şi speranţă ale poetului într-o relansare a simţurilor atrofiate. Poemul se intitulează Schimbarea zodiei şi, în debut, deplânge într-o sobră jelire timpul mort în care mărturisitorul e lipsit de mângâierile vieţii: „Basmul e totdeauna la alţii,/ minunea aiurea şi astrul în larguri./ În preajma ta – nu!/ În imperiul negurii – tu / […] cu jalea pe umeri”. Timpul nou, „neumblat” (un determinativ, şi el neumblat, pentru ideea de proaspăt!), îl reîncarcă, neîndoios, cu viitor pe cel care părea mistuit de un etern trecut: „Şi azi, dintr-o dată, neaşteptat, acest răsărit./ Ce cântec nemăsurat!/ Ca unui orb vindecat/ lumea-n lumină mi s-a lărgit./ Puterile mişcă-n zenit./ Deschid porţile: Timp neumblat,/ bine-ai venit,/ bine-ai venit!”
Faza admirativă se consumă printr-o comparaţie peste vremi, Domniţa (cu majusculă, prenumele adorat pretându-se la un joc istorico-poetic) fiind asemuită cu un model de frumuseţe care tulburase cândva Evul Mediu. E vorba de Uta von Naumburg („«Tu ştii – ah, tu nu ştii – cine-a fost Uta?»”), soţia margrafului german Ekkehard II, care a fost imortalizată în piatră în una dintre statuile catedralei gotice din Naumburg. Probabil nu există om cult care să nu fi vibrat, în fibra sa cea mai sensibilă, la minunile desăvârşirii umane, în faţa acestei figuri prin care Dumnezeu s-a întrecut pe sine în actul creaţiei! Întrebat care ar fi idealul frumuseţii feminine, Umberto Eco, înţeleptul şi eruditul care a elaborat cele două istorii – a frumuseţii şi a urâtului –, a indicat fără nicio ezitare spre Uta.
Blaga se formase ca intelect în matricea culturii germane şi cunoştea bine istoria Utei. Ovidiu Drimba, asistentul lui Blaga, spune că profesorul i-a scris cândva un text pe o carte poştală cu imaginea sculpturală a femeii. Uta devenise un simbol al frumuseţii şi purităţii etnice ariene şi era imprimată pe timbre, cărţi poştale, în albume, postere etc. Soţia margrafului trăise între anii 1000 şi 1046 şi se prenumăra printre ctitorii domului din Naumburg. Catedralele se construiau greu, aşa că, într-un final, atunci când a trebuit să fie reprezentaţi sculptural donatorii, femeia trecuse de două secole la cele veşnice. Legenda spune că meşterul cioplitor, căruia nu i s-a păstrat numele, a sculptat figurile ctitorilor după ceea ce sugerau baladele şi tradiţiile locului. În căutare de un model feminin pentru Uta, meşterul a poposit la o curte din zonă şi i-a arătat schiţele sale stăpânului castelului. Stăpânul a vrut să afle şi opinia soţiei, aşa că a invitat-o şi pe ea să admire eboşele. Când femeia şi-a făcut apariţia, meşterul a rămas fulgerat de frumuseţea tinerei doamne. Artistul îşi găsise astfel modelul şi, în câţiva ani (1243-1249), sculptura era gata. Maestrul din Naumburg, cum i se spune şi azi, s-a îndrăgostit însă, ca altădată miticul Pygmalion, de propria creaţie şi a venerat-o, materializată în piatră, până la sfârşitul zilelor sale.
Paralela lirică între monumentala Uta şi Domniţa, muza vie din anturajul său, Blaga o construieşte, cu aceeaşi veneraţie pygmalionescă, în poemul Domniţele: „Tu ştii – ah, tu nu ştii! Cum nu aş şti pe trecuta/ domniţă, cealaltă, din slava Evului Mediu?/ Tovarăşa umbrelor astăzi, vie cândva!/ Printre armuri, prin surele ganguri/ mândră şi albă trăia,/ lângă scutul seniorului, Uta./ Caldă şi castă, sub arătările inului,/ minunea fiinţei se apăra”. Poetul e foarte atent la detalii – precizarea „printre arătările inului” nu e deloc întâmplătoare: Uta purta sub coroană o broboadă de in, semnul distinctiv al femeilor căsătorite. Domniţa secolului XX era şi ea căsătorită… Poemul e un joc în oglinzi virtuale, artistul sporind parcă frumuseţea vie din preajma sa în reflexele unei nobile frumuseţi străbătând din umbrele trecutului: „Fiindcă văpaia vă este la fel./ Ca ea-ţi porţi şi tu prin tot locul/ sângele, râsul,/ norocul şi focul./ Prin ierburi când treci/ incendii în rouă/ stârneşti, ah, tu nu ştii – la fel amândouă”.
Şi urmând parcă linia unui adagiu mai vechi al lui Blaga despre strămoşii care „vin să-şi trăiască mai departe/ în noi/ viaţa netrăită”, artistul modern re-trăieşte  dezolarea neîmplinirii în spiritul confratern al neconsolatului său omolog medieval: „Domniţă, cuvintele noastre-s morminte, nu crezi?/ Morminte-n cari timpul şi-a-nchis suferinţele”. E un final de elegie universală.
În sfârşit, un alt poem, Cuvinte către fata necunoscută din poartă, consacră nu o fiinţă trecătoare şi fragilă, atinsă şi ea de o necruţătoare boală a pământului, ci o divinitate ocrotitoare a mugurului „de lumină/ ce arde” în sângele poetului. Poemul are şi el o preistorie: „În vara anului 1941 Domniţa şi D. Gherghinescu-Vania îi trimit [lui Blaga] fotografii făcute de ei în cartierul Schei din Braşov, între care una a casei de pe Ciocrac, în care Blaga stătuse în gazdă ca elev al Liceului Şaguna. Poetul răspunde la 12 august 1941: «În adevăr, de poveste sunt fotografiile! Când le-am văzut, copilăria m-a năpădit ca un val de sânge în obraz. Şi Domniţa – în poarta copilăriei mele!»” (George Gană). Astfel devine clară invocaţia din poem: „Tu va trebui să iai această grije asupră-ţi:/ în poarta în care-am ajuns, trecând prin această vale,/ să fii strajă copilăriei mele. A copilăriei ce-o duc încă în mine./ Ea e singurul bine, izvorul a toate”. Dacă nu ar fi contextul uşor baladesc şi aerul vag-hierofanic al spaţiului poematic, invocaţia, „tradusă” în logica ursuză a cotidianului, ar suna cam naiv. Urmând firul hiperbolizării metaforice, consubstanţială volumului, poarta încetează să fie un simplu accesoriu domestic (o trecere prin gard), ci acumulează simbolistica unei deschideri spre celălalt tărâm, spre lumea halucinantă a mumelor. Urmează a doua invocaţie, adresată tinerei divinităţi din poartă: „Tu opreşte-mă încă, să nu intru. Nu vreau să apun./ Fereşte-mă tu, să nu-mi găsesc prea grabnic împlinirea,/ să nu mor mai înainte de-a muri”. E un strigăt şoptit care adună, ca într-un corolar ideatic, demersul celorlalte poeme închinate ei (Încântare, Îndemn de poveste, Veghe, Dumbrava roşie, Ardere etc.), dar şi al întregului volum.
Domniţa Gherghinescu-Vania a fost însă nu doar muza pasivă a cărţii. Ea pare a fi ctitorul din umbră al volumului, poetul consultând-o epistolar pe tot parcursul acumulării sumarului: „Dacă eşti de acord…”; „…ar trebui să luăm împreună, şi pe îndelete, în dezbatere ordinea poeziilor în noul volumaş. Ce părere ai?”; „Vreau să ştiu dacă vei fi de acord. Îţi place titlul volumului?” etc., etc. Ea îi dă sfaturi sau se lansează în lungi volute admirative faţă de poemele pe care scriitorul i le trimite pe rând – Blaga era deosebit de sensibil la elogii! „Scrisorile [ei], scrie Simona Cioculescu, sunt pline de trimiteri şi aluzii la locuri, la întâmplări, la poezii: «Îţi aminteşti ce jucăuşe lumini roşiatice pâlpâiau prin fagii dumbrăvii minunate? Acum e mai roşu totul. Am să mă duc în fiecare dimineaţă să văd cum se face Arderea de toamnă»” (România literară, 6-12 mai 1992).
Se pare că niciodată în istoria literaturii române nimeni dintre femeile glorificate liric nu s-a implicat atât de adânc în substanţa unei cărţi. Asta îi permitea lui George Gană, exemplarul editor al poetului, s-o numească inspirat pe Domniţa Gherghinescu-Vania „muza tutelară a volumului”. Iar Blaga îi spunea în una dintre scrisori „Domniţa Nebănuitelor trepte”.
Poate cel mai neobişnuit poem al volumului este însă Cântec pentru anul 2000, penultima piesă a cărţii. E o proiecţie pesimistă într-un viitor pe care omul Blaga îl vede vag şi nesigur. E o tristă fatalitate care exclude orice comentariu şi care, din fericire, nu s-a adeverit: „Vulturul ce roteşte sus/ va fi atunci de mult apus.// Lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci/ numai stejarii vor mai fi şi-atunci.// Mai aminti-mă-va un trecător/ vreunui străin, sub ceasul lor?// Nu cred să mă vestească cineva,/ căci basmul ar începe-aşa:// Pe-aici umbla şi el şi se-ntorcea mereu,/ contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu”.
 
2 octombrie 2011