Categorii

Parteneri

BITEI 2012. O trecere în revistă

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

BITEI 2012. O trecere în revistă

imaginea utilizatorului Cristina Cernopolc

O bună prietenă a mea a plecat exact în perioada când la Chișinău avea loc Bienala Teatrului Eugen Ionesco la un alt festival de teatru (unul de anvergură!) în Montreal, Canada*. Aflate la mii de kilometri distanță, mă gândeam cu inofensivă invidie și ușoară gelozie că diferența dintre aceste două evenimente era să fie nu doar una spațială, ci și neapărat una calitativă ca ofertă de spectacol în program. Festivalul la care mergea ea trebuia să fie unul cosmopolit, iar al meu unul… provincial. Gândesc oare în termenii unui complex de inferioritate?!... Nu cred. Încerc să-mi cultiv un mod de a privi lucrurile critic și realist. În orice caz, concluziile vă aparțin, dar numai după lectura rândurilor de mai jos. Ea, prietena mea, revenită de curând, urmează să-mi povestească despre cum a fost festivalul la care a participat, eu urmează să fac aici o trecere în revistă a Bienalei Teatrului Eugene Ionesco, ediția 2012.
Cea de-a X-a ediție a Festivalului Internațional al Artelor Scenice Bienala Teatrului Eugene Ionesco s-a desfășurat anul acesta sub genericul Teatrele se întâlnesc la Chișinău. Cincisprezece țări ale lumii au produs patruzeci de evenimente în șase spații de joc din capitală în numai zece zile festivaliere. Țările participante –România, Cehia, Germania, Marea Britanie, Italia, Spania, Israel, Turcia, Rusia, Ucraina, Azerbaidjan, Georgia, Coreea de Sud, Japonia și desigur Republica Moldova – au adus în programul BITEI 2012 spectacole de teatru, muzică şi dans. O ofertă repertorială generoasă!
Nu trăim într-un peisaj festivalier tocmai abundent, la noi manifestări de acest gen, mai ales cu un profil bine conturat și cu voință de continuitate, sunt relativ puține. În acest context, BITEI-ul ocupă o poziție de top, favorabilă, de cele mai multe ori idealizată. Ajuns la ediția aniversară, a X-a, festivalul a crescut, s-a diversificat, a acumulat experiență. În 1994, la prima sa ediție, se numea „Festivalul Internaţional Bienala Teatrului Eugene Ionesco”, era o manifestație cu premii, îl avea ca director artistic pe Val Butnaru, iar programul includea doar treisprezece spectacole. Auspiciile s-au arătat favorabile trei ani mai târziu, când, începând cu cea de-a doua ediție, pe lângă programul de reprezentații teatrale și-au făcut loc și alte evenimente: conferințe, ateliere, spectacole-lectură, lansări de carte și reviste, expoziții foto, proiecții video etc. Ultimele trei ediții ale Bienalei s-au dovedit a fi anemice în acest sens. În schimb, anul acesta a recuperat prin conferinţe de presă cu artiștii companiilor invitate la dezbateri, prelegeri și lansări de carte (valoroase), între care: Daniela Boboiciov Magiaru, volumul Matei Vișniec. Mirajul cuvintelor calde; Vera Molea, Un regizor uitat, Aurel Ion Maican; Oltița Cîntec, Silviu Purcărete sau Privirea; Ana Maria Narti, Shakespeare textul ca partitură de joc; Andrej Zurowski, Citind pe Shakespeare; Valentina Tăzlăuanu, Lumea după Hamlet; Elfrida Koroliova, Teatru, Plastică și Stil. Lansările au făcut diminețile de festival (unele) consistente, altele mai puțin, iar altele de-a dreptul protocolare. M-a întristat întâlnirea cu Matei Vișniec, pentru că a fost rușinos de puțină lume. M-a deprimat asistența amorfă și apatică de la lansarea cărții doamnei Valentina Tăzlăuanu. Aceste evenimente, cu adevărat remarcabile, meritau mai multă atenție din partea publicului și a presei.
Bienala nu este tocmai „un sincron” cu ceea ce se petrece în lume în plan teatral. Teoretic, faptul pare frustrant, dar e spre binele festivalului; în contextul realităților de la noi, acesta rămâne o sărbătoare a tuturor artelor spectacolului. Nu e nici un ecumenism estetic, e o „întâlnire”, una frumoasă. Atât! Pentru foarte puțini participarea la Bienală constituie o miză. De ce? (Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, România, s-a născut în același an cu Bienala Teatrului Eugene Ionesco… FITS este al treilea ca amploare şi importanţă din lume festival de teatru, or BITEI – hmmm... e acolo unde e!) Un festival se „organizează”, se concepe și se administrează ca proiect cultural cu un staff profesionist. De obicei, în această echipă de lucru există un selecționer care alege spectacolele, le distribuie pe secțiuni și alcătuiește astfel programul festivalului. Acesta este o personalitate din zona criticii de teatru, dar nu e o regulă generală. Dacă rezultatul, adică programul evenimentului, este unul bogat, variat și bine structurat, atunci cel care a făcut selecția și-a îndeplinit cu brio misiunea. Or, eu nu vad la ultimele două, deja trei ediții ale BITEI-ului o coerență, o organicitate a evenimentelor din program. Iar motto-ul ediției actuale, Teatrele se întâlnesc la Chișinău, îl găsesc ușor patetic, impunând puține exigențe. Drept consecință, am avut câteva spectacole „ale prietenilor” – bune, totuși – și deplina domnie a „întâmplării”!
Programul de spectacole la BITEI 2012 a fost guvernat de trei personalități din lumea teatrului (cei trei R!): Radu Afrim, Radu Poclitaru și Roman Viktyuk. Toți trei sunt constant prezenți în programul BITEI și promit să fie la fel și la viitoarele ediții. Regizorul rus Roman Viktyuk a venit de această dată cu Salomeea după O. Wilde şi Maestrul şi Margareta de M. Bulgakov. Lucrări minunate, dar sala mult prea imensă a Teatrului de Operă și Balet a estompat atmosfera particulară a acestora. Radu Poclitaru a figurat și el în program cu două spectacole: o versiune coregrafică a Salonului  numărul 6 după Anton Cehov și, respectiv, Underground, conceput după creația muzicală a compozitorului leton Pēteris Vasks – spectacole emoționante, concentrate, impregnate de o melancolie filosofică. Alte două producții, mult așteptate de public, au fost cele ale lui Radu Afrim, unul dintre cei mai apreciați, dar și mai controversați regizori români contemporani. Radu Afrim n-a fost prezent la BITEI, iar spectacolele semnate de el au stârnit impresii contradictorii: Boala Familiei M de Fausto Paradivino a încântat publicul. Celălalt, Miriam W. de Savyon Liebrecht, a decepționat. Din păcate, talentul regizorului n-a reușit să înfrângă inerția trupei teatrului „Toma Caragiu” din Ploiești, unde a fost montat spectacolul, dar au fost și excepții: actorii Andi Vasluianu și Florentina Năstase.
Alte trei spectacole care au marcat frumos „întâlnirea” de la Chișinău s-au numit: Troia’s Discout în regia lui Stefano Ricci al Companiei „Ricci/Forte” din Italia, Crapul de Masayuki Moriyama, semnat de regizorul nipon Den Fujita, și spectacolul georgian Angajare de clovn de Matei Vişniec în regia lui Giorgi Tavadze. Și cam atât!
Marea delectare a Festivalului a fost o producție teatrală cehă, Pupila, după textul lui Aleksandr Ostrovski în regia lui Lev Erenburg. Teatrul „Popojedem” din Praga a surprins publicul basarabean cu această lucrare de o remarcabilă sensibilitate, excelent construită, punând în valoare o solidă școală interpretativă. Un spectacol despre care, dintru început, se credea că a intrat în categoria „hai, treacă și asta!”, pentru că își „trăise” premiera în 2008 și pentru că era conceput ca spectacol de licență. În plus, mai era și după… Ostrovski. Nu numai că ne-am înșelat, dar am avut și revelația descoperirii unui nou teatru praghez. Unul dintre atuurile spectacolului Pupila a fost distribuția de actori tineri, pasionați, energici, entuziaști; un alt atu major l-a oferit, totuși, textul dramaturgului rus (zic „totuși” pentru că, azi, spectacolele montate după texte „clasice”, cu excepția anticilor și a lui Shakespeare, sunt întâmpinate cu destulă suspiciune). O opțiune completată fericit de o scenografie simplă, funcțională și sugestivă. Un spectacol cu personaje autentice, clar configurate, cu interpreți de mare talent, care știu să aducă în scenă conținuturi de sens și trăire.
Se cuvine să trecem în revistă și producțiile autohtone, prezente în festival. Pomul vieții, o lucrare a Teatrului Național „Mihai Eminescu” după piesa lui Dumitru Matcovschi în regia lui Alexandru Cozub. Personal, nu-mi pot explica includerea acestui spectacol în programul BITEI decât ca un compromis făcut de Petru Vutcărău cu Ministerul Culturii sau cu Teatrul Național. Regizorul Vlad Ciobanu a salvat demnitatea noastră teatrală cu Principesa Ivona, după Gombrowicz, spectacol montat recent la Teatrul „Eugene Ionesco”. Și bineînțeles, noblesse oblige, regizorul Petru Vutcărău, amfitrionul BITEI-ului, nu mai putea să se prezinte la ediția jubiliară doar cu lucrări montate în străinătate. Spectacolul ionescian Iosif și amanta sa, după piesa lui Val Butnaru, a încheiat festivalul cu ediția numărul zece. Piesa Iosif și amanta sa a mai fost montată de Petru Vutcărău acum aproape două decenii. O reluare scenică a textului de către unul și același regizor pe scena aceluiași teatru presupune o provocare și o responsabilitate, cărora Petru Vutcărău, din punct de vedere artistic, le-a făcut față. Dar, întâi de toate, re-montarea textului lui Val Butnaru, mulți ani director artistic al teatrului, și lansarea spectacolului în premieră la Bienala de anul acesta pare a fi o promisiune: aceea că la Teatrul „Eugene Ionesco”, cu trecutul său glorios și prezentul problematic, se prefigurează o nouă epocă!
Trecând peste spectacolele de dans și muzică – nu c-ar fi fost neimportante, din contra, ele au alimentat, în parte, categoria impresiilor superlative despre BITEI 2012 –, vreau să menționez în mod special unul dintre acestea: fenomenalul The Tiger Lillies Band din Marea Britanie.
Organizarea ediției aniversare a fost departe de a fi impecabilă, prejudiciind imaginea festivalului. Mi-a lipsit mult caietul-program, care a ieșit de sub tipar abia în ultima zi de BITEI; de ecusonul ce mă legitima ca partener media nici nu mai amintesc: nu l-am avut eu, nu l-au avut mulți alții… Reprezentațiile începeau cu întârziere de ore… Ceremonia de deschidere a fost destul de fadă, noroc că a mai animat-o interpretul de limba engleză și că a fost dublată, inspirat, de un spectacol de excepție: cel de muzică şi dans coreean, Ecoul sufletului, susţinut de grupul de percuţie „Tae-Geuk”. Tot atunci, Dieter Topp, preşedintele KulturForum Europa, i-a înmânat lui Petru Vutcărău Premiul Cultural European pentru rolul BITEI-ului de „ambasador al culturii”.
Sălile au fost mai pline ca niciodată la ultimele ediții BITEI, iar publicul a fost în mare parte unul plătitor de bilet. Țin să menționez că festivalul a contribuit mult la elevarea consumatorului de teatru, nu și a jurnaliștilor-parteneri media ai evenimentului – de-a dreptul obraznici, profitori și iresponsabili.
Cu toate deficiențele pe care le-am semnalat – și sper ca observațiile mele critice să fie utile staff-ului BITEI – festivalul și-a confirmat reputația de amplă manifestație culturală, ce definește în bună măsură spațiul teatral basarabean, fără ca „amprenta provinciei” să pară la fel de strivitoare ca în cazul altor domenii ale vieții de la noi.
 
*Prietena mea se numește Dorina Khalil-Butucioc și este critic de teatru, iar evenimentul la care a avut șansa să participe a fost Festival de théâtre des Amériques (FTA), care s-a desfășurat în perioada 24 mai – 9 iunie 2012.