Categorii

Parteneri

BITEI 2010 – jurnal de spectator

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

BITEI 2010 – jurnal de spectator

imaginea utilizatorului Angela Aramă

Viaţa culturală a Chişinăului murise. Sau intrase într-un soi de hibernare letargică. Nu se mai întâmpla nimic, când..., brusc ne-au copleşit, au dat buzna peste noi, şi unul peste altul, evenimentele: Festivalul de film documentar „Cronograf”, Zilele Literaturii Române la Chişinău, Zilele Filmului American, Festivalul Filmului German şi, în sfârşit, Bienala Teatrului Eugen Ionesco (BITEI), altfel spus – zece zile de teatru bun!
 
În deschiderea BITEI a evoluat baletul lui Radu Poclitaru (Teatrul de Balet Modern din Kiev). Au mai evoluat Boris Focşa, ministru al Culturii (care „s-a alipit”, vorba dânsului, la organizatorii festivalului) şi Dorin Chirtoacă, Primar de Chişinău. Ultimul a vorbit mult mai bine, dar era atât de crispat, încât nu mai ţin minte ce anume a spus (în timpul discursului său mi-am făcut griji pentru starea Staţiei de epurare a apelor reziduale din capitală). Dar să revin la balet. Cine nu a avut ocazia să vadă spectacolul Spărgătorul de nuci în viziunea lui Poclitaru, degeaba încearcă să înţeleagă ce am trăit noi, cei aflaţi în sala Operei Naţionale în acea seară. Renumitul coregraf a reuşit să atribuie Spărgătorului nu numai performanţa de a sparge nuci, ci şi de a sparge rău de tot tiparele baletului clasic. Iar mai târziu, peste vreo oră şi patruzeci de minute – a spart tăcerea uluită a spectatorilor cu avalanşe de aplauze şi aclamaţii. Poclitaru a răsturnat perspectiva, a întors totul (cum zice basarabeanul atent la nuanţe, sprijinindu-se în expresia populară) cu fundul în sus: coregrafia, acţiunea, rolurile şi... balerinele. Doar muzica lui Ceaikovski a rămas intactă..., sper. Cu acelaşi succes baletul ar fi putut să se numească „Şobolaniada. Visul unei nopţi de iarnă”. Pe scurt, după acest spectacol nu mai sunt sigură că mi-e frică de şobolani, dar m-am convins că Radu Poclitaru este un temerar. Fără îndoială. Mi-a spus că-i place la Chişinău. Şi mi-a mai spus că nu pregăteşte mâncare după reţete de specialitate. Preferă să deschidă frigiderul, să reflecteze puţin asupra conţinutului său eclectic şi să „creeze” din ceea ce găseşte pe acolo o cină inspirată... şi comestibilă...
 
Am „sărit” peste o zi de Festival şi am mers la cel de-al doilea spectacol oferit de Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi – Natură moartă cu nepot obez de Ion Sapdaru. Trei mătuşi (care n-au apucat să se mărite şi să aibă copiii proprii) prin dragostea lor exagerată au reuşit să distrugă obiectul adulaţiei lor – unicul nepot de la o soră decedată prematur. Aceasta e pe scurt fabula. E un spectacol profund uman care tratează mai multe aspecte ale educaţiei, dar în primul rând ale relaţiilor distorsionate în familie şi societate. Dragostea poate (şi trebuie) să fie profund creatoare. Dar atunci când ea se transformă în nevoia de a poseda şi a controla printr-o grijă excesivă omul iubit, ea îl anulează ca fiinţă. O piesă scrisă bine, cu mult umor. Drama (sau chiar tragedia) nepotului obez este drama omului care nu-şi mai vede rostul. De fapt, este povestea noastră, a tuturor – e un avertisment şi pentru cei care iubesc şi pentru acei care se lasă iubiţi. Apropo, Volin Costin a jucat impecabil rolul bărbatului supraponderal. Nu cred că transpiraţia lui abundentă a fost un truc – a purtat pe el aproape două ore costume umplute cu burete sau alt material similar. Cred că rolul acesta, dincolo de încărcătura emoţională, e o tortură pentru actorul care-l acceptă. Ca şi viaţa personajului în pielea (grăsimea) căruia intră.
 
În ziua a patra de festival, preţ de câteva ore, m-am mândrit cu faptul că-l cunosc pe Constantin Cheianu personal. Pentru că la Teatrul „Cehov” sala a fost plină. E adevărat, nu de drag de Cehov. Şi nu de drag de Cheianu. De curiozitate. Teatrul „Odeon” din Bucureşti a prezentat spectacolul În container în regia lui Cristian Ban. O piesă scrisă de un dramaturg basarabean despre confraţii săi traficaţi, „traşi în ţeapă”, băgaţi benevol în saci de plastic, omorâţi în definitiv. Despre naivii care îşi imaginează că lor nu li se poate întâmpla ceea ce li se întâmplă altora. Pe parcursul spectacolului nu am râs şi nici nu am plâns... Am fost în stare de şoc! Pentru că, deşi auzim multe despre peripeţiile conaţionalilor noştri în drum spre o viaţă mai bună în ţări străine, nu ştim mai nimic despre adevăratul calvar al emigranţilor clandestini. Nu ştim mai nimic despre ceea ce doar noi ne putem face nouă înşine. Curios este faptul că mulţi spectatori au fost derutaţi de jocul actorilor. Unii se uitau consternaţi în program şi nu le venea să creadă că trupa e „pe bune” de la Bucureşti. Personajele erau mult prea veridice şi vorbeau exact aşa cum vorbesc „paţanii” noştri!
 
Oricât de mult mi-am dorit să scap de sentimentul de oroare faţă de „animalismul” din noi (dezgolit până la paroxism de piesa În container), nu am reuşit s-o fac. În primul rând, pentru că odată conştientizată problema, ea ar măcina orice om care mai are în el această demnitate (de a fi om). În al doilea rând, pentru că în ziua a cincea a BITEI am urmărit un spectacol ce abordează aceleaşi aspecte ale personalităţii unor homo ex-sovieticuşi care îşi caută rostul în străinătate. Spectacolul Sufletul. Puncte de veghere (de D. Denev) prezentat de Teatrul „Maria Filotti” din Brăila este un soi de bacanală petrecută într-o noapte de priveghi. Regizorul Radu Afrim a reuşit să mă dezguste. Probabil acesta i-a fost şi scopul. Pentru că în esenţa sa eroii piesei, saltimbanci de mâna a doua, care nu mai au reperele naturale (prima dată mutilate de totalitarism şi a doua – de pierderea originilor), degradează. Şi acest proces este prezentat concis, într-o formă grotescă, prin comportamentul celor care au venit să-şi privegheze prietenul decedat. Procedeele regizorale depăşesc limitele bunului-simţ, pentru că nu-l mai au demult nici personajele: văduva pleacă în căutarea unui alt bărbat, copiii sunt nişte cretini complexaţi, bocitoarea este o profesionistă, prietenii (colegii de şantier) sunt nişte profitori ordinari. Priveghiul se transformă în dezmăţ. Pentru că moartea ca eveniment spiritual nu există pentru ei. Nici viaţă nu există. Ei deja sunt animale. Şi fac doar ceea ce obişnuiesc să facă animalele: mănâncă, beau, se pişă, se cacă, se cuplează. Pe unde îi apucă. Şi odată toate acestea împlinite, pustiul năvăleşte peste ei cu jalea cântecului şi a dansului răcnit de undeva de departe. De acolo de unde cândva au fost şi ei oameni.
 
După alte două seri de teatru, în sfârşit, am scăpat de obsesia omului „second-hand”. Dar am dat peste alta – dragostea. Mai bine zis, patima. Uf! O femeie moartă bântuia printre noi, spectatorii, cu tot cu fantasmele sale de suflet neogoit. Asta pentru că s-a dat piesa Obsedată de dragoste (după Brian McAvera), montată de Petru Vutcărău la Teatrul Regional De Stat de Păpuşi din Sakhalin. Olga, prima soţie a lui Picasso, a plâns, a râs sarcastic, a blestemat, a băut vodcă ca o boschetară, cărându-şi valiza cu amintiri pe undeva prin limb şi... ne-a povestit... Ca şi celelalte femei ale lui Picasso, ea a ajuns să-şi dedice totul (până la rărunchii din care nu mai poate striga, ci doar mugi nişte cântece de jale rusească) acestei piticanii de pictor, care se credea Zeu. Era el sacru, dar tot monstru rămânea. A părăsit-o pentru o altă pasiune. Nu şi-a amintit nici de ea, nici de copilul lor. Niciodată. Sincer vorbind, faptul că acest geniu al picturii (ce ştiu eu? aşa zic criticii de artă) a mutilat şi a recroit corpurile noastre aşa cum i-a venit mai bine, nu mă încântă. Nu am fost niciodată o fană a cubismului. Faptul că viaţa sa amoroasă a demoralizat şi a umilit multe femei care l-au iubit ca nebunele, mă revoltă. Dar..., cine a spus că Muza e neapărat o femeie  fericită? Picasso nu este un apologet al frumosului. Pentru că nici un tablou atribuit „esteticului” nu ar fi redat atât de fidel starea femeii sfârtecate de pasiune şi gelozie. Olga spune că se simte exact ca femeile din tablourile lui Picasso – dezmembrată. Am spus-o şi eu (despre mine) undeva într-un poem. Curios este faptul că atitudinea sadică a lui Pablo Picasso faţă de femeile sale nu l-a inspirat doar pe el. Ci şi, iată, pe McAvera. Ceea ce nu ar fi reuşit să facă nicio căsnicie cuminte, ordinară. La urma urmei, femeile lui Pablo nu puteau să nu ştie că a trăi cu un geniu înseamnă a te sacrifica. De aceea prefer bărbaţii normali.
 
În aceeaşi seară i-am aplaudat copios pe georgieni. Nu numai pentru că am văzut o comedie generoasă (parodie la războiul din 2008), ci şi pe motiv că la sfârşit am sărbătorit cu toţii  (şi actorii, şi spectatorii) Ziua Naţională a Georgiei. Spectacolul Budincă din banană şi gutuie cu cogniac şi rom în regia lui Gheorghi Tavadze a fost prezentat de Teatrul Dramatic de Stat din Batumi. A fost singurul spectacol din BITEI în timpul căruia din sală au ieşit câteva pâlcuri de spectatori iritaţi. Bănuiesc că erau ruşi. Nu insinuez nimic, că doar motive s-or găsi! De exemplu, faptul că titrele româneşti veneau cu întârziere. Această inconvenienţă limita (substanţial, probabil) percepţia tancurilor şi a elicopterelor (de jucărie) care au tăbărât la un moment dat în scenă. Apropo, scenografia extrem de funcţională a oferit un spaţiu larg de manevră şi tehnicii militare, dar şi personajelor excentrice transpuse în viaţă nu doar prin mesajul verbal şi emoţional, ci şi printr-o expresie corporală fascinantă prin ridicol şi ironie. Acţiunea structurată foarte precis (aproape ca şi cea a figurinelor dintr-un orologiu de epocă) era amplasată într-un registru halucinant şi de muzica semnată de Tenghiz Shamiladze. Am rămas cu impresia că noi, românii, am învăţat deocamdată doar să ne estimăm. Adică să ne supra… şi să ne sub… Suntem agăţaţi ciucure de extreme. Pe când cel mai important lucru pentru o naţiune este să umple mijlocul, adică să se accepte. Doar aşa va putea profita de beneficiile autoironiei. Care sunt acestea? Păi, e o altă temă de discuţie.
 
Pe agenda festivalului au figurat spectacole bune, foarte bune şi… contramandate. Din lipsa mijloacelor financiare. Deşi organizatorii nu şi-au expus public nicio­dată dezamăgirea legată de  indiferenţa cu care au fost trataţi de putere, vedeam cum programul „se subţiază” pe zi ce trece. Totuşi, la 27 mai devoratorii de teatru nu sesizau deloc oboseala şi tensiunea din privirea celor doi atlanţi (Petru Vutcărău şi Andrei Locoman), care timp de zece zile au purtat pe umeri povara acestei iniţiative curajoase. Nici nu aveau cum să observe aceste „mici nuanţe”, căci toate gândurile le erau îndreptate spre un alt colos. Spre Sfântul Roman Viktiuk! (Asta cu sfinţenia nu e invenţia mea, e convingerea fermă a maestrului cu care am discutat mai târziu. Mă rog, după Dali, Picasso şi Voronin nimic nu mă mai miră.) Dincolo de asta, în acea seară în incinta Operei Naţionale din Chişinău s-a produs o explozie. Presa nu a scris despre asta, pentru că în raport cu explozia (cu grenadă) de la concertul din PMAN al lui Ştefan Bănică junior, aceasta a fost una imposibil de politizat şi fără consecinţe grave pentru populaţie. A fost un „buf-buf!” de uz intern şi strict privat. Recunosc, „teroristul” am fost chiar eu însămi: mi-a sărit în aer percepţia despre arta teatrală, căci s-a jucat spectacolul Cameristele de Jean Genet în regia lui Viktiuk. Nonconformismul acestui regizor a depăşit limitele aşteptărilor mele. Actorii săi au transformat o istorie trivială într-o fantasmagorie existenţială răvăşitoare. Decorul, luminile, coregrafia, mizanscenele, felul de a rosti în „relanti” cuvintele (şoptit, sâsâit, cântat, lasciv, diabolic, diafan…), plasticitatea actorilor, costumele, muzica – totul a fost impecabil şi… altfel. Cele două cameriste şi doamna lor (pe care acestea au decis să o ucidă) au fost jucate de bărbaţi. Şi trebuie să recunosc că tocmai această soluţie a conferit spectacolului o încărcătură energetică extrem de puternică. Nu-mi imaginez în ce regim de muncă li se impune să-şi modeleze corpurile actorilor lui Viktiuk, dar rezultatul e magnific. Magnetic! Bărbaţii din scenă hipnotizează nu neapărat prin erotismul unor torsuri perfecte, ci prin jocul lor ridicat la nivelul patimilor pure. De fapt, actorii nu au fost distribuiţi în roluri de femei (Solange, Claire, Madame), ci în roluri de Patimi. Viktiuk reuşeşte să ni le arate printr-un teatru al plasticii desăvârşite… Prietena mea, care nu tolerează niciun fel de provincialisme şi imperfecţiuni atunci când e vorba de artă în general, mi-a spus după spectacol: „Acum înţelegi de ce nu merg la teatrele din Chişinău?” Da-a-a…
 
Peste o zi, lumea iarăşi a dat năvală, de data aceasta la Teatrul „Cehov”. Zvonul că spectacolele montate de Roman Viktiuk merită orice sacrificiu financiar a aburit oraşul nostru după ce în ajun sute de oameni au urmărit Cameristele. Au crezut că va fi şi mai impresionant. Că va fi şi mai mult fast, dans şi şoc estetic. Dar, nu a fost să fie. R&J. Romeo şi Julieta nu a semănat nici cu Cameristele, nici cu Shakespeare, nici cu nimic altceva. De fapt, a semănat… cu o hârjoneală de liceeni într-o sală de sport, care - cum se întâmplă adesea - au început în glumă o ceartă, iar până la urmă s-au bătut de-a adevăratelea. Ca în mai toate spectacolele lui Viktiuk, rolurile au fost jucate de actori bărbaţi. Cum, şi Julieta?! Da, şi ea, mititica. Totul se petrece pe o corabie pierdută undeva în largul mării şi marinarii sunt obligaţi să facă teatru pentru a nu se lăsa demoralizaţi. În general, piesa lui Shakespeare e doar un motiv pentru o altă piesă reinventată de regizor, care abordează sub alt aspect textul original: păcatul şi pocăinţa. Cei câţiva băieţandri de pe corabie încearcă anevoie să realizeze un spectacol teatral şi ajung să se confunde cu eroii piesei, să trăiască tot ce au trăit aceştia. Totuşi, tinerii aventurieri nu au reuşit să mă convingă, să mă fascineze prin interpretarea unei versiuni „smintite” a unei poveşti arhicunoscute. De la bun început m-am amuzat copios şi nu am mai reuşit să mă desprind de această percepţie „superficială” a spectacolului. Vă spun şi de ce. În rolul lui Romeo evoluează un actor de culoare (de altfel, tare drăguţ – nu sunt rasistă, Doamne fereşte!) cu o căpiţă de păr negru cârlionţat pe cap, iar din vestimentaţia (era să zic medievală) de marinar sadea rămân pe dânsul doar... chiloţeii. Şi cum toată lumea din scenă mai mereu se caţără pe sus, se bălăngăne pe vele, ţopăie pe saltele şi se dă huţa pe frânghii, mi-a venit gândul că... niciodată nu am mai văzut vreun Tarzan în rolul lui Romeo! Pe mine mă fac extrem de curioasă „remake-urile” de acest gen. Doar că uneori ele sunt nejustificate şi nu oferă tractări conceptuale inedite. Din contră, mutilează. Dacă în Cameristele faptul că bărbaţii interpretează roluri de femei conferă mesajului un suport energetic excepţional, în R&J. Romeo şi Julieta se întâmplă contrariul – îl „scaldă”, diluându-l.
 
Metamorfoza lui Franz Kafka a încheiat şirul reprezentaţiilor dramatice la BITEI. Eram tristă pentru că Festivalul era pe sfârşite şi acest spectacol nu m-a ajutat deloc să depăşesc această stare. Suprarealismul poveştii unui voyajor comercial, care peste noapte se transformă într-o gânganie, a fost redat  scenic de Osamo Matsumoto (Compania de Teatru „Mode” din Tokyo), mai ales printr-o formulă fericită a scenografiei şi a jocului de lumini. Totul se desfăşura pe două planuri suprapuse: camera lui Gregor Samsa-monstrul şi sufrageria, unde familia sa încerca să simuleze o viaţă obişnuită. Mi-e greu să scriu despre acest spectacol, pentru că nu l-aş mai reciti acum pe Kafka. Ceea ce mă contrariază la el este insistenţa cu care ne lipseşte de orice speranţă, este absurditatea ca mod de existenţă, de vegetaţie. Nu este scriitorul meu, pentru că mă sufocă. Exact acelaşi lucru l-am simţit şi aici. Odată ce un membru al familiei a devenit „o chestie” repudiată de societate, el nu mai este binevenit printre oamenii cei mai apropiaţi. Piesa se încheie cu moartea gânganiei şi respiraţia proaspătă şi plină de uşurare a părinţilor şi a sorei defunctului, aşa cum se încheie şi nuvela lui Kafka. Regizorul nu a schimbat mai nimic din textul kafkian. Totuşi, dacă japonezii au reuşit să mă revolte, înseamnă că puterea artei a schimbat ceva în mine. Să vedem… Nu voi mai trece impasibilă pe lângă o persoană cu handicap, de exemplu. Voi şti prin ce frământări trec apropiaţii săi… Poate tocmai asta e licărirea speranţei la Franz Kafka – metamorfoza din mine, cititorul sau spectatorul?!
 
P.S. BITEI s-a încheiat demult. Lumea teatrală a închis cortina. Poate că exagerez, dar nu cred că voi mai merge curând la teatru. Chiar dacă la Chişinău se mai joacă pe undeva spectacole. Căci, după Poclitaru, Vik­tiuk, Afrim, Tavadze, Dabija, Sapdaru, Vutcărău nu mă mai pot delecta cu ceva „ieftin”. Şi pentru că nu sunt sigură că vom avea o altă Bienală. Spun asta pentru că atitudinea autorităţilor faţă de ediţia a IX-a a clarificat un lucru dramatic: cultura rămâne a fi un domeniu ingrat şi ignorat de guvernare. Evident, guvernarea actuală are mult de muncă. Fără îndoială – e pentru binele ţării. Dar prin găurile acestui paravan „stahanovist” zăresc altceva. Zăresc o scenă de vendeta. Petru Vutcărău (director artistic al Teatrului „Eugen Ionesco” din Chişinău) nu este angajat politic. Dar această „meteahnă” nu e cea mai gravă. Cel mai grav inconvenient este că TEI a obţinut sediul de pe actualul bulevard „Gr. Vieru” atunci când Voronin era Preşedinte. Mea culpa – fiind deputat, am insistat să se întâmple acest lucru. Credeam şi cred că acest teatru merită un local propriu mai mult decât alţii – pe care îi tratez cu respect, dar nu-i frecventez prea des. Reacţia (sau mai bine zis, lipsa aces­teia) din partea puterii la problemele financiare cu care s-au confruntat organizatorii Festivalului denotă că ea, puterea, este ranchiunoasă (îmi pare rău să zic asta pe motiv că am votat-o) şi nu consumă cultură. Nici la nivel de stat, nici la nivel de şezut… în sala de spectacole. Mă rog, asta din urmă e o supoziţie subiectivă: se prea poate că mai marii noştri merg la teatru peste hotarele ţării şi au deja pretenţii mult mai elevate...