Categorii

Parteneri

Basarabie, notre (dés)amour

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Basarabie, notre (dés)amour

imaginea utilizatorului Serenela Ghiţeanu
articol: 

Filmul lui Nap Toader Nuntă în Basarabia, care a avut premiera în luna septembrie, este o mare surpriză, iar succesul său de casă se explică nu doar prin calitatea acestuia, ci şi prin nevoia de altceva a amatorilor români de cinema.
Nuntă în Basarabia e o comedie romantică aşa cum nu s-a mai făcut de mult în România. Şi ca în orice comedie bună contemporană, râsul este abordarea inspirată a unor probleme serioase şi complicate. Vlad e un tânăr dirijor român, de origine oltean, bucureştenizat, care se însoară cu Vica, pianistă, de origine din Chişinău. Cum nu au bani pentru avansul de 10.000 de euro care le trebuie pentru o garsonieră, se gândesc să facă o nuntă la Chişinău, ca să strângă aceşti bani. Acolo, două lumi diferite se vor întâlni şi se vor pândi reciproc, din fericire pe o notă de jovialitate.
Văzând filmul, te întrebi imediat cum de a fost făcut abia acum, pentru că au trecut aproape douăzeci de ani de când ar fi putut fi realizat un film artistic care să trateze, cumva, problematica relaţie iubire-ură dintre români şi moldoveni. Filmul lui Nap Toader (scenarist şi regizor), pleacă de la un fapt de viaţă, o nuntă între un băiat de dincoace de Prut şi o fată de dincolo, şi aduce în discuţie un şir întreg de probleme istorice şi personale aparţinând celor două comunităţi.
Românii sunt trei la număr: Vlad, Gioni Scarlat, unchiul lui, „agent de talente”, şi mama dirijorului. La Chişinău, tabloul familial se completează cu părinţii Vicăi, sora acesteia, soţul ei, omnipotentul Valera, şi unchiul Senia.
Deşi vorbesc aceeaşi limbă, avem imediat dovada diferenţelor culturale: ajunşi acasă, Vica participă imediat la o îmbrăţişare colectivă, de plângere a căţelului Otto, mort în ajun, spre stupefacţia oltenilor. „Aici nu e ca la noi”, spune Vlad. Poezia la moartea lui Otto, dincolo de râsul pe care îl stârneşte, ne face să descoperim un tip de sensibilitate complet diferit de al nostru.
Mama miresei i se va adresa lui Vlad, într-un melanj ambiguu de condescendenţă şi ironie, cu apelativul „domnişorule”. Foarte bine ales acest termen, care în trecut era folosit de ţărani faţă de boieri! Această ambivalenţă a basarabenilor în a-i trata pe români când cu tristeţe rănită, când cu reproşuri articulate se va menţine pe tot parcursul filmului, iar mirele va avea de înfruntat, la nuntă, o serie întreagă de probe la care naşul, Valera, care plăteşte tot, îl supune cu vădită plăcere.
Cu toate astea, spectatorul se va amuza, pentru că umor este din belşug şi face parte din acela al comediilor româneşti realiste, în care replica savuroasă e completată de imagini hazlii, cum ar fi cea în care mama-soacră e îmbrăcată în costum naţional, dar e tunsă şi vopsită roşcat, în stil modern, alături de un Gioni care defilează, dispreţuitor, cu trabucul în gură, caricatură de mafiot… sentimental altminteri, pentru că, evadat de la petrecere, se întoarce de la un cazinou fără bani: „Mă făcu o rusoaică!”, spune el cu năduf. Întâmplările rocamboleşti (o ţărancă vine cu merinde să hrănească un poet, viitorii nuntaşi sunt scoşi din casă cu ajutorul pompierilor) se împletesc cu cele romantice (în parc, mirii sunt ghidaţi cum să joace mai bine rolul de îndrăgostiţi, pentru a fi filmaţi).
Nuntă în Basarabia are un ritm foarte vioi şi, încă o dată, o alternare dinamică de secvenţe emoţionante, de suflet, am zice, cu altele de destindere sau, dimpotrivă, de tensiune a „eternului conflict”.
Cuvintele mari se rostesc cu întârziere: iritat prea mult de şicane, Vlad le cere iertare mesenilor, mărturisind că i-a crezut „naivi şi proşti”. Pe de altă parte, familia miresei e foarte mefientă cu privire la sentimentele lui Vlad faţă de Vica. Se tot întreabă dacă el o iubeşte şi dacă o merită. Cu alte cuvinte, pentru că e român, Vlad ar putea să fie fals (a se citi „trădător”). La finalul nunţii, mama miresei îi va spune Vicăi, cu durere în glas: „E greu să fii în România basarabean, să râdă toţi de graiul tău, de accent”. În felul acesta, avem expuse principalele clişee ale celor două comunităţi care au fost cândva un unic popor.
Cine nu-i cunoaşte pe basarabeni îi va descoperi în acest film cu… duioşie! Ei sunt naivi, dar în sensul unei candori – faţă de superioritatea puţin obosită a celor trei olteni. Personajele basarabene au, apoi, un sentimentalism aparte, se poate spune „rusesc”?, dar acesta îi face să se reculeagă în plină zi la statuia lui Ştefan cel Mare! Au şi un simţ al demnităţii, care vine de asemenea în opoziţie cu tendinţa spre miştocărie (în mod inspirat ne-exagerată de realizator) a celor trei români.
Povestea romantică, de iubire, merită reţinută, întrucât cuplul Vlad – Vica are câteva scene de ceartă amoroasă foarte bine scrise şi jucate. Se tachinează reciproc, uneori de-a dreptul ca nişte adolescenţi, cu declaraţii patetice: „Nu mă mai iubeşti!” sau cu apelative inocent-răutăcioase, gen „oiţă”, şi când ajung la provocări ceva mai mari, sfârşesc în săruturi pline de patimă. Iubirea lor, exprimată fizic foarte elocvent, dă prospeţime întregii desfăşurări de mici drame dintre ceilalţi membri ai familiei. Ea temperează, de asemenea, obsesia banilor care trebuie adunaţi la nuntă, şi care nu e o obsesie. Nici a celor doi tineri, care se pun la încercare în permanenţă, ca orice tineri nu foarte siguri de ei, aşa cum nu pare nici a celorlalţi, care, asemeni lui Valera sau Gioni, sunt mai preocupaţi să îşi dovedească averea, puterea şi frustrările naţionale.
Există câteva momente de tensiune în film, care aduc conflictele istorice în prim-plan: tatăl miresei, crezând greşit că Gioni vorbeşte rău despre basarabeni, izbucneşte în acuza „Mankurţilor!”, dar apoi va deveni paşnic şi înţelegător. La nuntă, Gioni are şi el o izbucnire, prin care cere, ţipând ca un militar, să se vorbească doar româneşte, iar Valera îl întreabă, pentru 2 000 de euro, pe Vlad, când Basarabia a fost prima dată trădată de armata română. Sunt scurte crize care ies la suprafaţă într-o poveste de dragoste adevărată şi pe care, de fapt, toţi o vor  terminată cu bine!
Interesant e şi conflictul masculin, de seducători, între Valera şi Vlad, în care mirele, cel care o câştigase deja, de mult, pe mireasă, o păstrează fără probleme. La invitaţia naşului de a juca la ruleta rusească, Vlad refuză, dezvăluind că va fi curând tată, iar la propunerea lui Valera de a lua 10 000 de euro şi de a o părăsi pe Vica, Vlad se retrage zâmbind detaşat.
De remarcat interpretarea lui Vlad Logigan (Vlad), care, dincolo de un fizic foarte expresiv, de tip romantic, ştie să creeze imaginea unui tânăr artist destul de preocupat de muzică: are mereu căşti la urechi, şi când se face prezentarea oraşului Chişinău, priveşte pe fereastra autobuzului cu oarecare detaşare, clătinând din cap în semn că dirijează ceva, în gând. În momentele de tandreţe faţă de Vica, dar şi în cele de rezistenţă la tentativele de umilire din partea lui Valera, Vlad Logigan se distanţează de res­tul personajelor/actorilor, exprimând inteligenţă şi sensibilitate, rafinament, o anumită curăţenie sufletească şi, când e cazul, chiar umor. Dacă îşi găseşte totuşi un rival, acesta e Valera, jucat de Igor Chistol, care conturează un personaj semimalefic (suntem într-o comedie!), cu priviri ascuţite şi o siguranţă de sine convingătoare. Personajele masculine sunt, oricum, mai expresive decât cele feminine (interpretate de Viorica Bobu, Corina Druc, Viorica Geantă Chelbea şi Silvia Berova). Graţie acestor „partituri”, şi actorii masculini ies mai mult în evidenţă, cum ar fi „pitorescul” Gioni, jucat de Constantin Take Florescu, sufletistul şi ludicul unchi Senia (Igor Caras) sau tatăl miresei (Ion Scutelnicu), care, deşi spune doar câteva cuvinte, este reţinut uşor datorită surâsurilor lui blânde şi înţelepte.
Întâlnirea dintre cele două comunităţi de aceeaşi limbă are happy-end, dar imaginea idilică a celor doi soţi, dormind unul peste celălalt, în zori, pe o bancă, acoperiţi de pături şi obiecte casnice, este secundată de scena de casting, în care Gioni audiază tinere talente basarabene, după ce s-a lăudat că oferă de lucru în România, deci… în Europa! Pe lângă nişte diletante ridicole, apare pe scena improvizată, în restaurant, un cuplu în care el cântă la chitară, cu capul plecat, iar ea recită o poezie despre suferinţa istorică a Basarabiei. Ca şi în viaţă, lucrurile sunt amestecate, bucuria cu tristeţea, trăirile revelate cu cele ascunse, iar filmul se dovedeşte o incursiune într-o problematică importantă şi ignorată în cinema, până acum.
Trebuie spus că regizorul îşi iubeşte toate personajele, de aceea nu avem personaje propriu-zis negative, iar spectatorul are de la început până la final impulsul de a le îndrăgi pe toate. De asemenea, elanul de toleranţă şi de încercare a dărâmării barierelor existente între cele două comunităţi, elan care îi aparţine tot realizatorului, este molipsitor şi spectatorul rămâne cu nostalgia descoperirii tardive a ceva important cu privire la Basarabia.
Nuntă în Basarabia e o comedie care emoţionează şi binedispune, dar şi un film despre care se va mai vorbi după ce vor fi făcute şi altele pornind de la subiectul acesta foarte ofertant şi necesar.