Categorii

Parteneri

Autobiografia ca eseu. Constantin Cheianu despre Perestroika la moldoveni

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Autobiografia ca eseu. Constantin Cheianu despre Perestroika la moldoveni

Cele mai incitante (dar, poate, şi mai importante) apariţii editoriale semnate în ultimii ani de scriitorii (originari) din Republica Moldova ilustrează ascensiunea scriiturii autobiografice în literatura română postsovietică din acest spaţiu. De altfel, fenomenul resurecţiei autobiograficului caracterizează întreaga literatură posttotalitară din Europa de Est. Şi prezintă un mod inspirat (mă refer la modelul ideal, dar şi la numeroase texte publicate) de îmbinare a nevoii/intenţiei de mărturisire individuală a unor experienţe sociale (de regulă, traumatizante, dar regula nu anulează nicidecum excepţiile tot mai numeroase) cu cea de „arhivare” sau actualizare retrospectivă – din unghiul de vedere al martorului ocular – a unor realităţi mai mult sau mai puţin apuse.
Scriitura autobiografică autohtonă are cam tot atâtea „feţe” câţi autori, fiecare autor apelând într-un mod întotdeauna aparte (ca motivaţie, raţiune şi efect) la propria biografie şi oferind, în final, propria viziune despre evenimentele, situaţiile, persoanele evocate. Indiferent însă de modalitatea de abordare autobiografică a trecutului, reperul istoric cel mai frecvent invocat în literatura din ultimele două decenii rămâne perioada 1989-1991, cu posibile extensiuni până în 1988, 1987 sau chiar 1985, cunoscută în general sub numele generic Perestroika. Este absolut indubitabil că perioada respectivă constituie un catalizator specific al scriiturii autobiografice, fie ca simbolic punct de referinţă („înainte de …”, „după …”), fie ca spaţiu temporal per se al (re)construcţiei narative („atunci când …”). Există o tentaţie copleşitoare (absolut legitimă, dacă ţinem cont de importanţa istorică şi de valoarea simbolică a Anno Domini 1989 în spaţiul dintre Prut şi Nistru) a martorilor oculari de a „imortaliza” în textul literar cele trăite odinioară. Iar acest gen de naraţiune axată pe istoria existenţei individului reprezintă şi (sau, poate, mai întâi de toate) un act de reconstruire din perspectiva prezentului şi, concomitent, de asumare conştientă, lucidă – tocmai prin confesiune – a impactului celor trăite în acei ani asupra (evoluţiei) identităţii individuale şi colective. Perestroika (în sens de concept politic) a creat, în mod special prin pandantul său mediatic Glasnosti, conjunctura istorică favorabilă reactualizării, reexaminării, revizuirii, reasumării critice a propriului trecut, care explică în bună parte şi efervescenţa actuală a literaturii de frontieră. (E o teză enunţată de germanul Wolfgang Emmerlich, în Istoria scurtă a literaturii din RDG (1996), dar e valabilă pentru întreaga literatură est-europeană.)
Eseul autobiografic Sex & Perestroika (Cartier, 2009) de Constantin Cheianu îşi revendică în mod explicit originea de la Perestroika gorbaciovistă. După zece ani de la debutul său ca prozator cu volumul Totul despre mine! (Cartier, 1999), Constantin Cheianu revine la scriitura autobiografică, parcă pentru a reconfirma că aceasta poate fi în egală măsură expresia literară a memoriei, de fapt, a rememorării individuale şi cadrul (aproape) perfect pentru dezbaterea unor probleme/teme incomode pentru memoria colectivă.
În pofida titlului aparent polarizat, care anunţă intenţia de problematizare a relaţiei dintre privat si public/politic în context (post)totalitar, textul are o singură dominantă tematică: perestroika şi efectele sale în spaţiul prutonistrean. Prima vocabulă din titlu (Sex) este de fapt o metonimie – posibil de inspiraţie orwelliană, dar cu declarate implicaţii autobiografice – a revoltei individului împotriva (post)totalitarismului, dar şi împotriva manipulării şi stereotipizării absurde (până la denaturarea sensurilor) a revoltei colective. Remarcabilă este interpretarea – de esenţă (post-)postmodernistă, dar cu rădăcini în vechea şi eterna Antichitate – a erosului ca heros. După toate evidenţele, metonimizarea res­pectivă urmează să amplifice rezonanţele ideatice şi afective ale elementului-cheie din titlu (Perestroika), mai întâi, prin asocierea voit paradoxală a celor două cuvinte într-o sintagmă-generic, apoi, în mod decisiv, prin sensul conotativ, indus cu persistenţă programatică şi (mai mult decât) transparent în întreaga construcţie narativă.
Referitor la titlu, ar mai fi poate de menţionat şi faptul că sintagma „Sex & Perestroika” este una extrem de sensibilă la trecerea timpului. La sfârşitul anilor ‘80 aceasta ar fi fost receptată/interpretată în mod unanim ca total insolită, provocatoare, non-conformistă. Un deceniu-două mai târziu este asociată deja cu un clişeu kitschos, cu priză la (un anumit) public şi, din punct de vedere comercial, cu siguranţă rentabil. Conştient de pericolele inevitabilei „perisabilităţi” semantice a cuvintelor, Constantin Cheianu regizează jocul/interacţiunea valenţelor semantice cu o virtuozitate demnă de toată admiraţia, mizând (cu succes) pe simbolistica – (încă) vie în memoria colectivă – a trecutului, dar mai ales pe efectele contrastante ale confruntării în plan sincronic şi diacronic a potenţialului sugestiv al celor două cuvinte-cheie.
Perspectiva eului autobiografic este (re)construită cu ingeniozitate ludică şi umor acid din fragmente savuroase de memorialistică şi interpretări actuale ale timpurilor trăite. Protagonistul naraţiunii se autodefineşte franc prin generaţia sa, căreia îi atribuie, în vâltoarea evenimentelor precipitate din anii ‘80 ai secolului trecut, o „misiune specială”: „aceea de a consfinţi sexul la birou”. Justificarea unei asemenea ne(o)ortodoxe special mission este livrată cu aceeaşi dezinvoltură: „Numai aşa puteai aduce perestroika în redacţia (a se citi „viaţa” – A.T.) noastră.” Această perspectivă (versus protagonistul naraţiunii, generaţia sa, perestroika la moldoveni, sensul sexului la birou etc.) apare, se conturează în timpul evocat (trecut), în diverse strategii comportamentale „disidente” şi ajunge omniprezentă în timpul evocării, adică al (enunţării) discursului narativ (prezent). Faptele biografice relatate se rezumă la „hărţuiala” cu miliţia şi armata în centrul Chişinăului, la 12 martie 1989, şi la experienţele erotico-sexuale într-un anumit spaţiu public (birou) în următorii zece ani, cu cele patru prezenţe feminine (inegalabila în materie de sex Marcela Bevziconi, Ludmila-Ludmila, „dogmatica” colegă de birou şi prietena-amantă-dezolantă). Legătura dintre acestea este, după cum rezultă din text, de tipul „cauză-efect”. Tocmai după participarea la protestele din centrul capitalei, soldată cu pierderea irecuperabilă a pantofului, protagonistul are revelaţia privind modul personal de restructurare a societăţii: „Vouă vă place să vă bateţi cu militarii? Foarte bine, eu, vorba lui Lenin, voi merge pe o altă cale. Eu voi eroda regimul din interior, ca o carie.
Să fii nemulţumit de tot şi de toate, să-ţi exprimi mereu şi peste tot dezacordul, să sfidezi, să nu te temi să spui adevărul, să critici, să întârzii la serviciu, să înfrunţi superiorii, să sabotezi locul de muncă socialist, să faci sex la birou! ...” (p. 27). Relatarea „faptelor” este subordonată, fără excepţii, interpretării retrospective, de la înălţimea (sau micimea) zilei de azi, a mentalităţilor colective, în dinamica adaptării lor graduale la transformările sociale produse. De fapt, Sex&Perestroika nu este o carte-mărturie despre experienţele existenţiale ale protagonistului/autorului, ci un text literar, în care documentarul, „ade­vărul” biografic funcţionează ca sursă a ficţiunii, dar mai ales a reflecţiei critice. Sex & Perestroika este un (roman-)eseu autobiografic despre elitele intelectuale şi politice din defuncta R.S.S.M. şi din actuala R.M., despre iluziile, obsesiile, fobiile/psihozele/traumele şi erorile acestor elite în anii ‘80 ai secolului trecut şi în deceniile ulterioare.
Finalitatea explicită a textelor de natură ego-grafică este, după cum bine se ştie, (re)construirea viziunii subiective (de la „subiect” ca agent al acţiunii) asupra existenţei umane în plenitudinea manifestărilor şi conexiunilor sale sociale în intervalul de timp al unei biografii sau al unei anumite secvenţe biografice. Recursul la experienţele existenţiale individuale este o strategie verificată de asigurare a autenticităţii (re)construcţiei narative (a realităţilor şi mentalităţilor sociale contemporane devenirii/formării eului autobiografic). Constantin Cheianu exploatează pretextul faptului biografic pentru a urmări, sub aparenţa nonşalanţei savuroase a etalării unor performanţe erotice cu aură de disidenţă (să faci sex la birou!...,), traseul „aplicării”/„developării” în realitatea moldovenească a unui concept politic (Perestroika), care urma să „umanizeze” un sistem totalitar şi a ajuns să-l dărâme. Durata narativă a elanului ero(t)ico-protestatar al eului autobiografic (ultima partidă narată de sex la birou are loc la mai bine de un deceniu de la momentul deciziei pretins revoluţionare) sugerează că Perestroika la moldoveni în acel moment încă nu-şi epuizase obiectivele. După douăzeci de ani de la căderea „Cortinei de fier”, Cheianu insistă să(-şi) explice, sub paravanul generos al ego-grafiei, cauzele şi efectele evoluţiei dezolante a reformelor sociale, politice, economice în contextul basarabean. Efortul explicativ-analitic are ca miză nu istoria actualizată a eului autobiografic, ci „biografia” subiectiv-autentică (în spiritul „autenticităţii subiective” a Cristei Wolf)), fără farduri ideologice, a societăţii moldoveneşti actuale. Întrebarea-cheie a demersului narativ nu este „cine sunt/cine suntem?”, ci „de ce sunt/suntem aşa cum sunt/suntem?”. Pactul autobiografic (Lejeune, 1975) este acceptat şi exploatat ca o convenţie utilă reconsiderării critice a trecutului şi, în ultimă instanţă, a prezentului imediat. În consecinţă, este articulat un discurs autobiografic profund (auto)critic, care rescrie procesul complex, dinamic, contradictoriu de descoperire şi (non)asumare (ulterioară) a semnificaţiilor social-istorice ale celor trăite odinioară.
Capitolele despre imixtiunea agresivă a ideologicului, în perioada sovietică, în identitatea lingvistică şi culturală a românilor basarabeni constituie o entitate distinctă în text, pot fi citite ca o istorie subiectivă despre situa­ţia limbii române în R.S.S.M. Recursul la autobiografic (în sensul de cele trăite sau interpretarea celor trăite) lipseşte aproape cu desăvârşire în paginile (câteva duzine bune) despre „speci­ficul” „lim­bii moldoveneşti” în perioada postbelică. Perspectiva eului autobiografic este susţinută nu de evocarea experienţelor individuale, ci de actualizarea şi, mai ales, interpretarea unei avalanşe de informaţii despre timpurile evocate, în bună parte anterioare existenţei biografice a protagonistului. Aceste informaţii (despre concepţia stalinistă a „celor două limbi”, „limbişti”, „clasicii literaturii moldoveneşti”, buclucaş-ghinionista literă „g” în alfabetul chirilic etc.) sunt preluate de autorul-narator de la o sursă externă, dar sunt încadrate în canavaua textului cu verva firească a naraţiunii spontane, dirijată în mod decisiv de propria-i logică internă. Este pe faţă asumarea de către instanţa naratoare a datelor memoriei colective despre subiectele discutate, pentru a pune în evidenţă „originea” întâmplărilor şi situaţiilor, dar şi a atitudinilor şi sentimentelor atribuite eului autobiografic. Este un procedeu firesc în cazul articulării teoriilor subiective (un concept formulat pentru prima dată de Norbert Groeben (1987) cu referire la domeniul psihologiei subiectului reflexiv), care stau la baza deciziilor, acţiunilor, reacţiilor individuale. În Sex & Perestroika acest procedeu domină discursul autobiografic, memoria individuală prezentându-se cu precădere drept o proiecţie comprimată a memoriei colective, faptul biografic fiind, de regulă, declanşatorul fluxului memoriei colective, asumate/interpretate însă într-o inconfundabilă manieră individuală. (Mai există însă, alături de datele memoriei colective, şi o altă „sursă externă”, care amplifică – mai mult decât probabil, fără ştirea autorului – componenta sociolingvistică a textului. În fragmentul privind diferenţele de ortografiere a celor trei puncte în limba română şi în „limba moldovenească” (pag. 57), intervine (prea) grăbit corectorul, atent doar la punctuaţia limbii române, şi, corectând din inerţie greşeala citată pe post de exemplu de implementare a ortografiei „ruseşti” („?..”) în locul celei româneşti („?...”) în ortografia „moldovenească”, „actualizează” mesajul iniţial într-un mod simptomatic pentru situaţia sociolingvistică de azi.) Reconstruirea a ceea ce autorul defineşte drept „situaţia lingvistică handicapată din Moldova sovietică (dar şi din Moldova democratică de astăzi)” (p. 66-67) vizează nu atât trecutul, chiar dacă este indispensabilă înţelegerii fenomenului Perestroika la moldoveni, cât prezentul, urmând să clarifice relaţia actuală a eului autobiografic cu propria sa limbă maternă. Percepţia stigmatizatoare ca „fiinţă aproximativă şi, intelectual, schiloadă”, „din cauza unui trecut lingvistic handicapat” (p. 73) este diluată pe parcurs de efectele perlaborării continue a experienţelor traumatizante. Astfel, ceea ce ar putea fi numit drept drama unei întregi generaţii de intelectuali basarabeni este exprimat în câteva fraze de un lirism tulburător de lucid:
Trecutul meu lingvistic precar n-o să-mi permită, probabil, niciodată, să mă simt tot atât de în apele mele vorbindu-mi limba ca şi fraţii români. Şi dacă am amintit de ape, trebuie să spun că, de fiecare dată când mă pomenesc peste Prut, încă mă mai simt în postura înotătorului începător. Stau pe ţărmul mării şi mă uit cu invidie şi admiraţie la muşchiuloşii ce se avântă în talazurile limbii române, tot atât de lejer cum mă aruncam eu în apa iazului din sat. Mă aventurez într-un târziu să avansez în marea „verbului matern”, numai că, la primul val întâlnit, începe dezastrul. Plaja se prăbuşeşte brusc sub pământ, marea urcă la cer, iar eu plonjez în gol.
Şi, după ce o putere străină mă proiectează pe vârful valului, tot ea mă zvârle la fundul unui şanţ ce se cască din senin. Degeaba flutur din mâini în ideea unei aterizări blânde, sunt îngropat numaidecât de un alt val şi ştiu precis că am murit. Gustul neaşteptat de sărat al apei mă livrează unor convulsii vomitive devastatoare şi numai asta mă readuce la viaţă.
Mă simt mai stăpân pe limba mea doar când scriu în ea. Atunci stau pe malul mării, contemplu înotătorii din larg şi-i imit, dând din mâini şi din picioare.” (p. 81)
În acelaşi registru stilistic al dezeroizării/demitizării narative este tratată schizofrenia politicii „iubire interzisă”-„ură fraternă”, dominantă în relaţia R.S.S.M.-România socialistă. Paginile despre „particularităţile” percepţiei reciproce a românilor de pe cele două maluri ale Prutului înainte şi după 1989 constituie preludiul perfect pentru demontarea unor „mituri fondatoare” ale „Marii Minciuni Naţionale”, cum ar fi „disidenţa antisovietică” şi „românismul militant” al intelectualităţii autohtone în perioada sovietică. Referitor la rolul elitelor culturale în procesul de democratizare a societăţii moldoveneşti, este formulată o concluzie năucitoare prin evidenţa şi non-ficţiunea sa: „Paradoxul perestroikăi la moldoveni este că, de cele mai multe ori, ea i-a avut în frunte chiar pe aceşti scriitori-profitori din comunism. Nici nu au trebuit să iasă în prim-plan, au rămas acolo unde se aflau încă din vechiul regim.
Ceea ce au ştiut ei să facă, în 1989, a fost să reducă cu succes bătălia pentru adevăr la lupta pentru limbă.” (p. 37).
(Auto)ironic, franc, necruţător (de sincer) cu sine (Pavlik Morozov şi kaghebist eşuat din pură întâmplare, nu datorită verticalităţii convingerilor personale), cu generaţia sa de susţinători fervenţi ai salvatoarei Perestroika (vaci sentimentale), dar mai ales cu aeterna intelectualitate autohtonă („lovită grav de sindromul „muştei la arat”, de care nu poate scăpa nici până astăzi”), Constantin Cheianu este preocupat aproape obsesiv de reconstruirea narativ-analitică nu a unor situaţii sau evenimente trăite, ci a efectelor acestora în societate. Radiografia reflexiv-critică a realităţilor şi mentalităţilor autohtone de ieri şi de azi generează un sentiment progresiv de dezolare („Ce bine că, în primăvara lui 1989 nu ştiam toate astea!”): peste iluziile romantic-revoluţionare ale eului autobiografic se aşterne, lent şi implacabil, praful, iubitele de altădată dispar în neantul cotidianului sau în seducătoarea (încă) străinătate. Indirect, este constatată chiar sterilitatea/ineficienţa contribuţiei eului autobiografic („sexul protestatar la birou”) la combaterea totalitarismului „din interior” („Pentru prima dată îmi văd perestroika ameninţată!”).
În final, în notele auctoriale În loc de încheiere şi 29 iulie 2009, reînvăţarea speranţei se încearcă, totuşi, arborarea unui optimism precaut, dar ţinta acestuia este viitorul, adică subiectul altei/altor autobiografii. Eventual, despre reala schimbare.