Un număr de colecție, cel din septembrie 2021, al revistei „Ateneu” (Bacău), în care redacția a invitat mai mulți scriitori să spună, pe scurt, ce înseamnă pentru ei Bacovia, de la nașterea căruia s-au împlinit 140 de ani. Răspund memorabil Bogdan Crețu (Bacovia – cel mai metalist poet român), Adrian Jicu, Doina Ruști (Dansa fantastic, leneș, decadent), Radu Vancu (Bacovia nu era în lumea asta), Cassian Maria Spiridon (Solitarul pustiilor piețe), Marta Petreu (Decalog Bacovia), Eliza-Noemi Judeu, Tincuța Horonceanu-Bernevic, Nichita Danilov, Marta Cârneci (Bacovianismul meu), Paul Cernat (Ce conține Bacovia pentru mine), Gabriela Adameșteanu, Cosmin Ciotloș (Dezarticularea limbajului).
Din decalogul Martei Petreu: „1. Dintre marii poeți români din secolul XX, el are opera de cea mai restrânsă dimensiune, cea mai monotonă și laconică, dar și de o sfidătoare originalitate. 2. A devenit celebru pe seama celui de al optzeci și doilea element chimic din „Tabloul lui Mendeleev”... (...) Bacovia a simțit, se pare, că plumbul are un maxim potențial de a otrăvi pe termen lung universul terestru: lumea anorganică și aceea organică, natura vie și lumea vie a omului. Însumând, totul. Intuind potențialul morbid-thanatic al plumbului, Bacovia, printr-o alchimie pe care numai marii poeți o dețin, l-a transmutat într-o valoare estetică esențială, care îi exprimă propria subiectivitate maladivă. 3. Cum s-o fi simțit el în anii interbelici, știind că este un mare poet, dar văzând cât de rău este receptat? (...) 5. Are un urmaș, sublim sublimat, în marea poezie a Ilenei Mălăncioiu. (...) 7. Este un poet acromatic, la el domină negrul, albul, cenușiul. Deși în versurile lui se mai strecoară și câte o picătură de roșu, galben, violet, albastru, siniliu și auriu, aceste culori sugerează nu vitalitatea, ci boala, decrepitudinea, sfârșeala, dezastrul. (...) 9. Prin deznădejdea ei fără leac și fără o cauză-la-vedere, poezia lui Bacovia își așteaptă psihanalistul. 10. Știu că-i datorez, din vremurile mele de început, un vers de-al meu: „Materia curge în rotative”.
Paul Cernat: „...Dintre toți poeții români mai „vechi”, Bacovia corespunde cel mai acut sensibilității și limbajelor poeziei ultimelor generații – de la șaptezeciști la mileniali, după ce șaizeciștii i-au valorizat boema de artist damnat. Un autor-mutant, decadento-minimalist, pe cât de simplu și elementar în aparență, pe atât de enigmatic și subtil în fond, beneficiar al unei exegeze postume spectaculoase. Spectaculoase, dar cu mulți bemoli canonici. Să nu uităm că vârfurile criticii interbelice, de la N. Iorga, Mihail Dragomirescu și G. Ibrăileanu la E. Lovinescu și G. Călinescu, au văzut în el, în cel mai bun caz, un poet interesant, dar minor, iar pentru liderii criticii noastre postbelice – mă gândesc în special la Nicolae Manolescu și Eugen Simion –, Bacovia nu e mare poet decât în Plumb. Impactul asupra poeziei românești, mai ales prin volumele sale târzii, nu are însă termen de comparație, și îmi măsor bine cuvintele. Lumina astrului eminescian nu se mai proiectează asupra poeziei postdecembriste; Macedonski, Arghezi, Ion Barbu, chiar Lucian Blaga nu mai sunt urmați de tinerii poeți, în schimb autorul Stanțelor burgheze pare mai în avangardă ca oricând. De ce? Iată o întrebare la care mă voi strădui să răspund într-o carte la care lucrez. Doi autori autohtoni mă obsedează, literar vorbind, în cel mai înalt grad: Bacovia și Caragiale. Poate și pentru faptul că lumea noastră românească, „tristă și plină de humor”, e, în mod esențial, una deopotrivă caragialiană și bacoviană.”
„Ateneu”, o revistă de căutat – https://www.ateneu.info – și de citit.
 
Vasile GÂRNEȚ