Categorii

Parteneri

Andrei Cuşco: „Şansa practică pe care o oferă munca în cadrul Comisiei oricărui istoric este accesul neîngrădit la arhive şi desecretizarea urgentă şi totală a acestora”

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Andrei Cuşco: „Şansa practică pe care o oferă munca în cadrul Comisiei oricărui istoric este accesul neîngrădit la arhive şi desecretizarea urgentă şi totală a acestora”

- Andrei Cuşco, te-ai aşteptat să fii invitat să participi în Comisia de cercetare şi apreciere a regimului comunist din Moldova? Ce şanse oferă o asemenea muncă unui istoric tânăr? Crezi că vei reuşi să îţi susţii punctul de vedere într-o structură ce cuprinde atâtea personalităţi cu merite şi biografii bogate (poate prea bogate, prea „încărcate”, adesea)?
- Ar trebui să recunosc că invitaţia de a face parte din Comisie a fost destul de neaşteptată pentru mine, din mai multe puncte de vedere. În primul rând, este vorba de domeniul meu de specializare şi de tematica cercetărilor mele de până acum, care nu au o conexiune directă cu problemele aflate în vizorul Comisiei. Pe de altă parte, ar fi nedrept să spun că a fost o surpriză totală. Perioada comunistă nu îmi este străină, nici în sens biografic (memoria „traumatică” a familiei), nici în unul strict academic. Preocupările mele pentru problematica identitară din spaţiul basarabean mă îndreptau, inevitabil, şi spre proiectele sovietice de „construcţie naţională” (am şi scris câte ceva despre îmbinarea elementelor utopice şi pragmatice în cazul RASSM), iar dezbaterile publice privind „politica memoriei” din Europa de Est, după 1991, reprezintă un alt subiect fascinant pentru mine în ultimii ani. Preferinţa mea personală ar fi fost, mai curând, să fiu cooptat în calitate de expert sau consultant (în acest sens, structura pe „două paliere” a „Comisiei Tismăneanu” ar fi putut servi drept un model bine venit şi pentru Comisia noastră). Consider că membrii titulari ai Comisiei ar trebui să fie specialişti notorii în domeniu sau persoane care au trăit, efectiv, experienţa comunismului sovietic.
Aici aş vrea să punctez câteva aspecte, aş spune eu, dilematice ale unui demers public de acest fel. Mai întâi, este vorba de dimensiunea morală şi justiţiară. Este dificil pentru o persoană de vârsta mea să „împace” probitatea şi echidistanţa academică cu postura (fie şi implicită) de judecător şi/sau arbitru al unei perioade atât de complexe şi, în mare măsură, tragice din istoria noastră recentă. Vladimir Tismăneanu vorbea, la un moment dat, despre necesitatea de a ne „reprima mânia” în raport cu ceea ce s-a întâmplat, de a „distinge între poziţia de analist şi poziţia de judecător” (Refuzul de a uita, p. 187). Este mai mult decât o chestiune academică, este şi una existenţială. Recunosc că, deseori, îmi este foarte greu să îmbin cele două ipostaze, şi chiar mă întreb dacă aş putea să o fac. Revin la întrebarea generală: poate (şi trebuie) istoricul să fie şi judecător? Am profunda convingere că avem dreptul la opinie, ca intelectuali publici, dar nu şi dreptul de a judeca, în postura de istorici. Raportul Comisiei nu trebuie, în nici un caz, să fie un simplu rechizitoriu la adresa regimului, chiar dacă înţeleg perfect şi motivaţia opiniilor contrare. Altfel, riscăm să intrăm în aceeaşi logică bolşevică pe care vrem să o deconstruim. Este, poate, un exces de spirit critic din partea mea, dar aş fi ipocrit dacă aş nega că diferenţa generaţională îşi spune cuvântul. Este firesc ca activitatea Comisiei să provoace polemici aprinse în sfera publică şi, uneori, chiar atacuri la persoană, imunde şi grosiere (mă refer, în speţă, la „linşarea mediatică” a „Comisiei Tismăneanu” din România sau la atacurile caustice şi provocatoare lansate, recent, de Mark Tkaciuk la adresa unor membri ai Comisiei). Pe de altă parte, mă îngrijorează la fel de mult încercarea unor forţe „ultra-patriotice” să folosească, fie şi indirect, Comisia ca instrument de răfuială politică cu adversarii, sau declaraţii păguboase de tipul celei a liderului PNL, care acuza o parte a membrilor Comisiei de promovarea unei „false linii moderate”, care ar contribui la „camuflarea” practicilor nedemocratice ale guvernării PCRM. Trebuie să vorbim tranşant despre continuităţile dintre perioada sovietică şi cea postsovietică atunci când este cazul, însă Comisia nu este un tribunal sau o instanţă de judecată care să condamne, ea însăşi, regimul comunist, nici o „inchiziţie” care să demonizeze actorii politici actuali din RM. Sarcina Comisiei este să furnizeze analize riguroase şi bine documentate care ar putea servi ca punct de pornire pentru o apreciere juridică a esenţei şi consecinţelor regimului comunist sovietic pe teritoriul RSSM. Din acest unghi privind lucrurile, componenţa „eclectică” a Comisiei este o problemă şi, sigur, există diferenţe (uneori majore) de aprecieri şi perspectivă (ca să dau doar un singur exemplu, domeniul „politicii naţionale” sau natura „colonială” a regimului sovietic sunt subiecte destul de controversate în interiorul Comisiei).
Nu aş vrea însă să se înţeleagă că activitatea noastră este un fel de zero-sum game. Experienţa, bagajul cultural şi temperamentele pot fi foarte diferite, însă este esenţial să ajungem la un compromis în punctele centrale ale argumentului, şi cred că există şanse reale să facem acest lucru, atâta timp cât ne vom ghida de onestitate academică, bună-credinţă şi principii metodologice clare. În acest sens, nu poate fi vorba de „tabere” sau „conflict de generaţii”, cu condiţia să păstrăm un spirit al discuţiei deschise şi tolerante. Şansa practică (o şansă unică!) pe care o oferă munca în cadrul Comisiei oricărui istoric (tânăr sau nu) este accesul neîngrădit la arhive şi desecretizarea urgentă şi totală a acestora. În lipsa acestei premise, nu are rost să vorbim despre vreun impact al Comisiei, în general. Accesul la arhivele tuturor instituţiilor regimului (inclusiv ale organelor poliţiei politice NKVD/MGB/KGB) este o condiţie sine qua non pentru primii paşi de asanare a spiritului public în RM. O astfel de recomandare se va regăsi, fără îndoială, printre sugestiile finale ale Raportului.
 
- Comisia va formula în Raportul final şi anumite sugestii care să producă efecte juridice? Ne gândim la adoptarea unor legi ale lustraţiei şi accesului la dosarele poliţiei politice (după modelul altor state foste comuniste) care să asigure o decomunizare reală a societăţii basarabene? Asta pentru ca munca voastră să nu rămână un efort salutar dar singular, o notă bibliografică între multe altele, ci să aibă impact şi asupra conştiinţei publice din Moldova?
- Aş vrea să fac o distincţie (care mi se pare fundamentală) între desecretizarea arhivelor KGB şi adoptarea, eventuală, a unei legi a lustraţiei. O astfel de iniţiativă ar fi fost extrem de salutară în primii ani postsovietici, când ar fi avut un efect imediat şi palpabil, atât în privinţa statutului moral al clasei politice, cât şi în privinţa componenţei efective a noilor elite politice. Din diverse motive (continuitatea dintre nomenclatura sovietică şi elitele din perioada post-independenţă, exces de prudenţă, lipsa de interes din partea electoratului, mai curând nostalgic, înţelegeri tacite dintre diversele elemente sau curente politice aflate la guvernare sau alte cauze, pe care le putem doar bănui), acest lucru nu s-a întâmplat. Acolo unde legile lustraţiei au avut succes şi consecinţe imediate (fosta RDG, Cehia), a fost vorba despre o asumare clară şi necondiţionată a rupturii cu trecutul comunist. În alte cazuri (Polonia), unde legea lustraţiei a fost adoptată mai târziu şi avea conotaţii politice abia camuflate (care au dus şi la abuzuri sau proteste din partea unor faimoşi disidenţi anticomunişti ca Lech Walesa sau chiar Adam Michnik), aceasta nu a servit decât la polarizarea societăţii. Din păcate, şi în cazul nostru (sau chiar al României, unde s-a mers mai departe, cel puţin în discutarea acestei teme), este deja prea târziu. S-au ratat toate momentele oportune din trecut. De aceea, nu m-aş grăbi deloc să recomand guvernării actuale sau unor elemente ale acesteia să iniţieze astfel de demersuri.
Lucrurile stau însă cu totul altfel, dacă ne referim la sfera publică sau la o „decomunizare” a spiritului public din RM. Tocmai în aceste domenii Comisia ar putea să-şi aducă o fundamentală contribuţie: o nouă concepţie a educaţiei civice; studierea aprofundată a perioadei comuniste în şcoli; publicarea unor culegeri de documente; organizarea unor evenimente academice cu impact cât mai larg; accesul la mass-media – toate aceste activităţi sunt absolut necesare, chiar indispensabile. Aceste procese pot deveni viabile doar pe termen lung şi doar cu condiţia implicării societăţii civile, a instituţiilor academice şi a unor „formatori de opinie”. Dacă nu va exista o dezbatere deschisă (inclusiv cu participarea exponenţilor stângii politice), toate eforturile noastre vor rămâne fără ecou.
 
- Veţi folosi ca argumentaţie şi suport teoretic marile nume care s-au consacrat studierii comunismului – Leszek Kołakowski, Alexandr Soljeniţîn,  Alexandr Zinoviev, Václav Havel, Vladimir Bukovski, François Furet, Vladimir Tismăneanu, François Thome etc.? Dar şi Cartea neagră a comunismului, coordonată de Stéphane Courtois?
- Gradul de „teoretizare” a Raportului Comisiei a provocat dezbateri aprinse în cadrul şedinţelor trecute. Problema noastră de bază este timpul foarte scurt alocat lucrărilor şi prezentării concluziilor. Astfel, a trebuit să alegem între două posibilităţi: fie scrierea unui Raport „academic”, sofisticat, cu o secţiune teoretică extinsă, fie privilegierea laturii „empirice”, bazate pe sinteza cercetărilor existente şi pe explorarea intensă a arhivelor. Se pare că majoritatea membrilor Comisiei înclină spre cea de a doua opţiune (s-a luat în consideraţie şi accesibilitatea lucrării pentru un public cât mai larg şi mai puţin - sau deloc - versat în subtilităţile doctrinare ale marxismului). În consecinţă (şi, parţial, contrar viziunii mele iniţiale), vom comprima la maxim partea „teoretică”. Totuşi, ne vom referi la divergenţa paradigmatică dintre social-democraţie şi marxism-leninism (sau bolşevism) şi vom descrie, lapidar, importanţa şi consecinţele rupturii dintre cele două mari tradiţii ale stângii mondiale. Vom insista, în mod deosebit, asupra persistenţei tradiţiei „stângii antitotalitare”, descrise atât de inspirat de Vladimir Tismăneanu în frumoasele sale eseuri. Este extrem de important să explicăm publicului de la noi că monopolul pe care şi-l arogă curentul comunist asupra moştenirii marxiste este o uzurpare şi o distorsiune conştientă a elementelor creative şi valabile ale marxismului. Dincolo de preferinţele noastre ideologice, vom încerca să accentuăm că marxismul nu este, în nici un caz, egal cu leninismul şi, cu atât mai puţin, cu practica regimului sovietic. Cartea neagră a comunismului ne poate servi, în multe privinţe, ca model (am în vedere, în special, secţiunea referitoare la URSS, scrisă de reputatul istoric francez Nicolas Werth), deşi este, pe alocuri, inegală şi controversată. Până la urmă, nu ne propunem doar un bilanţ al crimelor comunismului (deşi este un element extrem de important), ci şi o analiză multilaterală a unui sistem complex, uneori halucinant, dar, câteodată, foarte eficient şi întotdeauna perfid.