Parteneri

Anatomia unui caz clinic de la Naslavcea la Giurgiuleşti

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Anatomia unui caz clinic de la Naslavcea la Giurgiuleşti

Cu dragoste și mînie despre Republica Bananieră Moldova
 
Mulţi au vrut să facă ţară pe acest durut pămînt: Mircea Druc şi Mircea Snegur, Petru Lucinschi şi Dumitru Braghiş, Vladimir Voronin şi Vasile Tarlev, Vladimir Filat şi Vlad Plahotniuc, fiecare în felul său. Dacă e să fim serioşi, ţară nu avem nici azi, după 25 de ani de la proclamarea independenţei. E mult sau e puţin? Totuşi, e un sfert de viaţă de om. Deci, e cam mult! Mai ales că nimic bun, promiţător nu se profilează, nu se conturează la orizont. Cît o să ne mai jucăm de-a ţara? Iar de jucat ne jucăm toţi, de la Vlădică pînă la Opincă!
În anul 1990, PIB-ul pe cap de locuitor în Uniunea Sovietică era de 9200 de dolari. În prezent noi, moldovenii, avem per capita 1726 de dolari. Economia noastră e în continuă cădere liberă: în concret-palpabilul azi trăim mai prost decît ieri; mîine vom trăi mai prost decît azi; poimîine vom trăi mai prost decît am trăit în mîinele de ieri – şi tot aşa mai departe.
Lumea simte, fizic la modul dureros, acest lucru: trăim în ţara în care chemarea pompieristică „Patria e în pericol!” este actuală în fiece zi. Întrebare pentru psihoterapeuţi: oare nu riscăm să devenim un caz clinic kilometric, de la Naslavcea la Giurgiuleşti? Dacă e să reducem ţara la dimensiunile unui sat, există semne clare că Moldova începe să se asemene cu o familie în care bărbatul (capul) dugheşte pînă şi oloiul din candelă, iar femeia (focul din vatră) e curvă de cursă lungă: certuri zilnice, păruială, bătăi, sărăcie, ceea ce construieşti ziua se dărîmă peste noapte, copii împrăştiaţi pe drumuri, чемоданное настроение non-stop...
 
Dacă toți sînt eroi, atunci cine mai lucrează în țara asta?
 
Nu e pace pe pămînt atîta timp cît viaţa unui singur om se află în primejdie. Slavă Domnului, nimeni încă n-a murit de foame, însă pericolul intrării în incapacitate de plată a pensiilor şi salariilor planează ameninţător deasupra Moldovei. Astăzi, cu un leu nu cumperi nimic. Nici n-are rost să-l scoţi din buzunar. Poţi cumpăra doar două cutii de chibrituri. Atunci, în incapacitate de plată, în condiţii de inflaţie galopantă, acele două cutii de chibrituri vor costa 100 de lei, dacă nu şi mai mult.
Pe zi ce trece, ne asemănăm tot mai mult cu o republică bananieră, bien sur africană în toată legea. Actualmente la Ministerul Justiţiei sînt înregistrate tocmai 48 de partide, la o populaţie de numai trei milioane de locuitori! 48 de formaţiuni politice, însă dacă mîine, să zicem, s-ar desfăşura alegeri parlamentare, nu ai avea cui să-i dai votul. Toţi sînt o apă şi-un pămînt: şi cei de dreapta, şi cei de stînga. Mint de le stă citizenul.
În raport cu numărul de populaţie, sîntem ţara cu cei mai mulţi generali şi colonei pe cap de locuitor; cu cei mai mulţi cavaleri ai Ordinului Republicii, academicieni, savanţi, doctori în ştiinţe, filozofi şi vameşi... Aţi observat, pesemne: la noi toţi sînt genealoizi, eroi, arhitecţi ai neamului, patriarhi ai limbii române, somităţi înfipte în ţîfnă, pacienţi ai stării de nelinişte... Într-un cuvînt, excelenţe cu dulceaţă de căpşune în pantofi. Dacă toţi sînt eroi, atunci cine dreacu’ mai lucrează în ţara asta?! Asta ar cam trebui să ne dea de gîndit, însă noi nu prea cădem pe gînduri, probabil din teama de a nu ne sparge capul.
Merituosul profesor Ion Bostan se retrage din activitatea matusalemică şi îi lasă timona/cîrma Universității Tehnice, ca pe o moştenire de familie, fiului său iubit Viorel. Poate fi dl Viorel Bostan şi cu 10 stele în frunte, poate că el merită cu vîrf şi îndesat fotoliul de rector, însă credem că nu e corect să se procedeze aşa. Chiar să fi ajuns noi, moldovenii, pe-o nepermis de joasă treaptă tristă, cînd nu mai avem nici un pic de ruşine?
Adevărul care produce durere este preferabil minciunii care produce plăcere. Chiar să nu mai fi rămas nici o virgulă, măcar o virgulă morală în codul nostru genetic?! „Dacă Dumnezeu nu există, înseamnă că totul este permis şi dacă totul este permis, înseamnă că sîntem pierduţi” (F. M. Dostoievski). Un Dumnezeu care nu presupune numai mătănii şi tămîie cădelniţată de un popă băş(t)inos, ci în primul rînd Inteligenţă, instanţă Morală supremă, Înţelepciune, Adevăr, Ordine, Frumuseţe şi Iubire.
Este greu să spui adevărul care produce durere? Bineînţeles că este greu, e chiar foarte greu, fiindcă adevărul îl sperie de moarte şi pe tiran, şi pe sclav. În aceeaşi măsură!
 
Recursul la Ștefan cel Mare
 
Lucian Blaga consideră că opera politică a lui Ştefan cel Mare este „mica noastră veşnicie revelată în timp”: „Dinamica, geniul, energia, demnitatea voievodală, spiritul de iniţiativă şi vitalitatea excepţională, puse de Ştefan cel Mare în destinul său istoric, ar fi fost suficiente să ducă la crearea unui spaţiu moldovenesc de întinderi şi proporţii imperiale”.
În opinia poetului, eseistului şi filozofului român, atunci cînd domnitorul plăsmuia o ţară „de largă respiraţie istorică”, moldovenii au fost abătuţi din drum şi „scoşi din destin”: „De astă dată lipsa de noimă a istoriei noastre poartă în manual titlul: expansiunea imperiului otoman. Un al doilea prilej atît de prielnic pentru desfăşurarea pe plan major a matricei stilistice româneşti nu se va mai da niciodată românismului”.
Într-adevăr, după Ştefan toate au decăzut treptat, dar metodic. Moldova a devenit încet-inexorabil asemeni unui sat fără cîini de pază, în care fiecare oaspete nepoftit putea deschide uşa ţării cu cizma plină de noroiul gîndurilor ascunse. Practic, aici n-a funcţionat niciodată legea. A dansat – nestingherit, macabru – mirobolanta ţaţă nurlie pre nume Fărădelegea. Practic, aici s-a ciordit, s-a furat şi s-a ciorbelit (verb format de la numele de familie Ciorbea, ex-premier al României) întotdeauna, pînă la sînge: şi pe timpul turcilor (aproximativ 1513-1812), şi pe timpul românilor (1918-1940), şi pe timpul sovieticilor (1945-1991).
Anume de aceea zona Europei conturată de Moldova şi Muntenia a strălucit mereu prin sărăcie.
Totul devenise vandabil, inclusiv scaunul domnesc şi cel mitropolitan. Le dobîndea cel care dădea cele mai multe bacşişuri, peşcheşuri şi pungi cu aur. Pesemne, cu preţul înfloririi arborescente, ca într-o pădure tropicală, a mituirii, corupţiei, hoţiei şi a defectelor de caracter cu lunga lor trenă ţesută din minciună, căciulire, înşelăciune, trişare, servilism şi nepăsare născută din lipsă de speranţă… Asta ne îndreptăţeşte să spunem că la noi mita, mîzda, şpaga, bacşişul, peşcheşul, ciubucul, chilipirul şi chilipirgiii au cauze profunde şi rădăcini viguroase. O propunere nevinovată: de mult e timpul se se instituie urgent Ordinul de onoare „Şpaga Republicii Moldova” în grad de Badea Mior şi lelea Cîrlana.
Nu demonstrez, ci afirm în cunoştinţă de cauză. Personal, nu prea am ce-i reproşa la acest capitol, adică la ciordeală în dezmăţ, perioadei ţariste (1812-1917). Din simplul motiv că aici funcţiona biciul disciplinei europene. Zic europene, pentru că pe atunci şi Rusia era considerată, de către leagănul civilizaţiei noastre, Europa, ţară europeană. Europa era atunci Creştinătatea şi era una: de la munţii Pirinei pînă la munţii Ural. Acum, de cînd Europa nu mai este religioasă, ea se întinde de la Pirinei pînă pe la Prut, pînă pe la Nistru… Practic, s-a automutilat.
Unii istorici români susţin că nu iataganele turceşti şi nici spadele leşeşti, ci pîra, ura, pizma/invidia, corupţia, trufia, îngîmfarea, trădarea şi omorul au fost pumnalele care au doborît definitiv şi efectiv trupul Moldovei îngenuncheate la 1513.
Totuşi, oare chiar ce-am fi fost şi cum am fi fost, dacă ni s-ar fi dat să fim moştenitorii, emanaţia unei ţări „de largă respiraţie istorică” plăsmuită de Ştefan? Nu se ştie şi nici nu se va şti vreodată. Deocamdată se ştie cum sîntem azi, momentan-istoric. Sîntem, după expresia lui Viorel Mihail, „Departe de Europa, departe de Hristos”. Adică sîntem în Moldova, mîndra ţară a Celor 7 „F”, care se descifrează cam în felul următor: Fură, Frate, Fără Frică, Fincă Fură Fiecare!
Mititeii fură cu ţîrîita, barosanii cu nemiluita.
A apărut chiar şi un şlagăr, ce străbate Moldova în lung şi-n lat: Fură ei,/Furăm şi noi,/Nu ne temem de nevoi!