prolog din două fleacuri
 
fleacul 1
 
Pentru că nu vezi în mine bărbatul
care-ţi suflă-n palid-ul ochiului
elixirul speranţelor.
Şi nici nu te trece barem prin irisuri
să te spele de regrete sporadice…
 
Pentru că adormi în inima lui,
Şi nu te deşteaptă cu dulcele sărutului…
 
Pentru că, obosită de zbor,
nici nu-ţi scoate aripile, nu ţi le scutură
de visuri utopice
şi nu ţi le prinde cu tandreţe la loc…
 
Pentru că nu-i înfloresc în auz
jurămintele tale de dragoste,
 
Numai pentru fleacurile astea
să nu mă nasc pentru tine
încă o dată?!
 
 
fleacul 2
 
Pentru că uneori nu-mi mai vii
în flămânzenia auzului
când te chem aievea şi-n vis…
 
Pentru că nu te descompui în ochiu-mi
când te-adună în lumina lui,
ca pe-un crin din grădina Edenului…
 
Pentru că atunci,
când mă aflu la-nceputul gândului,
tu nu încerci să vâsleşti ca să-l prinzi şi să-l duci
până la capăt…
 
Pentru că nu-ţi cad în mâhniri simţurile
când toamnele-şi încărunţesc frunzele
în sufletul meu…
 
Pentru că şi acum,
chiar nu mai ştiu ce să fac,
fără tine,
cu-atâtea târziuri de-octombrie
ce-mi bat în fereastra plânsă a inimii:
ai putea s-o ajuţi
să le găzduiască,
să le îndulcească,
păsul să le-asculte
în doiniri durute…
Şi pentru-acestea, alte fleacuri,
ce nu-mi sunt pe plac de-acum mie,
merită să nu te naşti încă-o dată şi tu
pentru mine?!
 
 
pedeapsă
 
Aş putea să-mi scriu inima fără virgule,
fără puncte.
Dar are-n ea regrete-atât de multe
 
Şi speranţe clătinate, ci încă rebele –
Cum va trece ochiul cititorului prin ele?
 
Se sparg sub paşii mei oglinzi ce m-au ştiut
visător.
Se miră lumea mârşavă ce m-a ştiut
neiertător.
 
Se sperie femeia ce mi-a sângerat trădările.
Se uimeşte cuminţenia ce mi-a răbdat
necuminţeniile.
 
Aş putea să-mi scriu inima cu cuvinte puţine.
Dar graiul ăsta românesc mă ţine
 
Mereu în fiertura lui eternă de diamante.
Şi mă pedepseşte să le pasc pe toate!
 
 
altă pedeapsă
 
E pedeapsa, poate, cea mai nemeritată:
Să aştepţi mereu ce nu-ţi vine niciodată.
 
E ca şi cum ai vrea să zbori pe aripi de fluturi.
E ca şi cum ai trăi o viaţă fără săruturi.
 
E ca şi cum te-ar părăsi uimirile
Şi ţi-ar fi extirpate din creier amintirile.
 
Nu-i pedeapsă mai crâncenă, nu este:
Să te vezi fericit ca-ntr-o poveste
 
Pe care n-ai avut-o nicicând nici în gând.
E la fel: să aştepţi ce nu-ţi vine nicicând…
 
 
tot urmele tale
 
În frunza nucului ruginită, căzând dureros,
Prin iarba curţii pe care bruma a nins,
Caut urmele piciorului tău mic şi frumos,
Dar le descopăr pe cele ale femeii din vis.
 
Printre lăbuţele reginei-nopţii, văduvite de floare,
Prin rafturile cu cărţi pe care păianjenii le-au-ncins,
Tot mai caut, mai caut să dau de urmele tale,
Dar îmi apar în văz pe-ale femeii din vis.
 
Urmaşă, tu, din coasta lui Adam smulsă,
Având atâtea farmece alese pământeşti,
De ce te laşi de femeia din vis învinsă?
Ori nu erai şi tu una de vis? Sau nu mai eşti?
 
 
răspânditu-te-ai
 
Femeie răspândită-n mine
Ca o mireasmă-ntr-o pădure
Tudor Arghezi
 
Bine-ai venit, femeie din vis, bine-ai venit,
Sculptată roz, în ochiul meu mâhnit!
 
Cu crinul sânilor, rotunjit sfios,
Cu şoldu-mbietor, ascuns cuviincios,
 
Cu mâinile-ţi prunceşti ce-au îndrăgit sărutul,
Cu tălpile-ţi de ieduţă ce înfioară lutul.
Îţi răspândeşti şi ochii pe care nicicând nu-i
Văd să aibă-o lacrimă-n misterul lor căprui.
 
Şi-mi vii şi cu năsucul – un năsturel hazliu...
Îţi răspândeşti şi altele pe care nu le ştiu,
 
Că mă încarci, de-mi pare: eu nu exist, o, nu,–
În trunchiul meu, femeie, exişti doar tu, doar tu!…
 
 
spaimă pentru femeia din visuri
 
Doru-mi-e, femeie din visuri,
doru-mi-e de tine,
Mai mult decât de ţâncul pierdut unei jivine.
 
Să crezi asta,
Că-mi crapă ţeasta –
Din adolescenţă sunt înspăimântat
Că pierde-ţi-voi din visuri chipul tău sculptat.
 
Şi acum, în nopţile de nesomn, segmentate,
Te aduc în pagini de carte
Şi te las să-ţi treci sânii de crin printre cuvinte
Şi coapsele de Veneră vie, închipuite.
Căci de visuri plămădită-mi eşti, femeie, tu,
Şi aievea să mi te arăţi nu poţi, o, nu!
 
Şi chiar de-ai putea,
Nicidecum n-aş vrea,
Că doar în visu-mi ce te mai descântă,
Vraja ta, că aş putea-o pierde, mă-nspăimântă.
 
 
care te vrei unica
 
Cade peste creştetul meu, cade înfiorător
Aurul nucului adolescent, galbenul zburător.
 
Pe toate femeile ce m-au nins le-a înghiţit abisul.
Mi-ai rămas numai tu ce-mi viscoleşti visul.
 
Ţesută din lumini, uşoară, ca o pană,
Buzele-ţi îmi sorb mâhnirea de pe geană.
 
În braţele-liane-ţi pulsează înflorit dorul.
Răsar brânduşe vii pe unde-ţi zbori piciorul.
 
În ochii tăi căprui-ul arde-n mărgărint.
Întind laba bătrână sfios, ca să-i alint,
 
Dar tu te scurgi sub pleoapa cerului închis,
Femeie ce te vrei unică, femeia mea din vis...
 
 
şopârla ta
 
Şopârla făpturii tale, încărcată cu fioruri, mi s-a
Înşurubat în toamna-mi de mâhnire ninsa.
 
Nu simt, femeie-nefemeie, niciun fel de semne
Că n-ar mai putea visul meu să te cheme.
 
Ivită-n creieru-mi de adolescent, şopârla-ţi
misterioasă
Umblă prin neuronii mei tot atât de sfioasă,
 
Dar mai adamică, mai puţin fulguitoare.
Că, de la o vreme, neîmpăcatul, îmi pare
 
Că te scurgi înt-o femeie cicălitoare,
Pe cea din vis tu însăţi vrând s-o izgoneşti.
 
Ah, ce ca nelumea, ghicitoare, tu, îmi eşti!
 
_______
Grupaj de versuri din volumul în pregătire cu același titlu.