Nota redacției:
 
Am primit din partea profesorului Alberto Basciani de la Roma, autorul cărții Dificila unire. Basarabia și România Mare (1918-1940), prin intermediul Editurii Cartier care a publicat-o, un text-replică la cronica lui Alexandru-Florin Platon, profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, cronică apărută în nr. 5-6/2018 al revistei Contrafort. Profesorul Basciani nu este de acord cu unele critici ale colegului nostru și ține să vină cu niște precizări. În esență, replica sa reia argumentația din volum cu privire la insuficienta integrare a Basarabiei interbelice în corpul României Mari, la slaba cunoaștere din partea guvernului de la București a realităților unei provincii supuse unui îndelungat proces de rusificare, cu importante minorități naționale, sau legată de nepăsarea și abuzurile unor funcționari „de la centru” față de localnici etc. – toate acestea bazate, susține domnul profesor Basciani, pe o cercetare destul de anevoioasă (întreprinsă între anii 2004-2006, interval care a premers apariția ediției italiene a cărții) în arhivele disponibile la acea dată în România și în Republica Moldova. Senzația de unilateralitate a abordării, pe care i-o reproșează Alexandru-Florin Platon, oricum persistă, indiferent de calitatea documentării, și aici ne întrebăm dacă putem reproșa cuiva – unui cercetător străin, cunoscător al istoriei și culturii române – lipsa de afectivitate. Oricât de obiectiv ne-am analiza trecutul noi, ca insideri, rămânem atașați de el, pentru că e vorba de biografia, de identitatea noastră, de valorile noastre naționale. Cum s-a mai spus: cu toate lipsurile și neîmplinirile perioadei interbelice, dacă nu s-ar fi aflat în componența statului român, Basarabia ar fi fost azi o Transnistrie mai mare sau, dacă vreți, o „Transprutie” complet rusificată.
În pofida acestor rezerve, n-am pus nicio clipă la îndoială dreptul la replică al profesorului Alberto Basciani, în cazul în care se consideră nedreptățit sau nu tocmai bine înțeles de către un cronicar al Contrafortului, care a avut, de altminteri, o atitudine plină de civilitate și respect față de demersul unui confrate italian, salutând interesul acestuia pentru istoria noastră, pentru tribulațiile unei provincii românești atât de încercate ca Basarabia. E dincolo de orice îndoială legitimitatea și necesitatea unei dezbateri istoriografice, purtate între profesioniștii domeniului, chiar dacă vocabularul folosit pe alocuri de profesorul Alberto Basciani în replica sa, cum e termenul „cucerire”, cu referire la actul Unirii Basarabiei cu România, ni se pare incorect, ca și unele cifre (probabil din dorința de a simplifica, Domnia Sa vorbește de cei „douăzeci de ani” interbelici, deși au fost 22).
Am avut totuși un moment de reflecție legat de oportunitatea publicării acestui text, care dezvoltă, volens-nolens, o polemică într-un context impur, înveninat, cum e cel din Republica Moldova. Problema identitară nerezolvată a acestei provincii ciuntite teritorial de Stalin și declarate stat independent pe ruinele URSS alimentează nesfârșite speculații și jocuri politice care o mențin ostatică într-o zonă „gri”, departe de Europa, la cheremul unei Rusii revanșarde și al unor mafii locale rapace și corupte. În Republica Moldova, din păcate, istoria – inclusiv perioada interbelică – a rămas un câmp de bătălii politice, a căror miză este prezentul și viitorul acestei comunități, nicidecum o dispută strict academică. Or, confortul unei calme și nuanțate dezbateri științifice ți-l furnizează doar un anumit grad de prosperitate și siguranță națională, la care noi, basarabenii, putem doar visa.
Evident, nu vom reuși să controlăm sau să limităm riscurile receptării, dar măcar putem evoca, prin această Notă redacțională, tonurile contradictorii în care se îmbracă uneori un demers istoriografic, oricât de bine intenționat, într-un climat politic manipulator și într-o societate neliberă ca a noastră. (Vasile GÂRNEȚ)
 
***

În primul rând, doresc să-i mulțumesc domnului Alexandru-Florin Platon pentru lectura atentă a traducerii în limba română a cărții mele despre istoria Basarabiei între cele două războaie mondiale. Pentru un autor este întotdeauna un fapt pozitiv că munca sa provoacă dezbateri și discuții. Domnul Platon recunoaște că volumul se bazează pe o documentație solidă și pe utilizarea celei mai bune publicistici disponibile și că toate faptele și concluziile sunt documentate. Țin să reamintesc că ediția italiană a cărții a fost publicată în 2007 și că cercetarea datează din anii 2004-2006, o perioadă în care să lucrezi în arhivele din România, și cu atât mai mult în cele din Republica Moldova, nu era la fel de ușor precum astăzi. Cu toate acestea, autorul recenziei/profesorul Platon mă acuză, în esență, de a fi fost prea atașat de sursele utilizate și de a fi oferit o viziune cu totul negativă a celor douăzeci de ani de unire între România și Basarabia, neținând seama suficient de numeroșii factori adverși (interni și internaționali) care au interferat cu acțiunea românească și au făcut ca Uniunea să fie extrem de problematică până în ultimul moment. În fine, îmi reproșează că n-aș fi acordat atenția cuvenită realizărilor sociale, economice și culturale pe care guvernele românești și administrațiile locale le-au implementat în Basarabia în aceste două decenii. Voi încerca să răspund acestor obiecții pe scurt și cu claritate.
Domnul profesor Alexandru-Florin Platon cu siguranță nu ignoră că primul capitol al volumului este dedicat exclusiv condițiilor din Basarabia sub stăpânirea țaristă și fazelor care au pregătit unirea. Cred că am trasat o imagine suficient de precisă a particularităților enorme ce caracterizau ținuturile dintre Prut și Nistru. Basarabia nu a intrat niciodată organic în proiectele naționale românești. Majoritatea politicienilor români și opinia publică românească nu au știut nimic despre acea regiune care, din 1812, aparținea Imperiului Rus. O conștientizare realistă a acestui fapt, combinată cu particularitățile remarcabile ale Basarabiei (prezența minorităților naționale puternice, o economie destul de fragilă și oricum de un secol și mai bine orientată către regiunile rusești și ucrainene, nivelul scăzut de trai al populației românești majoritare, aproape toată trăitoare la sate, etc.), și o anumită doză de întâmplare, care au permis României cucerirea acestui teritoriu, toate acestea ar fi trebuit să impună elitelor românești o atenție specială în procesul de integrare a Basarabiei. În schimb, singurul lucru special au fost legile emanate pentru a menține ordinea publică, dar care au făcut ca multe districte/regiuni basarabene să trăiască într-o stare de alarmă constantă și, mai presus de toate, au permis armatei și poliției să acționeze mult dincolo de limitele impuse de lege. Arbitrariile și rechizițiile au fost pe ordinea de zi și au afectat atât populația românească, cât și cea minoritară. Chiar aici se află esența problemei. Realizările sociale și de infrastructură care au fost făcute în acești douăzeci de ani păreau fapte izolate (aproape întâmplătoare) și niciodată nu au reușit să reducă distanța dintre conducători și conduși. În timp ce autoritățile locale de prea multe ori și-au exercitat prerogativele cu dispreț, indiferență, superficialitate, autoritățile centrale de la București nu au reușit niciodată să conceapă un plan real pentru dezvoltarea economică și socială a regiunii. Nu au existat planuri de a crește numărul școlilor tehnice (abia în 1933 a fost fondată o Facultate de Agricultură), un program pentru crearea de drumuri moderne sau proiecte organice pentru a promova agricultura, comerțul, industriile locale. Rezultatele sunt evidente. Cu puține excepții, agricultura a rămas într-un stadiu primitiv de dezvoltare, analfabetismul, mortalitatea infantilă, alcoolismul, bolile cronice au atins culmile cele mai înalte, ceea ce a contribuit la menținerea mediului rural românesc între cele mai defavorizate și slab dezvoltate din întreaga Europă Centrală și de Est. În același timp, în confruntarea cu propaganda agresivă și subversivă pusă la punct de Moscova, răspunsul a fost deseori slab, aproape timid. Senzația este că diplomația românească (poate cu singura excepție a lui Titulescu) ar fi acționat cu speranța că problema se va rezolva de la sine și prin forța geopoliticii, care, până la mijlocul anilor treizeci, vedea Rusia sovietică încă izolată în Europa.
Cu toate acestea, problemele sunt dificil de rezolvat singure sau cu forța retoricii naționaliste. În Basarabia populațiile minoritare aveau puține elemente la dispoziție pentru a nutri sentimente autentice de loialitate față de un stat care le privea cu suspiciune, (mentre = în vreme ce) cea mai mare parte a comunității românești era departe de a aprecia în latura practică beneficiile unirii. Desigur, condițiile de viață și de muncă pentru populațiile care trăiau pe malul sovietic al Nistrului erau mult mai rele, dar acest fapt a avut o influență redusă asupra bunăstării și a percepțiilor despre sine ale populațiilor din Basarabia. Vreau să spun, pentru a încheia, că, în ciuda multor îmbunătățiri mici și limitate de care a beneficiat aproape întotdeauna o mică parte a populației, în ansamblu a lipsit în perioada interbelică un progres real în situația Basarabiei, care a rămas cea mai săracă, necunoscută și prost administrată regiune a Țării: de o parte erau „cei din București” și de cealaltă „cei de dincolo de Prut”.
În iunie 1940 nu a existat nicio posibilitate ca România să reziste agresiunii sovietice. Cu toate acestea, intrarea trupelor Moscovei în regiune a avut loc între indiferența substanțială a populațiilor civile și fuga precipitată și îngrozită a armatei, poliției, a birocraților și tuturor celor care aveau motive să se teamă de puterea comunistă. Puterea românească în Basarabia s-a lichefiat ca și cum ar fi fost instalată acolo de 20 de zile și nu de douăzeci de ani, acest sfârșit dizgrațios este cifra unei uniuni care, în ciuda râurilor de retorică patriotică și naționalistă, nu se sudase cu adevărat niciodată. Faptul că soluția sovietică s-a dovedit a fi, de departe, un rău mult mai mare, în ochii istoricului nu poate fi un argument suficient pentru a absolvi elitele naționale române și locale basarabene de distorsiuni ale procesului de unificare și de eșecul substanțial al integrării celor două maluri ale Prutului.
 
Cu cele mai bune urări,
Alberto Basciani”