Categorii

Parteneri

Acolo unde se termină curcubeul. Un moldovean în ospeție la Navajo

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Acolo unde se termină curcubeul. Un moldovean în ospeție la Navajo

imaginea utilizatorului Vitalie Sprânceană

- Oamenii albi ne-au luat solurile fertile și râurile, lăsându-ne în schimb acest deșert sterp, ce nu naște nimic: abia de reușește un fir de iarbă să-și scoată capul din pământul nisipos, că vântul uscat al pustiului îl și omoară. Pietre și nisip, asta avem...
Tirada lui Al, „prietenul” meu Navajo, continuă: îmi povestește despre viața din rezervație, despre centrul comunitar construit de americani în care, zice el cu un fel de mândrie, tinerii noștri joacă baschet, ping-pong și se mai fac discoteci, despre alimentarea cu apă – se face din cisterne și butelii aduse cu trailerul de oamenii albi, despre faptul că nu are un job și nu se prevede să aibă unul foarte curând, despre altele… Cu Al ne cunoaștem de tocmai 15 minute, dar el mi se adresează cu un „brother” atât de insistent, încât și o curte imparțială de jurați, dacă l‑ar auzi, ar confirma că există fără îndoială o relație de rudenie între noi.
...Nu intenționam să rămânem peste noapte în rezervațiile indiene. Un popas scurt ziua, pe durata căruia am fi căutat wigwamuri și indieni călări, asta da. O poză cu un ins împodobit cu pene ce ar fi purtat vreun nume năstrușnic de genul Ochi-de-Șoim sau Șiret-ca-Vulpea, înarmat cu un tomahawk enorm și eventual, la gât, o salbă cu colți de urși pe care insul i-ar fi răpus personal în luptă, o imagine de acest fel ar fi înfrumuseţat orice album. Așa ne închipuiam noi că ar arăta americanii nativi – un fel de copii ale romanelor de aventuri ce ne-au umplut copilăria și adolescența... Bine că n-a fost așa. După o primă zi de călătorie în care reușiserăm să acoperim Sedona (o frumusețe de oraș îngrămădit între stânci roșii) și South Rim (capătul de Sud al Canionului), laolaltă cu un apus sângeriu reflectat în stânci, ne-am trezit, în plină noapte, în căutarea unui loc de dormit... Cameron, cel mai aproape punct pe hartă și pe care-l credeam un oraș în toată legea, cu hoteluri, moteluri și pensiuni, s-a arătat mult sub așteptări: o benzinărie, un hotel și un restaurant, toate grămădite în jurul unui petic de asfalt – ăsta era „întregul” oraș. Hotelul nu avea locuri libere, dar doamna de la recepție ne-a recomandat să mergem la Tuba City, situat undeva într-o parte... După alte câteva zeci de mile (fuseserăm preveniți că în pustiu distanțele între localități sunt mari: dacă rezervorul e plin la ¼ și treci pe lângă o benzinărie, nu te fă într-o ureche, că alta nu găsești la o distanță de altă jumătate de rezervor și poți rămâne în drum, ne spuse, mai în glumă, mai în serios gazda noastră primitoare din Phoenix) eram în Tuba City...
M-ul auriu al McDonalds-ului (în formă de pod sau curcubeu dublu), strălucirea căruia domina împrejurimile, stătea ca o garanție că era ceva de capul orașului. Logotipurile Subway și BurgerKing, înghesuite ceva mai într-o parte, ne asigurau că, cel puțin în ce priveşte mâncarea, nu trebuia să ne batem capul. Că orașul e situat în plină rezervație și deci era al nativilor Navajo am aflat în prima alimentară de la benzinăria Shell unde am intrat, obosiți și setoși după o zi în pustiu, să luăm bere (atâta vorbirăm despre ea și o visarăm călătorind în pustiu!). Nu vindem alcool, ni s-a spus scurt și dezamăgitor. Dar poate în apropiere e ceva? am întrebat noi cu speranță. Nicăieri în Țara Navajo, ne-a ucis definitiv răspunsul tipului...
Bănuiala că n-o să vedem pene, amulete, ori indieni folclorici s-a adeverit la ușa Sonic-ului (o rețea fast-food întâlnită mai ales pe coasta de vest), unde un grup de localnici tocmai performau un concert karaoke sub aer liber.
„Sweet child of mine, Sweet love of mine...” – o voce tristă a unui adolescent încearcă să imite vocea lui Axl Rose de la Guns N’ Roses. În jurul lui, vreo 10-15 alți copii și maturi băteau din palme și dansau...
La McDonalds-ul de alături nu era muzică, dar se învârteau printre mese copii de toate vârstele: unul dintre ei se căpătuise cu un telefon mobil performant, cu toate gadget-urile în regulă plus G-urile adunate și mulțimea roia în jurul lui, iar tipul vajnic, în centrul atenției, fixa prețuri simbolice și tarife pentru doritorii de a proba jucăria...
Rezervația se culcă devreme: pe la miezul nopții orașul dormea scufundat în beznă. Localurile erau închise, aerul uscat al pustiului se răcise puțin, dar era la fel de sufocant.
Dimineața m-am trezit devreme – dorm rău în locuri străine (chiar dacă, acasă mă pot odihni și pe scaun, și pe covor) și mi-am zis că ar fi bine să ies în oraș pe vreo oră. Să văd locul unde ne aruncase întâmplarea...
Cred că cel care a catalogat Tuba City drept oraş a greşit. Dacă-i zicea sat, greșea probabil și mai mult: o adunătură de case monoetajate, încropite în grabă, uneori chiar trailere obișnuite, rareori câte o clădire mai acătării (cu excepția Quality Inn, un hotel luxos situat la marginea orașului), altfel nisip, gunoi, străzi pustii și liniște. Într-un loc, casele lasă un mare spațiu gol, un fel de toloacă nisipoasă, fără vegetație, iar asta face ca sticlele goale, ambalajele ori cutiile aruncate alandala să fie vizibile de departe (ce contrast cu zăpada care ascunde „colaboraționist” deșeurile la sânul ei!). Sub un dâmb trei bărbați fumează și îmi fac semn să mă apropii de ei... Pe măsură ce mă apropii, observ că ocupația pe care o practică e veche de când lumea: golirea unor sticle de bere blondă... Unul dintre ei, cel din dreapta, lângă care mă așez, pornește un capăt de vorbă:
- Cine sunteți?
- Student, răspund eu. Acum, că am finalizat anul școlar, m-am pornit să văd lumea.
- De unde ești? Los Angeles? New York?
- Din... Moldova. O țară mică în Europa. O fi cam cât rezervația voastră.
- Cum e la voi? Natura, locurile, apă aveți?
- Păi..., mă bâlbâi, avem ape, natura e frumoasă și blândă, chiar darnică. Dar suntem cam la fel de săraci ca şi voi. Și-n satul meu, îi zic, e greu de trăit.
- Îți place aici?
- Păi... (caut în minte o formulă care ar evita deopotrivă ahtierea – mă rog, e aiurea să-i zici omului că pustiul în care el abia supraviețuiește ar fi de fapt un loc minunat, pe de altă parte, din același motiv nu-i poți zice că e gaură stearpă)... E larg. Spațiu, soare. Dar cam uscat.
- Asta e. Uscat.
- Tinere, mi se adresează insul din mijloc, noi suntem oameni simpli, săraci, dar muncitori. Oamenii albi, nu tu, că vii de departe, alți oameni albi, ne-au luat pământul, ne-au închis în rezervație, trăim de la o zi la alta... Ai putea să ne ajuți cu vreo 10 dolari? Așa, să cumpărăm ceva copiilor noștri...
Dâmbul sub care stau cei trei crai „indieni” e împânzit de sticle și peturi goale ce au servit cândva în calitate de recipient pentru o varietate impresionantă de „apă de foc”... Nu e „opera lor omnia” din această dimineață, dar bănuiesc că au și ei o contribuție deloc neglijabilă...
- Ok, zic, dar am o problemă: banii nu-s cu mine. Dacă vine cineva până la hotel.
Cel de lângă mine, vorbărețul Al, se ridică în picioare și-mi zice scurt:
- Vin eu.
...10 dolari mi se pare un preț bun pentru un indian limbut, un drum de vreo 2 km până la hotel și o dimineață însorită. Altfel nu am cum să scot din el ceva, iar momeala celor 10 dolari (pe care, probabil îi va bea, fără șanse pentru copiii lui, dacă îi are) îl va deschide, așa că pot să-l întreb nestingherit orice îmi trăsnește prin cap... Mă crede probabil un zăpăcit european interesat de indieni autentici, gata să înghită orice gogoașă cu iz „tradițional”... Într-un fel, sunt și așa. Dar sunt și un ins curios, așa că...
Îl las pe Al să vorbească. Întâi că așa e regula etnografică: interacțiune cu cât mai puțină influență. În mod ideal, subiectul ar trebui să-mi povestească totul, fără ca eu să întreb ceva, altfel îi ghidez răspunsurile și-i alterez povestea. Apoi, sincer, Al pare un interlocutor bun și mai are și chef de vorbă: e dispus să-mi spună multe povești pentru cei 10 dolari. Deci, un good deal.
Pornim. Al deschide larg brațul drept fixând imaginar întregul oraș.
- Aici trăim noi... Acolo, mai la deal, e școala. Dincolo primăria. Aici e biserica lui Hristos. Alături, altă biserică. Tot a lui Hristos. În jurul orașului - pustiu și iar pustiu. Ei, amice (strigă pe cineva). Uite, ăsta e oaspetele meu din Europa.
- Salut, cum merge?
- Bine...
- Aici, zice Al, este un ocol. Proprietarul lui crește tauri. Vara și toamna facem rodeo. E distracție mare, vin și televiziuni...
Al mă conduce pe un drum lăturalnic, altul decât cel pe care mersesem eu. E bine atâta timp cât am hotelul la vedere (sau M-ul gigantic al McDonalds-ului ce străjuiește în centrul turistic al orașului)...
- Încă ceva, Vit („numele de cod” cu care mă recomand în SUA, Vitalie fiind prea sofisticat și cu prea multe vocale pentru urechea americană). Vezi cedrul ăla (o varietate de tamarisk). Noi îl uscăm, după aia îl mărunțim și-i dăm foc. Fumul se ridică la cer, dinspre Mama Pământ spre Tatăl Cer (Mother Earth, Father Sky).
- Al, și cum vine asta? Tocmai am trecut pe lângă două biserici și-mi zici că mai sunt şi altele în oraș. Crezi în Dumnezeul albilor?
- Dumnezeu nu e al albilor, el al tuturor oamenilor.
- Și Mama Pământ?
- Asta-i așa..., tradiție.
Sunt cumva încântat de acest sincretism religios al lui Al (și prin extensie, al poporului său), chiar dacă, mă gândesc, inconștient el face o ierarhie în care religia omului alb e cea autentică, iar cea proprie - un fel de folclor. După cum un fel de folclor e și „arta” autentică ce împânzește drumurile rezervației de îndată ce se face lumină: brățări, amulete, talismane, săgeți „autentice”, figurine de cai și călăreți (asta chiar e curios, de vreme ce caii au fost aduși pe continent de coloniștii europeni). Totuși, dacă ținem cont că în afară de pustiu, Canyon, și ceva uraniu, Navajo Land nu dispune de prea multe surse de supraviețuire, abnegația indienilor de a vinde folclor (și, pe alocuri, de a-l inventa) e lăudabilă, mai ales că sunt destui gură cască în jur, unii din ei cu buzunare doldora de bani și în căutarea senzațiilor, lucrurilor și oamenilor autentici...
În vremea asta Al îmi mai povestește despre un alt fel de iarbă uscată, polenul cules de pe porumbul alb care, uscat fiind și împachetat cum se cuvine - aici urmează o scurtă descriere a felului în care are loc împachetarea, apoi scuza că, el, Al, nu se prea pricepe, dar că are un prieten ce trăiește nu chiar departe, și care ar fi un specialist grozav și trebuie că are strâns niște praf din ăla special pentru oameni speciali ca mine și dacă la o adică aș vrea, am putea merge fără probleme – mă va apăra pe mine și familia mea de necazuri, boli și năpaste. Nu am cum să știu dacă-mi vinde gogoși sau e sincer (știu că porumbul stă pe stema Navajo Nation, deci e o plantă deosebită în ierarhia vegetală a nativilor), dar cred că povestea e plauzibilă...
- Mai sunt și alte etnii în Tuba City? îl întreb.
- Da, albi, negri, asiați...
- Și mexicani?
- O, din ăia nu avem. Ei nu îndrăznesc să vină până aici. Le e frică. Mai ales că noi nu le-am permite să stea pe pământul nostru... Sunt șmecheri și lacomi: ne iau locurile de muncă...
Sărmanii mexicani, sunt discriminați și persecutați chiar și de indienii săraci din rezervațiile Navajo...
- Al, ieri când am ajuns în orașul tău, după o zi uscată în pustiu, căutam să beau bere. Nu am găsit, mi s-a zis că Tuba City e „oraș uscat” și nu e alcool de vânzare. Dar te-am văzut pe tine și prietenii tăi sub dâmb, aveați niște sticle, și nu păreau a fi de Pepsi. De unde le luați?
- Vezi, frate, la noi e interzis să vinzi alcool... Dar Al și prietenii săi găsesc căi de a ocoli legea atunci când ne e sete. De aia și stăm sub dâmb cu prietenii, să nu ne vadă cineva...
Ciudată ironie – stăpânul autoproclamat al rezervației se ascunde în tufiș, ca să bea o bere... Și cine-i mai străin în țara care, zice-se, îi aparține?
...Suntem aproape de motel. Merg în cameră (un pat+TV+WC+duș), iau o bancnotă de 10 dolari și o dau lui Al. Acesta îmi strânge cu putere mâna și îmi urează drum bun. La despărțire, conștient că și-a meritat cu prisosință banii, dar totuși dorind să iasă mecenat din situația asta, îmi zice niște cuvinte în navajo, pe care eu rapid, ca un european ce mă aflu, le uit. Intru să-mi trezesc colegii de călătorie, iar el urcă într-un truck parcat alături. Când ieșim, truckul nu mai e.