articol: 

Nu e deloc uşor să fii fiul lui Tudor Vianu. Să ai chinuitoarea temere că nu îţi vei putea depăşi tatăl. Să trăieşti sub greutatea acestei moşteniri. Ion Vianu are alura unui intelectual autentic, cu o cultură clasică solidă, bine sedimentată. Însuşirea clasicilor antichităţii era, spune autorul, obligatorie, o carte de vizită. A ales medicina, renunţând temporar la literatură, va reveni însă la ea, nu doar ca cititor, ci şi în calitate de scriitor. Amor Intellectualis, Romanul unei educaţii.

Omagiată în imediata proximitate a Zilei Independenţei, Limba noastră cea română de anul acesta a beneficiat de mai multe evenimente cu caracter artistic şi ştiinţific. Cei familiarizaţi cu această sărbătoare, care îi urmăresc evoluţia de la un an la altul, au remarcat faptul că şi de data aceasta comemorarea s-a desfăşurat după acelaşi scenariu: spectacole şi lansări de carte, recitaluri de poezie şi simpozioane ştiinţifice, depuneri de flori la monumentul lui Ştefan cel Mare şi pe Aleea Clasicilor.

articol: 

Cartea lui Kissinger nu este una de istorie, în sensul obişnuit (mai precis, european) al termenului, adică o reconstituire sintetică şi cuprinzătoare a unui „parcurs” temporal. Mai curînd, ea ar putea fi încadrată în categoria eseurilor ample, cu „teză”,  după modelul – să spunem – al volumelor lui Paul Kennedy şi Niall Fergusson despre ascensiunea Marilor Puteri, respectiv a civilizaţiei occidentale, traduse de curînd şi în limba română.

articol: 

A situa poezia lui Leo Butnaru în cadrul propriei creaţii poetice e o întreprindere sisifică, dacă nu imposibilă. Poetul însuşi renunţă să dea nişte indicii bibliografice sau critice în recentul său volum de versuri, Jefuindu-l pe Picasso (2011), de aceea apare ca şi cum de la zero, ca şi cum poetul negându-şi pletora trecutului, tăindu-şi punţile care îl leagă în primul rând de propria poezie şi încercând un soi de inocenţă literară: contează doar poezia aici şi acum.

articol: 

Îndrăznesc să scriu despre Zen. Jurnal, volumul III (2004-2010) a lui Mircea Cărtărescu, deoarece, surprinzător, se pretează la o lectură din perspectiva aparent scolastică, dar de fapt plină de dramatism, pe care o numesc „etica memoriei”, însă scriu, bineînţeles, fără a avea pretenţia de „expert” în „continentul M. C.” (p. 51).

În Basarabia, viața politică tinde tot mai mult să devină o iluzie optică și auditivă. Știm despre ce vorbim, intuim unde vrea să ajungă, cu vorbele şi faptele, colegul nostru de Parlament sau de Alianță, dar ne prefacem că nu înțelegem, jucăm teatru, respectăm „procedurile și legislația în vigoare”, mai ales dacă spectacolul se desfășoară sub ochii opiniei publice.

După mai mulţi ani, de fapt din 1996, când poeta poloneză Wisława Szymborska primea înalta distincţie a Academiei din Stockholm, Nobelul literar din 2011 a fost câştigat din nou de un poet, suedezul Tomas (Tumas) Tranströmer. Creator faimos, tradus în 60 de limbi ale lumii, Trans­trömer a fost mulţi ani printre favoriţii la premiu, dar Juriul, din care fac parte colegi din generaţia sa, l-a ocolit. Erau preferaţi alţii, „pentru că Tomas Trans­trömer este suedez – cum să ia Premiul Academiei suedeze un suedez?!

Relația Chișinăului cu Bruxelles-ul s-a accelerat brusc o dată cu venirea la putere a unei alianțe de partide democratice în iulie 2009. Revolta tinerilor din 7 aprilie împotriva fraudării alegerilor de către comuniști – dar mai degrabă disperarea de a-l avea pentru alți patru ani pe Voronin și regimul său cleptocratic i-a scos atunci în stradă – a „repus” Moldova pe harta lumii, obligând cancelariile occidentale să ia act de existența unui stat care refuza „stabilitatea” garantată de protecționismul rusesc și de neamestecul europenilor.