Scriitorul - şi, cu deosebire, poetul – nu are nevoie de bani, fiindcă el trebuie să se hrănească numai cu „ambrozie şi nectar”, adică vara cu dudele, corcoduşele şi vișinele de pe marginea drumurilor, iar toamna cu nucile şi gutuile de prin parcuri; iarna şi primăvara devreme, dacă nu mai găseşte niscaiva porumbrele vinete prin hăţişuri, dumnealui trebuie să ajuneze, fiindcă alte fructe nu sînt, şi ajunatul îi face bine la inspiraţie. Pe scurt, scriitorul – şi, mai ales, poetul – poate muri fără grijă, fiindcă nimeni nu are nevoie de el.