vara e aurul. arealul bucuriei inocente, îngereşti
(o, voi rafale de vorbe din gît – floarea-soarelui 
se cutremură: plecaţi, plecaţi!). deasupra, un pistil 
greu de polen. promisiunea vieţii viitoare...
 
simţi dogoarea francă printre scăpărări de vînt, 
dar zaci nemişcat, compact, un cristal pe nisip. 
 
te-ai pierdut de toţi şi nu-ntorci capul: 

Pe când eram la începuturile implicării mele în ale povestitului beletristic, îmi venise (şi) ideea să scriu o nuveletă despre domnul… Scârţ. Nu, nu despre vreo persoană care ar fi avut această poreclă, Scârţ, ci chiar despre Scârţul – Scârţ(âit), natural, cum s-ar spune, apărut, adică, pe cale firească, la o apăsare, la o constrângere, la o presiune pe ceva – de obicei, pe o scândură, să zicem, scârţâitoare; scândură de punte sau de treaptă de prag sau de treaptă de scară într-o casă veche cu două şi mai multe nivele.

Metamorfoză
 
Pietre din coroană
pietre rostogolite din stâncă
pietre-mamut
grele de neclintit
în comparaţie 
cu piatra de pe inimă
sunteţi nisip...
 
 
Arta războiului
 
Blândeţe, 
cu mâinile goale
cucereşti omul

Profesor la Universitatea din Tel Aviv, Shlomo Sand a devenit, de șase-șapte ani, și mai cunoscut publicului european, după ce ultimele sale cărți – trei la număr – i-au fost traduse în engleză și franceză. Și ce cărți! Toate, fără excepție, iconoclaste (iar cuvîntul este blînd...). Iată-le, în versiunea franceză (cea mai recentă): Comment le peuple juif fut inventé, 2010; Comment la terre d’Israel fut inventé, 2014; Comment j’ai cessé d’être juif, 2015.

I-am admirat întotdeauna pe bețivii de geniu. Deoarece nu am crezut și nu cred că poți crea ceva sub influența alcoolului, aceștia mi-au părut nu atât excepția de la regulă, cât instrumentele alese de Providență pentru a ne comunica și delecta cu ceva ce nu am putea obține pe alte căi decât deconectați cu desăvârșire de la rațiune și lăsați în voia simțurilor excitate și a nesăbuinței.

Poetica cărții Un spațiu blând care mă primește cum m-ar îmbrățișa (Cartier, 2013) vine în deplină concordanță cu eseurile pline de reflexivitate pură și erudiție ale lui Alexandru Cosmescu. Aceeași trecere lină din planul exteriorului în cel al interiorului, aceeași predilecție pentru cadrul intim al ființei, pentru sufletul corporal, cu profunzimile și subtilitățile sale. Cartea de poezie anticipează chiar prin titlu poetica indicibilului „de parcă”, o carte de mișcări poetice atente și silențioase, executate în/cu vârful degetelor.

Cu cât întârzie o exegeză, cu atât legenda substituie disocierile. Într-un act recuperator, Alexandru Burlacu publică cea mai amplă de până acum analiză a poeziei şaptezeciştilor basarabeni. Criticul face câteva schiţe de portret celor mai importanţi poeţi ai generaţiei: Vasile Romanciuc, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Marcela Benea, Leonard Tuchilatu, Iulian Filip, Nina Josu, Ludmila Sobieţchi, Valeria Grosu, Ion Hadârcă, Leo Butnaru, Arcadie Suceveanu, Eugen Cioclea, Vsevolod Ciornei, Andrei Ţurcanu, într-un volum intitulat Poeţii şi trandafirul.

În 2013 Simona-Grazia Dima publică un volum consistent, Călătoria în petalele trandafirului, înglobând toate cărţile sale de poezie apărute până la acea dată. Autoarea mărturisea în prefaţă că, aşa cum deseori se întâmplă în astfel de cazuri, nu a crezut niciodată „că a venit timpul pentru o antologie de autor” şi că adunarea poeziei într-un singur volum i se părea „o devoalare a ceea ce ar trebui să rămână ascuns”.

Un sfert de veac. Orice s-ar spune, timpul trece, pământul se învârte și lumea odată cu el. Statul Republica Moldova numără un sfert de veac. Douăzeci și cinci de ani de istorie agitată în încercarea de a construi, între Nistru și Prut, un stat modern. A-l construi într-un spațiu în care nu a existat niciodată un stat independent este un lucru extrem de greu, dacă nu cu totul imposibil. Se dovedește că voința populației, oricât de mare ar fi sau va fi fost, nu este de ajuns.

Când am început să citesc acest volum aflat în pregătire la Editura ARC din Chișinău și pe măsură ce înaintam cu lectura mi s-a conturat în minte o imagine pregnantă: o rețea de dulăpioare aranjate în ordine alfabetică, căptușind pereții până sus în tavan, cum văzusem în anii studenției mele de dinainte de 1989 la Biblioteca Națională din Chișinău. Deschideai un sertar marcat cu o anumită literă și dădeai de un șirag de fișe de carton, dreptunghiulare, cu înscrisuri care se refereau la titlurile de carte ale unui autor.