După ce Academia Suedeză, în toamna anului trecut, a anunţat că Premiul Nobel pentru Literatură îi revine scriitoarei Herta Müller, presa română, culturală sau nu, a început o aprinsă dezbatere în jurul unei singure întrebări: În ce măsură acest premiu este şi al României? Argumentele pro, foarte aprinse şi mai degrabă emoţionale decât raţionale, au invocat locul de naştere, timişorean, al autoarei, şcolile absolvite etc.

Scriitorul german Georg Klein a câştigat anul acesta Premiul Târgului de Carte de la Leipzig (18-21 martie) cu Romanul copilăriei noastre (Roman unserer Kindheit). Într-un cartier din marginea unui mare oraş, printre blocuri noi şi barăci militare americane, nişte copii învaţă să recunoască şi să ocolească răul. O carte radical autobiografică şi, totodată, magic-fantastică, despre universul copilăriei în care umorul febril se împleteşte cu înţelegerea sumbră a lucrurilor.

Un pictor îşi instalează şevaletul într-o alee, îşi înşiră pensulele şi vopselele. „Tablouri!”, „Peisaje!”, „Nature mort!” – strigă el. „Vindem artă!” „Ne grăbim, nu ne-îmbulzim!”. Nimeni însă nu-l bagă în seamă. Dezamăgit, se aşază pe un scăunel rabatabil şi răsfoieşte un ziar boţit. Deodată, un anunţ îi atrage atenţia: „Se însoară prinţul. Nunta prinţului cu prinţesa Rusiei se va celebra astăzi la palatul regal. Toţi supuşii sunt obligaţi să se bucure”.

Faimosul film de ultimă oră al lui James Cameron reia povestea conchistadorului ajuns într-o fascinantă Lume Nouă. Va rezista oare omul în faţa utopiei perfecte, sau instinctele sale distructive vor prevala în mod inevitabil? Pelicula propune spectatorilor o călătorie la distanţă de ani-lumină, pentru a regăsi, de fapt, o imagine metamorfozată a planetei Pămînt, care se manifestă deopotrivă ca un paradis şi ca un infern.

Probabil i-aţi văzut – câţiva oameni care cântă la tot felul de instrumente stranii la intersecţia străzilor Ştefan cel Mare şi Puşkin. Unii ar spune că ei arată la fel de straniu ca şi instrumentele pe care le fac – şi la care experimentează tot felul de ritmuri. S-ar părea că nici nu le pasă de bancnotele de un leu pe care le pun într-un rucsac deschis trecătorii.
 

E toamnă târzie. Drumurile însă nu sunt desfundate, aşa cum le ştiam din copilărie, când făceam cozi imense în faţa unei gropi special amenajate la şcoală pentru a ne spăla noroiul lipicios de pe cizme.
Îmi iau, pentru orice eventualitate, lanterna. E mâzgă uşoară, pe undeva drumul e cu hopuri, pe altundeva lunecos. E şi o beznă accentuată de lipsa iluminaţiei stradale, de casele pustii, fantomatice, deja fără garduri.

Aş vrea să încep cu o întrebare simplă. De ce scriem? Nu ştiu câţi dintre cei care scriu şi-au pus această întrebare. Nu ştiu, cu atât mai mult, modul în care ar fi răspuns cei care îşi pun această întrebare. Indiferent însă de toate aceste date, putem să ne întrebăm: de ce scriem? De ce cei care scriu – scriu îndeobşte? Ce este atât de important în actul de a scrie, de îi conferă un presupus privilegiu? În zilele noastre se scrie mult. Poate prea mult, am îndrăzni să spunem.

1. Ce trăsătură de caracter vă definește cel mai bine și care a fost cea mai nepotrivită calitate pe care v‑au atribuit-o alții?

2. Credeți că e posibil să trăim numai în adevăr, să excludem minciuna?

3. Ați fost vreodată cu adevărat fericit în meseria scrisului?

4. Ce prețuiți mai mult: libertatea umană sau datoria față de patrie?

5. Ce ați dori să discutați cu un scriitor celebru, dacă v-ați întâlni cu el la o casă de creație?

Marţi, 16 martie, la Iaşi, Emil Hurezeanu şi Silviu Lupescu, directorul Editurii Polirom, au lansat volumul Cuvinte rare al lui Cristian Tudor Popescu, volum alcătuit din proze-articole-tablete publicate în ziarul Gândul. Este a zecea dacă nu cumva a unsprezecea carte semnată CTP şi editată (sau reeditată) de Polirom. Cum eu sînt cea care a provocat, cu mulţi ani în urmă, acest „mariaj” literar, nu pot fi decît mulţumită că el e atît de longeviv…
 

Închideau spaţiul în valize, în dulapuri şi în pivniţe. Îşi făceau rezervă de spaţiu, de dimensiuni vitale, gândindu-se că nestăvilitul Golem ar putea nimici atât o parte din omenire, cât şi una din spaţiul cosmic.

***
Un măcel în fiecare zi,
Cuvinte mitraliate:
„bună-ziua-actul-de-identitate-la-control”,
„da-desigur-poftiţi-vă-rog”,
Priviri săgetate,
Abia reuşeşti să te strecori,
Pe după colţuri,
Alte colţuri,
Se mijesc, neîndoielnic,
Alte chipuri, cu armele ascunse,
Gata de atac,
Abia reuşeşti să te întrebi,
În pauza dintre două focuri,
„Cum se face că am ajuns în această staţie?”
 
***

Cântec mut
În tocul uşii crestate
o mie de voci tăinuite
îşi potrivesc coardele
răguşite
toate sunt ale mele
şi nici una a mea.
 
Dacă am şti
Dacă am şti să vorbim unii cu alţii
vorbele goale n-ar avea ecou
mai multe decât ne-a spus tăcerea
care s-a lăsat grea şi de neîndurat
nimeni nu ne poate spune
ceea ce-am perceput într-o clipă
ne-a apropiat ca pe nişte siamezi
 

Într-un „Argument” la volumul „Constantin Stere şi timpul său. Schiţă de portret psihologic”, Chişinău, Editura „Cartea Moldovei”, 2005 (384 p.) de Haralambie Corbu, înclinam să cred că descopăr, în sfârşit, ceva absolut nou.

La două decenii de la prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa de Est, sîntem încă departe de a cunoaşte istoria şi funcţionarea acestor regimuri în toată complexitatea lor, cu toate că anumite schimbări în această privinţă încep să fie perceptibile.

Fărâme de memorii este autobiografia scriitorului Jose Saramago de la patru la paisprezece ani. „Fărâmele de memorii de când eram o fărâmă de om, simplu” (p. 40), explică autorul. Dar şi aşa, în fărâme, promisiunea memoriei în viziunea lui Saramago e uriaşă.

Teo Chiriac scoate, după o pauză îndelungată, o nouă plachetă de versuri, Monstrul sacru (Scările lui Teo). Îi recunoaştem discursul poetic distins, elaborat după legi asemănătoare ştiinţei. Punând la socoteală prefaţa scientistă şi moto-ul complex, ne aflăm în faţa unei cărţi care nu reclamă o lectură facilă.

Serafim Saka este un scriitor de seamă al Basarabiei şi un personaj insolit al vieţii literare de la Chişinău. Un spirit liber, greu încadrabil, un caracter independent, un confrate cu vocaţia copilului poznaş, care nu se sfieşte să strige în piaţa publică: „Regele e gol!”, chiar pe sub nasul majorităţii laşe şi ipocrite, îmbătrânite în compromisuri şi combinaţii urât mirositoare.

Sinceră să fiu, subiectele legate de mai vechea sau mai noua noastră moştenire sovietică m-au cam plictisit. Literaturizarea, din perspectivă critică, a epocii comuniste, regizarea în aceeaşi cheie a diferitor filme şi spectacole de teatru etc. – deşi toate acestea sunt absolut necesare – o asemenea temă, am uneori impresia, se exploatează mai mult din motivul că e încă „la modă” şi nu din chemarea sau dorinţa de a reabilita un timp confiscat de istoria scrisă în cabinetele Comitetului Central.

Institutul Polonez împreună cu revistele Observator cultural, Orizont şi Contrafort vă invită să participaţi la cea de-a IX-a ediţie a concursului
 
Eseu despre cultura şi istoria poloneză a sec. XX şi XXI
 
Premiul I: un sejur de trei/patru săptămâni în Polonia, la un curs de limbă şi civilizaţie polonă (transport cu avionul)