Acest număr de revistă se deschide cu un text al Valentinei Tăzlăuanu despre Umberto Eco, fascinantul prozator, semiolog și… cetățean al universului care a fost, până de curând, contemporan cu noi. Autoarea observă filonul ludic, ironic care străbate romanele lui Eco, dar și opera sa eseistică: „Fibra scrisului său, în același timp cartezian și jucăuș, vibrează intens și se desfoliază spontan, nutrită de atitudinea ironică ce-i străbate, expresiv și explicit, întreaga creație.

Anul acesta, nordul Bucovinei, unde trăiește o importantă comunitate românească, a reintrat în atenția noastră. Scandaloasa lege elaborată de Ministerul Învățământului și Științei din Ucraina, care vizează modificarea Legii educației la capitolul învățământul minorităților, a stârnit polemici, dispute, cu ecouri și în presa din România și Basarabia. Important era să cunoaștem și opiniile avizate pe acest subiect ale românilor din acea regiune.

Nichita Stănescu. Cuvintelor, necuvintelor. Poeme alese de Matei Vișniec. Fotografii de Natalia Gârbu, 256 pag.
Iată o „lectură”/selecție care ar trebui, cel puțin, să ne intrige: optzecistul Matei Vișniec, scriitor complet (poet, prozator, dramaturg), de prim-plan,  ne propune o antologie din poezia lui Stănescu. 
* * *

Limba germană este personajul principal al acestei cărți. Totul a fost pentru mine o mare provocare, inclusiv aceea de a scrie povestirile acestor victime în limba germană, considerată, nu?, limba opresorilor. Astfel am încercat să salvez, într-o oarecare măsură, chiar limba.” În acest mod îndrăzneț își descrie cartea Katja Petrowskaja, o autoare evreică, originară din Ucraina, emigrată în Germania și cu rădăcini poloneze și ruse.

Mi-am adus aminte în acest decembrie înfrigurat de bunul nostru prieten și colaborator Boris Buracinschi. Nu mai este de șapte ani printre noi, s-a stins în 2010, la Tallinn, unde se stabilise cu traiul și opțiunile de viață.

Când a luat premiul pentru regie la secțiunea studențească1 filmul lui Victor Gălușcă, Cine iubește și lasă, nu știam nimic despre subiect. Am aflat apoi că întreaga narațiune documentară reconstituie istoria unei arhive fotografice fabuloase, care poate deveni – și are toate premisele în acest sens – cea mai impresionantă arhivă de fotografie privată din spațiul interriveran.

Prezenţă agreabilă şi nume bine cotat în mediul literar de la noi, Nina Corcinschi (cadru didactic universitar, cercetător ştiinţific, critic şi istoric literar) ştie să cucerească, înainte de toate, prin discurs: prin cel rostit şi, mai cu seamă, prin cel scris. Numărul impunător de publicaţii (studii, articole ştiinţifice, cronici) pe care le semnează fac dovada cititorului a cărui sete de lectură sporeşte cu fiecare carte consumată şi a omului/intelectualului care se împlineşte prin scris.

Prozatorul Stephen King (n. 1947) a devenit de mai mulți ani un adevărat pilon de rezistență al literaturii americane contemporane. Cărțile lui redau cu precizie multe din trăsăturile de  caracter ale compatrioților săi, prezentând simboluri fantasmagorice ale obsesiilor și fobiilor pe care le înfruntă aceștia. Câteva generații de cititori din întreaga lume au crescut cu romanele sale, care nu încetează să surprindă prin imaginarul lor, dar mai ales prin experiențele dramatice ale personajelor sale memorabile.

1.
…fără
Alexandru Vlad
(1950 – 2015)
aceasta CHIAR
nu este o pipă!
 
2.
Om de viaţă,
moartea l-a dat
peste cap – 
acum Al. Vlad
trage pe nas
tămâie de pipă
şi bea tutun 
de cădelniţă.
 

Romanul pe care îl voi prezenta aparține unui „optzecist” de la Praga, ca vârstă și stil literar, dacă ar fi să-i căutăm un echivalent terminologic românesc. Jáchym Topol (născut în 1962) este un prozator talentat, care a îmbinat scrisul cu activitatea civică – s-a numărat printre semnatarii Chartei 77, mișcare disidentă în Cehoslovacia comunistă, și a suportat privațiuni politice: a fost închis în câteva rânduri pentru activități de samizdat, iar după 1989 a reflectat crizele tranziției din țara sa și conturile nereglate cu trecutul. 

Nu-mi aduc aminte ca de la începutul anului să se fi discutat atât de mult despre un film românesc așa cum se întâmplă – cel puțin în cercurile de oameni la care am acces – în cazul lui Octav. E adevărat că producția are parte de o foarte bună promovare. Dacă ești în România și ai posibilitatea să vezi filmul, e puțin probabil să nu te intereseze măcar cât de cât. Aprecierea de care se bucură pe larg lungmetrajul de debut al lui Serge Ioan Celibidachi poate fi explicată destul de simplu până la un punct. 

Mitul fondator al filosofiei, așa cum o cunoaștem astăzi în Occident, se asociază cu un loc și o figură – Atena și Socrate. Conform narațiunii povestite în sute de aule universitare din întreaga lume, ceea ce numim astăzi filosofie este indisolubil legat de fenomenul democratic ce a apărut în Atena.

Un pic mai repede, zice Părintele Henry și o apucă pe Sarah de mână, „remorcând-o” insistent printre pietonii de pe Fifth Avenue. Părintele Martin trebuie să fie pe undeva pe-aici și ca să putem vorbi cu el va trebui să-l interceptăm, cum ai intercepta un avion”.
Mâna părintelui Henry este caldă și umedă, mâna unui om care nu face muncă fizică.

La diferite vârste îți faci prieteni (ți-i alegi) într-un fel anume. Mie, în ultimul timp, prietenii adevărați îmi vin prin Cuvânt. Astfel am descoperit-o pe Mihaela Perciun - printre cuvinte. I-am citit nuvelele din Contrafort și m-a surprins lealitatea și dârzenia mesajului ei scriitoricesc. Este persoana care și-a ales, cu bună știință, calea evadării din șablon și mersul pe un câmp minat.

Există un indiciu care ar justifica titlul Jurnalului lui Vasile Vasilache*: notele despre trăirile şi gândurile romancierului, unele mai întinse, altele mai scurte, sunt datate destul de disciplinat şi ritmic la început, apoi tot mai rar şi mai rar. Până într-un moment se poate construi un lanţ succesiv, cronologic, tipic „jurnalului”. 

1. Pe cartolina sosită din Roma se vede clar: în muzeul Vaticanului, bustul lui Ianus cel cu două fețe are numărul de inventar 2899, plasat undeva sub umărul stâng sau, poate, sub umărul drept, incertitudinea persistând ca o problemă fără soluție, – pentru că cine ar putea preciza care e umărul stâng al celui cu două chipuri și doar cu doi umeri?

Fructe cărnoase dorm pe ramuri,
valuri de flori apar în geamuri.
Lumina creşte încet, tiptil
căzînd pe faţa unui copil.
 
Cu moţ pămîntean şi aripi divine
vibrînd în raza grijii senine
din ochii mamei, el fulgii de nea
îi prinde pe limbă, rîzînd înspre ea.
 
Inima mamei sporeşte-n putere,
ochii albaştri nasc două stele.

Ce mai! E o bucurie și o alinare să îi citești textele în astfel de vremuri sulfuroase, în care orbirea de orice fel pare să se instaleze treptat și nemilos. Scriitorul e un solitar, e cel care iese din coloană și se delimitează de ea, dar nu din renunțare lașă, ci pentru a avea o mai bună perspectivă, pentru a contempla peisajul în toată splendoarea sa monstruoasă. Și pentru a revitaliza întrebările grele, fundamentale, fără de care conștiința umană s-ar abrutiza și ar sfârși într-o paralizie definitivă.

Filosof și istoric polonez, elvețian prin naturalizare, Bronislaw Baczko a fost unul dintre cei mai importanți cercetători ai imaginarului din istoriografia europeană a ultimului sfert al veacului trecut și primului deceniu al secolului nostru. De fapt, el a fost chiar mai mult: un deschizător de drum, în contul căruia trebuie pusă joncțiunea dintre acest domeniu și istoria Revoluției Franceze.