Când a luat premiul pentru regie la secțiunea studențească1 filmul lui Victor Gălușcă, Cine iubește și lasă, nu știam nimic despre subiect. Am aflat apoi că întreaga narațiune documentară reconstituie istoria unei arhive fotografice fabuloase, care poate deveni – și are toate premisele în acest sens – cea mai impresionantă arhivă de fotografie privată din spațiul interriveran.

Am cetit cu luare-aminte notițele din catalogul expoziției Ștefan Luchian. Între tradiție și modernitate. Publicația a fost prilejuită de organizarea expoziției de pictură a lui Ștefan Luchian (15 septembrie 2017 – 5 noiembrie 2017) la Muzeul Național de Artă al Moldovei, rod al parteneriatului dintre această instituție și Muzeul Național de Artă al României (curatori: Liliana Chiriac și Elena Olariu). Dar aceste notițe nu m-au ajutat prea mult atunci când am parcurs expoziția.

Spre Țara Moților poți merge pe mai multe căi, dar două sunt esențiale: prin Alba Iulia și prin Deva, două axe ca două moduri de a urca sau de a coborî înspre meandrele istoriei. 

Marea revelație a Bienalei internaționale de pictură (BIP) din 2015 a fost câștigarea Marelui Premiu de către artistul Otgonbayar Ershuu, nativ din Mongolia și rezident acum la Berlin – cu lucrarea „Zgomot de copite”. O lucrare ce m-a impresionat profund și care m-a urmărit multă vreme, auzind uneori parcă și vuietul plin de colb al copitelor.

Am văzut expoziția Raporturi de forțe a lui Vasile Rață. Acesta a împlinit acum un an vârsta semicentenarului și a realizat la finele anului trecut un catalog în care a inserat jaloane din creația sa din ultimele aproape trei decenii. Dar expoziția nu este despre asta.

Se spune că litaniile și prohodul trebuie cântate de cei care au fost afini sau rude cu defuncții, cu cei care nu mai cuvântă, nu mai respiră, nu ne mai pot răspunde. Dar cum se întâmplă cu cărțile, publicațiile, editurile? Pe scurt: cu proiectele intelectuale?

Secolul XX ne arată o asociere a artelor cu tapajul, scandalul, pulverizarea canoanelor, dejucarea tradiției, a vechilor rigori, punerea între paranteze a școlii de artă, în general. Nu e deloc întâmplător că anume în anul 1916 s-a născut DaDa, fenomenul care a aprins discuția despre însăși existența artei, despre necesitatea și funcția acesteia în viitor.

Artistul s-a născut în 26 octombrie 1926, în târgul Călărași. Aflată în chiar inima Moldovei răsăritene, această localitate pare să fi fost cândva prosperă, cu mulți meșteșugari, comercianți, viticultori, lume pestriță, multietnică, dată fiind poziția sa geografică, la o răscruce de drumuri și în proximitatea căii ferate, care leagă nordul și sudul regiunii. 

Pentru că în acest an (la 22 noiembrie) se împlinește un veac de la venirea pe lume într-un cătun din Bugeac – Faraonovca – a celui mai important pictor al Moldovei postbelice, am dedicat acest eseu nu atât operei artistului, despre care există o variată și stufoasă bibliografie, cât unui album apărut acum câțiva ani la Moscova, dar despre care nu am găsit deloc referințe în spațiul de limbă română.

Se împlinesc în ianuarie 2017 patru decenii de la zborul spre veșnicie al artistului Serghei Ciocolov, născut în 18 septembrie 1892, unul dintre aristocrații autentici ai artelor plastice din stânga Prutului. 
Pentru că acest text este primul în care mă aplec asupra creației și personalității lui Ciocolov, aș încerca un succint traseu hermeneutic printre meandrele problematicii operei sale, care după părerea mea a rămas, deocamdată, aproape neanalizată1, criptică. 

Cândva, în îndepărtatul an al marelui cutremur din 1977, care a înfrigurat mare parte a Moldovei socialiste și a României bolnave de același morb roșu, pictorul Petru Jireghea
(n. 1941) picta tabloul Clopotnița, o lucrare în ulei pe pânză, nu tocmai mică, dar nici prea mare – spre a putea fi lesne ascunsă. Avea 108 pe 80 centimetri, și reprezenta drama dispariției Clopotniței, care făcea parte din complexul bisericesc-comemorativ din centrul Chișinăului (prima jumătate a secolului al XIX-lea, arh. Avraam Melnikov).

Arta românească interbelică a produs şi lăsat în istorie un număr mare de „Oscarsmizi”1, după abstrusa, dar atât de reuşita zicere a lui Tudor Octavian, denumind prin acest termen o lungă listă de artişti cu nume de alogeni, dar a căror creaţie s-a făcut remarcată în chipuri diferite şi polimorfe în mediul cultural de la noi. Lista celor la care face autorul referire este lungă, iar redescoperirea operei acestora este de dată recentă, oarecum simultană cu maturizarea pieţei de artă, împreună cu profesionalizarea ei.

Proiectul curated by_vienna cu genericul EAST by SOUTH WEST a generat o serie de expoziţii care, pentru cineva care ia un prim contact cu mediul vienez, pot părea o incomensurabilă hartă a artei contemporane, a comerţului defensiv cu bunuri simbolice. Ei bine, cele 21 de expoziţii adunate sub umbrela acestui proiect au fost imaginate de tot atîţia curatori din generaţii diferite, şi cu experienţe dintre cele mai diverse.

Muzeul Naţional de Artă al Moldovei ne-a obişnuit deja cu programul său de expoziţii retrospective şi recuperative. Doar în 2010 am asistat la o serie de expoziţii prilejuite de împlinirea unui secol de la naşterea unor artişti precum Victor Ivanov, Lazăr Dubinovschi, Elisabeth Ivanovschi, iar sfîrșitul de toamnă a fost marcat prin expoziţia Theodor Kiriacoff şi contemporanii săi (noiembrie). Această manifestare expoziţională completează o lacună substanţială în cunoaşterea artei decorative interbelice: arta scenografiei din perioada basarabeană.