Categorii
Autori
Bloguri
Ziua Limbii Române – o sărbătoare inexistentă?
Ziua Limbii Române – o sărbătoare inexistentă?
Eugenia BojogaOmagiată în imediata proximitate a Zilei Independenţei, Limba noastră cea română de anul acesta a beneficiat de mai multe evenimente cu caracter artistic şi ştiinţific. Cei familiarizaţi cu această sărbătoare, care îi urmăresc evoluţia de la un an la altul, au remarcat faptul că şi de data aceasta comemorarea s-a desfăşurat după acelaşi scenariu: spectacole şi lansări de carte, recitaluri de poezie şi simpozioane ştiinţifice, depuneri de flori la monumentul lui Ştefan cel Mare şi pe Aleea Clasicilor. În organizarea acestor evenimente au fost implicaţi, ca de obicei, scriitori, lingvişti, oameni de cultură din Republica Moldova, România şi Ucraina. Luate în ansamblu, aceste manifestări au urmărit să evoce ziua de 31 August 1989 şi să-i scoată în relief importanţa actuală. De altfel, funcţia sărbătorii Limba noastră, în contextul simbolurilor noastre naţionale, este una primordială: limba este cea care conferă unitate cetăţenilor, fiind fundamentul pe care se bazează orice colectivitate umană.
Dincolo de semnificaţia în sine a sărbătorii, ea reprezintă un reper important în istoria recuperării identităţii noastre naţionale. Beneficiind până atunci de un statut de limbă marginală, inferioară, „de bucătărie”, abia în urma evenimentelor din 1988-1989 limba română a obţinut un statut privilegiat, fiind declarată limbă de stat. Acest statut însă a fost unul simbolic şi s-a limitat la nivelul de suprafaţă, fără să schimbe starea de lucruri şi la nivelul de adâncime. Prestigiul limbii române în societate nu a crescut prea mult de vreme ce multe firme din capitala Republicii Moldova impun drept condiţie principală de angajare cunoaşterea limbii ruse, iar pe tarabele de presă de pe străzile Chişinăului găsim mult mai multe publicaţii în rusă decât în română, de vreme ce firmele de taxiuri, softurile de calculatoare şi telefonia mobilă sunt doar în rusă, iar în Parlament se face traducere simultană în rusă pentru deputaţii alolingvi, nu şi invers.
Revenind la sărbătoarea de anul acesta, alături de scriitori şi alţi oameni de cultură, la evenimente au participat liderii politici din Alianţa pentru Integrare Europeană, reprezentanţi ai Guvernului şi ai Parlamentului, ai Primăriei municipiului Chişinău, nu însă şi reprezentanţii PCRM. Comuniştii nu împărtăşesc această sărbătoare cu restul concetăţenilor. Ne-o spune deputatul PCRM Sergiu Sârbu, care justifica decizia lor prin faptul că pentru comunişti ziua de 31 August este o sărbătoare superfluă. În opinia sa, prin decizia de a nu participa la evenimentele din această zi, PCRM şi-ar arăta respectul faţă de Constituţia ţării: „Cât n-ar părea de straniu, este o sărbătoare inexistentă, pentru că în Constituţie este menţionată limba moldovenească”1. Probabil comuniştii au uitat că Ziua Limbii a precedat Ziua Independenţei şi că fără victoria din 31 August 1989, declararea independenţei Republicii Moldova pe 27 august 1991 ar fi fost imposibilă. Cele două evenimente sunt interdependente, fiind asemenea unor vase comunicante.
Întrucât Ziua Limbii face parte dintre sărbătorile naţionale ale Basarabiei, cred că autorităţile publice şi guvernanţii (reprezentanţii partidelor de guvernământ) sunt cei care ar trebui să o marcheze în primul rând.
Or, din 1994, atunci când limba oficială a devenit din nou „moldoveneasca” şi a fost introdus controversatul art. 13 în Constituţie, şi până astăzi această sărbătoare s-a convertit într-un măr al discordiei, într-un prilej de acumulare de capital politic şi de luptă cu adversarii.
În acest context, eforturile elitelor intelectuale şi ale societăţii civile de la Chişinău de a-i conferi Zilei de 31 August o conotaţie profundă şi de a o aduce în actualitate, mai ales după ce sărbătoarea a fost discreditată programatic din 2001 încoace, odată cu venirea la putere a comuniştilor, mi se par cu totul justificate. A sărbători înseamnă a aniversa, a comemora. Omagierea mai constituie însă şi respect pentru obiectul omagiat. Or, în cazul de faţă, fiind celebrată limba română, comuniştii nu ştiu ce înseamnă a avea respect pentru o limbă pe care ei nu o stăpânesc, competenţa lor lingvistică limitându-se, din punct de vedere lexical, la cuvintele inventariate de V. Stati în dicţionarul său proletkultist. Nu întâmplător, comuniştii au instituit o antinomie dusă la paroxism între limba română şi limba „moldovenească” şi au indus în mentalul colectiv o stare de amnezie în ce priveşte identitatea română a cetăţenilor din Republica Moldova.
Cert este că din 1989, de când a fost declarată limba de stat şi instituită Ziua Limbii Române, au trecut 22 de ani. Or, exact 22 de ani a durat şi interstiţiul „România Mare”, invocat ca termen de comparaţie de atâtea ori de către elitele intelectuale basarabene.
Primul interstiţiu: 1918-1940
Se ştie că perioada interbelică a fost o perioadă benefică pentru cultura şi limba română din Basarabia. De aceea, în măsura în care memoria colectivă este constitutivă pentru orice colectivitate umană, interstiţiul interbelic este şi trebuie să fie un punct de reper pentru noi.
După 106 ani (1812-1918) de anihilare a identităţii naţionale a basarabenilor în contextul politicilor promovate de Imperiul Rus, orice urmă de identitate naţională fusese eradicată. Interzisă în şcoli, în administraţie, în biserică şi în orice alt domeniu public, limba română din Basarabia rămăsese la un nivel arhaic, izolată de procesele de modernizare care avuseseră loc în dreapta Prutului. Nu surprinde faptul că în preajma revoluţiei din octombrie 1917, atunci când începe să apară Cuvânt moldovenesc la Chişinău, cu ajutorul unor intelectuali ardeleni refugiaţi aici, acesta era ortografiat cu alfabet chirilic.
În interstiţiul „România Mare”, arată Iulian Fruntaşu, în Basarabia au fost create 2 628 de şcoli primare româneşti (în 1918 erau 1 804 şcoli primare, toate ruseşti), au fost înfiinţate şcoli de meserii, gimnazii şi licee. E adevărat, culturalizarea ţăranilor basarabeni a reprezentat un proiect dificil, nu însă şi nerealizabil. Rolul instituţiilor de stat în procesul de consolidare a identităţii naţionale a fost decisiv. Ţăranii basarabeni au început să înveţe, în baza identităţii lingvistice evidente şi prin intermediul învăţământului, administraţiei şi armatei, ideea că aparţin naţiunii române. În plus, la Chişinău a fost înfiinţată Şcoala de Arte Frumoase, Pinacoteca de Pictură şi un post de radiodifuziune, acestea având un rol important în „descoperirea” naţionalităţii româneşti de către basarabeni. Simbolistica naţională a fost antrenată şi ea în scopul creării şi consolidării sentimentului de apartenenţă la naţiunea română, la Chişinău fiind dezvelite monumentele lui Ştefan cel Mare şi al Regelui Ferdinand I, iar la Orhei – statuia lui Vasile Lupu2.
Cert este că în acest context de edificare naţională, ţăranii basarabeni au învăţat să fie împreună cu ceilalţi români anume prin limba română, comună tuturor. Cei 22 de ani de coexistenţă românească le-au oferit basarabenilor şansa de a-şi articula, prin arderea etapelor, o identitate autentică. Drept dovadă sunt personalităţile originare din Basarabia care au făcut şcoală în acei ani. Bunăoară, Eugeniu Coşeriu, rememorând anii de liceu, menţionează nivelul excelent al şcolii româneşti din perioada interbelică, precizând că multe lucruri care în alte ţări se studiau la universitate el le învăţase deja la Liceul „Ion Creangă” din Bălţi3. Iar într-o conferinţă ţinută la Academia Română în 1996, el afirmă: „Eu am crescut ca român şi, pe vremea copilăriei şi adolescenţei mele, petrecute în Basarabia – în Ţara de Sus – , nu se punea această problemă a unei limbi moldoveneşti şi nici nu ne închipuiam că ea s-ar putea pune cândva şi cumva – fiind neştiutori de ceea ce se întâmpla dincolo de Nistru, unde se pregătea despărţirea limbii române din Basarabia de limba română ca atare în totalitatea ei”4.
Al doilea interstiţiu: 1989 -2011
Cât priveşte interstiţiul 1989-2011, ştim cu toţii că limba română a fost marginalizată pas cu pas. Dacă la început lingviştii noştri credeau că preocupările legate de limba română vor dobândi un cadru instituţionalizat şi că se vor crea mecanisme de implementare a legislaţiei lingvistice în societate, speranţele lor s-au spulberat în 1993, odată cu revenirea la putere a vechilor nomenclaturişti, promotori ai unui moldovenism feroce. A trece în revistă tentativele lingviştilor, ale elitelor intelectuale de a-i convinge pe guvernanţi că limba română e numele corect al limbii noastre ar însemna să inventariezi tot atâtea eşecuri, întrucât politicienii zilei s-au erijat în principalul factor de decizie, dând cu tifla în ceilalţi.
Prin urmare, în toţi aceşti 22 de ani nu a existat o politică lingvistică coerentă. Problema limbii române nu a putut fi degajată de dogmele anterioare, care s-au impus ca o plagă în subconştientul multor vorbitori. Dogma celor două limbi a condus la divizarea comunităţii basarabene în vorbitori de română şi vorbitori de „moldovenească”. În consecinţă, mobilizarea maselor, efervescenţa colectivă din anii 1988-1989 treptat s-a diminuat, transformându-se în antipodul a ceea ce fusese înainte.
Legislaţia lingvistică din 1989 nu mai funcţionează de multă vreme. Departamentul pentru limbi şi Centrul pentru terminologie, instituţii guvernamentale care coordonau implementarea legislaţiei lingvistice în sferele vieţii sociale, au fost de mult desfiinţate. În schimb, a fost adoptată Concepţia politicii naţionale de stat a Republicii Moldova (2003), s-a publicat dicţionarul moldovenesc-românesc al lui Stati, iar în Internet ne întâmpină fel de fel de mostre, de genul Молдавско-русский словарик de Эль Ноэль, care „inventariază expresii noi, difuzate online în scopul popularizării limbii moldoveneşti contemporane sub forma sa populară”5.
În această perioadă, în loc să fie stimulaţi să-şi cultive propria exprimare, vorbitorii noştri autohtoni au fost şi mai tare derutaţi. În loc să-şi perfecţioneze graiul, ei au fost îndemnaţi subtil să revină la vorbirea amestecată, la o corcitură dintre rusă şi română care, în viziunea unora, ar fi limba „moldovenească”.
În comparaţie cu cei 22 de ani interbelici, când s-a făcut un salt imens în cultivarea conştiinţei lingvistice a basarabenilor, cei 22 de ani de la declararea limbii române ca limbă de stat în Republica Moldova sunt nişte paşi înapoi, de anihilare a acestei conştiinţe. Dacă interstiţiul interbelic a avut un rol decisiv în menţinerea şi perpetuarea identităţii româneşti la est de Prut, interstiţiul postsovietic – cu excepţia unei perioade scurte de după independenţă: 1991-1994 – a diminuat identitatea românească şi a minimalizat limba română. Acesta e un paradox şi pentru exegeţii occidentali: „Moldovenii de astăzi nu au reuşit să se afle în acelaşi stat cu românii mai mult de câteva decenii, dar cultura, limba şi tradiţiile lor folclorice provin incontestabil din aceleaşi rădăcini. Eroii naţionali şi marile personalităţi culturale dintr-o regiune sunt, cu siguranţă, recunoscute şi în cealaltă. În acest sens, din punct de vedere cultural, sunt astăzi două state „româneşti” în Europa de Est, chiar dacă ambele adăpostesc şi multe alte minorităţi etnice”6.
________
Note:
1. Cf. http://bit.ly/vh7yht
2. I. Fruntaşu, O istorie etnopolitică a Basarabiei (1812-2002), Chişinău, Cartier, 2002, p. 134-136
3. Cf. J. Kabatek, A. Murguía, „Die Sachen sagen, wie sie sind...”. Eugenio Coseriu im Gespräch, Gunter Narr Verlag Tübingen, 1997, p. 20
4. E. Coşeriu, Unitatea limbii române – planuri şi criterii, în Limba română este patria mea. Studii. Comunicări. Documente. Chişinău, Revista „Limba Română”, 1996,
p. 205
5. http://bit.ly/9QC19
6. Ch. King, Moldovenii. România, Rusia şi politica culturală. Chişinău, Arc, 2002, p. 6
- autentifică-te pentru a adăuga comentarii