Categorii

Parteneri

Vasile Vasilache, lecturi paralele (Vasile Vasilache, Jurnal)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Vasile Vasilache, lecturi paralele (Vasile Vasilache, Jurnal)

imaginea utilizatorului Mircea V. Ciobanu

Există un indiciu care ar justifica titlul Jurnalului lui Vasile Vasilache*: notele despre trăirile şi gândurile romancierului, unele mai întinse, altele mai scurte, sunt datate destul de disciplinat şi ritmic la început, apoi tot mai rar şi mai rar. Până într-un moment se poate construi un lanţ succesiv, cronologic, tipic „jurnalului”. 
Însemnările scriitorului sunt foarte diferite ca specific: de la observaţii din natură, creionări şi impresii, la note de lectură, meditaţii, comentarii pe marginea cărţilor şi a evenimentelor, ori naraţiuni propriu-zise. Îi spunem acestui gen de proces-verbal neevenimenţial al zilelor unui scriitor „jurnal de idei”. Primul „model” (cuvântul e un reper explicativ pentru mine, nu un exemplu pe care l-ar fi urmat Vasilache) care îmi vine în minte este Ion D. Sârbu. Jurnalul unui jurnalist fără jurnal nu consemna evenimente, ci nota idei, asocieri, reflecţii. Într-un anume sens, acelaşi lucru se întâmplă cu textele recuperate ale lui Vasilache. 
Am zis „recuperate”, or, Victor Vasilache, scriitorul şi fiul celebrului autor al Poveştii cu cocoşul roşu, a ostenit mai multe luni asupra manuscriselor adunate în câteva caiete, scrise cu caractere mărunte, parcă într-un cod special. Eu aş fi intitulat aceste note: „Caiete”. Mai ales că vor urma – am înţeles – şi alte manuscrise din arhivele regretatului prozator, care încă şi mai puţin se vor potrivi genericului „Jurnal”. 
Intenţia scriitorului, respectată cât de cât punctual la început, este subminată de pauze tot mai mari, de la câteva zile la câteva luni. Nu ştiu dacă a avut de gând să-şi publice aceste note, scrise ca pentru propriul uz, nesistematizate şi nefinisate, din care, mai curând, ar fi vrut să extragă seva unor eventuale naraţiuni sau eseuri. Dar unele secvenţe sunt texte finite, numai bune de pus în vreo revistă (s-a şi întâmplat,
cu câteva).
Nu pot să nu impresioneze lecturile maestrului (după mine, mai relevante pentru opera unui scriitor decât faptele „biografice”). Ele schimbă întru câtva percepţia operei scriitorului şi a imaginii lui. Dintr-un Vasilache al mitologiilor autohtone, al înţelepciunii populare pe care se placau exoticele filosofii orientale nu rămâne prea mult. Scriitorul e abonat la artele şi filosofiile moderne. 
Sunt pomeniţi, citaţi sau comentaţi Roman Jakobson şi Raymond Radiguet (un scriitor francez, apropiat avangardei artistice pariziene); Tolstoi şi Andreev; Shakespeare şi Goethe; Camus şi Sartre; Joyce, Proust (romanele, nuvelele, dar şi Împotriva lui Sainte-Beuve) şi Kafka – trei nume mari ale secolului, în opinia lui Vasilache; Robert Musil şi Kurosawa, Cervantes şi Thomas Mann, Hemingway şi Tarkovski, Dostoievski şi Nietzsche… 
Şi nu sunt înşiruiri de nume (așa cum le-am adunat eu, plat-statistic) sau – tradiţionale – zeificări ale zeilor consacraţi de alţii, ci evocări din memoria culturală, cu aprecieri pertinente şi tranşante, d.e.: Druţă – „un talent, în care se zbat, crispat, harul şi vanitatea, provocând zilnice revărsări de fiere” (spus în 1966, în plină glorie a fenomenului Druţă!); sau: „Dacă aşa e, cum îl înţeleg, Gorki e prost”. Sau, cu un registru mai sus: „Dostoievski – un geniu lipsit de talent”. Dar tot aici: „Uimitor cum de Dostoievski a prevăzut în Бесы (Demonii – mvc) molimele sec. XX, ridicate la ranguri statale, luate drept religie, legiferate”. 
Alte note de acest gen: „Citesc pe Nietzsche. Nu s-a văzut făptură mai sfâşiată scriind”. Sau, citând din Caietele lui Camus: „Timpul nu se mişcă repede când este observat. Se simte supravegheat”. Şi tot (de) aici: „A îmbătrâni înseamnă a trece de la pasiune la compasiune”. Sau, iată, un fel de gând metaliterar din caietele de note ale lui Dostoievski: „Человек всю жизнь не ж????, ?????????? ????, ивет, а с??????? ????, очиняет себя, самосочиняется” (= „Omul toată viaţa nu trăieşte, ci se compune pe sine, se autocompune”). Iar după lectura lui Goethe şi Tolstoi de Th. Mann, notează: „Dacă aş avea publicaţia mea, aş tipări articolul acesta”.
Sunt de reţinut câteva declaraţii principiale ale distinsului prozator (or, el îşi notează nu numai impresiile, ci şi emoţiile, şi atitudinile). Primul „principiu Vasilache” pe care l-am reţinut e refuzul de a se angaja, de a fi un „om al cetăţii”, retrăgându-se din viaţa publică în favoarea mesei de scris. Se întâmpla să-şi depună acest „jurământ” chiar după faimosul Congres (al III-lea) al scriitorilor de la Chişinău, care solicita respect pentru limba română, revenirea la alfabetul românesc ş.a. Însă, după atacul brutal al reacţiunii (după „sforăriile” lui Bucov, cum notează Vasilache), nu a rămas piatră pe piatră din edificiul reformat („din congres n-a mai rămas decât o coadă de fum”), ştabii comunişti reluând controlul total asupra uniunii de creaţie şi reducând eforturile câtorva scriitori cu verticalitate la sfârâiacul lui Creangă.
Deziluzionat, scriitorul e necruţător cu sine şi cu colegii de breaslă: „o adunătură de deşelaţi şi gârbovi, nişte reumatici suntem…” Şi, mai jos: „Mă retrag definitiv din toaia asta de clăpăugi […] am de scris şi n-am când să mă ocup de politica literară!”. Iar peste încă o pagină: „… plec de la revistă, cu o cerere cam aşa: «Daţi-mi drumul, că nu pricep nimica nici în literatură, nici în politică; decât să-i încurci pe toţi, mai bine să te încurci doar pe tine»”.
Un alt principiu (implicit, dedus de cititorul jurnalului său) e selecţia riguroasă a comilitonilor întru artă („esteticeşte, poţi să te referi la trei-patru scriitori – nu mai mult”). Tot atât de riguros ca şi reperele livreşti, îşi alege persoanele cu care să comunice pe viu şi despre care să ne comunice nouă, cititorilor lui (într-un loc, scriitorul notează o observaţie critică, chiar dură, la adresa predecesorilor, menţionând „tarele generaţiei anterioare, procentele ce le plătesc fricii”).
Bine, sunt aici şi câteva figuri anecdotice, episodice (care nu puteau lipsi, fie şi ca figuranţi, din naraţiunile unui autor mucalit). Dar Agora, fie ea şi literară sau artistică, l-a interesat mai puţin şi scriitorul nu se pulverizează în fixarea întâlnirilor cu toţi care i s-au perindat în viaţă. Este foarte selectiv în alegerea conlocutorilor, care devin personaje importante în Jurnal. Aceştia, puţini dar cu adevărat buni, sunt protagoniştii unor scene remarcabile, memorabile şi… citabile. Se reţin, îndeosebi, secvenţele în care protagonişti sunt Tarkovski şi Grecu (fragmentele cu Andrei Tarkovski au fost publicate şi în Contrafort).
Mihai Grecu îi ţine un fel de lecţie pe o temă predilectă pentru plastician: naşterea operei moderne dintr-o comunicare cu materialul, când materialul dictează factura/ formula lucrării: „Ieri am avut cu pictorul Grecu aproape trei ore de discuţie. E greu să spui ce-s mai interesante: Grecu-teoreticianul plastician sau tablourile lui Grecu. Din nesfârşitele sale monologuri, incantatorii, euforice: „Mă simt acum copilul-minune, nu-mi pasă de nimic. […] Vezi aici, – uite în tabloul acesta… ceva? Sunt bule de aer, băşicuţe… Am vrut să vălurez lacul, aşa cum întâmplător, într-un tablou analog (tot ochiul!), ridicând pânza în picioare, şi lacul fiind nezvântat, a făcut vălurele… M-a frapat – căpătasem într-adevăr „riduri” – speriat, am întors tabloul de-a-ndoaselea, să se întindă lacul iar –
ş-atunci el a înţepenit, a înmărmurit aşa! Aşa am obţinut, din întâmplare, jocul hazardului, ceva care poate fi revelaţie, descoperire… Ce vreau să zic? Materialul îmi dictează, îmi impune jocul său ghiduş de teme, culori şi concept…” 
Pe contrasens, e de reţinut – din volumul de sinteze** (ale exegeţilor, ale colegilor de breaslă) privind creaţia romancierului Vasile Vasilache, dar cuprinzând şi date biografice, reflecţii ale scriitorului despre congenerii săi*, – un plastic (noblesse oblige!) şi foarte exact portret (sau, dacă vreţi: „autoportret cu romanul lui Vasilache”) executat, parcă în oglinda amintirilor lui Vasilache din Jurnal, de Mihai Grecu:  „Căutările anilor şaizeci au schimbat optica artelor sovietice, inclusiv a celora de la noi, care au început să se adape la izvorul creaţiei populare. […] El lucra la Povestea cu cocoşul roşu, iar eu – la altă poveste – Istoria unei vieţi. […] Pentru mine ea rămâne una dintre cele mai frumoase opere dăruite cititorului moldovean, de atunci încoace. Eroul cărţii, Serafim Ponoară, în jurul căruia se desfăşoară viaţa de la ţară din acele timpuri, mă duce cu gândul şi la altceva: Serafim pleacă la târg şi în loc să cumpere o viţică, aşa cum era porunca, furat de frumuseţea unui bouţ – îl ia pe acesta. Ce să faci tu cu un bouţ? Tot satul râde de nătângul Serafim, de lipsa lui de practicism. Cine ştie, dar eu cred că anume din năstruşnicii de Serafimi s-au fost ales creatorii basmelor, baladelor, dansurilor, covoarelor – creatorii de frumos ce oglindesc spiritualitatea noastră. Eroul lui Vasile Vasilache este un om care se lasă furat de frumos. Este deci un artist…”
Sunt de reţinut în acest volum atât articolele şi eseurile semnate de Mihai Cimpoi, Eugen Lungu, Emilian Galaicu-Păun, Ion Ciocanu ş.a., plus o amplă anchetă a revistei Contrafort, cât şi interviurile, reflecţiile, amintirile scriitorului, povestite mustos (precum istoria de la Institutul de Literatură din Moscova, cu lecturile în franceză din Ionesco ş.a.). Dovadă că Trecutul şi Viitorul (ca dimensiuni filosofice) sunt tărâmuri deopotrivă de familiare scriitorului e această referinţă a sa la tehnologiile moderne dintr-un interviu cu Nicolae Leahu: „Bill Gates face azi depozite de seminţe ce au întreţinut, au hrănit omul milenii în şir… Microsoft-ul lui speră să păstreze şi fiinţa care cunoaşte şi pricepe a face să încolţească fiecare sămânţă depozitată?... Bunele gospodine zic: «Taci, taci, aluatul dospeşte acuma». Zic şi eu: «Taci, taci! Nu cobi, Vasile: ce va să fie tot va fi! Viitorul dospeşte…»”.
Aceste două cărţi sunt nu numai reciproc complementare. Ele-s bune contraforturi pentru edificiul artistic Vasilache, pentru înţelegerea resorturilor universurilor pe care le creează scriitorul.
_______
*Vasile Vasilache, Jurnal. Ediţie îngrijită de Victor Vasilache. Arc, 2017, 208 p.
**Vasile Vasilache: un filozof al literelor basarabene. Coordonator al ediției Vasile Malanețchi. Știința, 2017, 320 p.