Categorii

Parteneri

Vara patriarhului (Yan Lianke, Zile, luni, ani)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Vara patriarhului (Yan Lianke, Zile, luni, ani)

imaginea utilizatorului Răzvan Mihai Năstase

Într-un sat uitat de lume din munții Chinei locuitorii se văd nevoiți să își părăsească locuințele din calea secetei. Rămân pe loc doar un bătrân de 72 de ani, Xianye, și câinele lui credincios și orb. În pofida soarelui arzător, a lipsei de precipitații și a sărăciei crunte, cei doi se încăpățânează să crească un lujer de porumb în speranța că ploile se vor întoarce iar, odată cu ele, și restul sătenilor, care vor avea astfel nevoie de boabe pe care să le poată însămânța. Aceasta este intriga extrem de simplă a unui roman teribil de complex și înfiorător de acaparant: Zile, luni, ani de Yan Lianke, apărut în vara lui 2018 la Editura Polirom.
Autorul chinez nu este cu totul necunoscut publicului nostru, existând alte trei traduceri în română ale romanelor sale: În slujba poporului (Polirom, 2010), Bucurați-vă de viață (All, 2013), respectiv Ding visează (Humanitas Fiction, 2015). De asemenea, Yan Lianke s-a numărat în ultimii ani printre scriitorii cotați cu mari șanse la Premiul Nobel pentru Literatură, nu puțini fiind cei care avansează ideea că, dacă va fi să primească distincția un autor asiatic în anii ce vin, e mai probabil să fie Lianke acela decât Murakami. Cele trei cărți traduse până acum în limba română au avut un numitor stilistic comun – sarcasmul dus adesea până la extrem și închipuirea unor situații de un absurd teribil. Yan Lianke făcea astfel figura unui rezoneur hâtru și nemilos, în stare să redea drame în cheia unui umor negru gros, de bună calitate.
Cu Zile, luni, ani (în fond, mai degrabă un soi de novela decât un roman veritabil), Yan Lianke părăsește definitiv zona ironiei mușcătoare și abordează un registru mult mai grav. Protagonistul cărții este un soi de erou mitic, un patriarh. Pe umerii săi slabi și gârboviți apasă viitorul a generații întregi, iar de lupta sa tenace pentru viață (lujerul de porumb pe care-l îngrijește cu cerbicie) depinde supraviețuirea unei întregi comunități. Ceea ce la început ar putea părea absurd (lupta pentru o plantă plăpândă, pe care o udă, o îngrijește, o ferește de soare cum știe mai bine, și, în final – o hrănește cu propriul trup) se preschimbă într-un pariu câștigător. După aproape doi ani de secetă, cei plecați se întorc în casele lor, vor să profite de vremea bună și să cultive pământul, și singurele boabe de porumb pe care le găsesc sunt cele ale plantei solitare îngrijite de Xianye. Avem dinaintea ochilor o tulburătoare alegorie a sacrificiului de sine pentru salvarea unei lumi.
Figura tragică a lui Xianye mi-a amintit pe undeva de personajul lui George Ciprian din Omul cu mârțoaga, Chirică. La amândoi sesizăm un soi de obstinație oarbă, o încăpățânare solară împotriva circumstanțelor evidente, a bunului-simț, a cititorilor de dincoace de pagină și a certitudinilor lor. La fel cum Chirică e convins că o gloabă cu nume ridicol precum Faraon al patrulea poate avea succes, bătrânul chinez speră că planta pe care o crește în bătătura lui ar putea ține de foame, peste generații, unui sat întreg, întors din băjenie. Xianye înfruntă greutățile cu zâmbetul pe buze, cu o seninătate aproape mistică, singurele momente de revoltă fiind acelea în care biciuiește soarele care pârjolește tot locul. Vedem în această flagelare simbolică a unui vrăjmaș puternic și neînduplecat o mică bijuterie de realism magic. După cum tot de realism magic țin secvențele în care protagonistul cântărește cu precizie razele soarelui și, mai mult, află că greutatea lor se schimbă peste zi. „Xianye era năucit. Carevasăzică, când lumina soarelui era din cale-afară de dogoritoare, razele sale cădeau cu o greutate măsurabilă asupra talgerului. A dat repede fuga pe coama muntelui și iată că, pe drumul ce o străbătea, balanța cântărea un liang, trei qian și un fen. Scăzând greutatea talgerului, care era de un liang, rezulta că razele soarelui cântăreau trei qian și un fen. Xianye a alergat pe culmile a trei dealuri la rând, fiecare mai înalt decât cel dinainte. Pe cea mai înaltă culme, razele soarelui cântăreau cinci qian și trei fen. De atunci încolo, Xianye se ducea mereu să cântărească greutatea razelor de soare. De dimineață, în zori, greutatea lor în preajma colibei era de doi qian, la amiază creștea până la mai mult de patru, iar la asfințit revenea din nou la doi qian.” (p. 51)
Nu toată scriitura lui Yan Lianke este metaforică. Există numeroase pasaje de un naturalism extrem – protagonistul înfometat ajunge să mănânce boabe de porumb cu excremente, găsite prin vizuini, ori chiar șobolani vii. Deși aceste fragmente sunt intense, nu reușesc să confiște tonul de ansamblu al cărții. În plus, există episoade care-s la limita suportabilului nu din pricina unor descrieri dure, ci pentru că autorul reușește să construiască o tensiune narativă vecină cu paroxismul: „Lupii, înspăimântați de sângele rece al lui Xia­nye, și-au domolit deodată pașii și au rămas neclintiți la gura vâlcelei. Xianye mergea drept înainte. Lupii din spate s-au dat câțiva pași înapoi. Retragerea lor a făcut ca inima lui Xianye, ce stătuse până atunci nesigură, suspendată în gol, să-și regăsească un punct de sprijin. A început să meargă cu pași și mai mari. Bubuitul pașilor iuți și încrâncenați răsuna ca pietrișul fin căzând de pe marginea prăpastiei. Haita, cu ochii ațintiți asupra sa, îl privea neputincioasă. Când a ajuns la o sugrumătură a vâlcelei, asemenea gâtului unei sticle, Xianye a privit cu coada ochiului la pereții înalți și abrupți și s-a oprit din mers. Alesese gura vâlcelei, largă de numai doi pași, pentru că știa că dacă nu treceau de gâtuitura asta, lupii n-aveau cum să-l încercuiască și să-l atace din spate, așa că a rămas înțepenit acolo. Acum nu-i mai rămânea decât să le țină piept. Băuse apă pe săturate. Foamea și setea îi fuseseră alinate amândouă de apa de izvor. Nu-i nevoie decât să stau așa în sugrumătura asta, drept în picioare fără să mă prăbușesc și poate oi avea norocul să ies cu viață de aici, s-a gândit. Soarele își strânsese și ultimele licăriri roșii. În vâlcea, culoarea văzduhului devenise una cu haita de lupi roșcați. Ecoul delicat al liniștii răsuna în aerul crepusculului.” (p. 88)
Așa cum în Toamna patriarhului Marquez descrie apusul unui dictator crud și lunga lui agonie, în Zile, luni, ani Yan Lianke face portretul apusului unui om întocmai pe dos, un patriarh în adevăratul sens al cuvântului, pe care nici vara, nici seceta, nici lupii, șobolanii, foamea ori lipsurile nu îl pot pune jos. Îl pot băga-n mormânt chiar, dar nu-l pot învinge, fiindcă sacrificiul lui înseamnă supraviețuirea altora. Forța cu care bătrânul Xianye se agață de viață, o trăiește și se pune pe sine în slujba ei nu se poate uita ușor.
_______
Yan Lianke, Zile, luni, ani. Traducere din limba chineză și note de Irina Ivașcu. Editura Polirom, 2018, 160 p.