Trăim sub arcul celor o sută de ani care se vor împlini, în 2018, de la Marea Unire a românilor. Aniversarea va fi celebrată așa cum se cuvine: vom avea parade militare, discursuri în Parlament, cuvântări în aula Academiei, comunicări la numeroase simpozioane științifice, tăieri de panglici, inaugurări de monumente, lansări de carte, vernisaje de artă și fotografice, dezveliri de plăci comemorative dedicate făuritorilor României Mari – o țară „mare”, cum i s-a spus, nu doar ca întindere teritorială, în comparație cu Principatele unite la 1859, ci mare ca proiect național, ca ambiție a devenirii, ca voce influentă în concertul națiunilor. 
Să ne gândim puțin: după secole de dezbinări și stăpâniri străine, românii obțineau, la capătul unui război pustiitor, care restrânsese la un moment dat Vechiul Regat la câteva județe în jurul Iașilor, șansa aproape mirobolantă să-și întemeieze o țară modernă, democratică și prosperă, comparabilă cu statele dezvoltate ale Europei. Se reuneau pentru prima dată sub același sceptru, în epoca modernă, regiuni locuite de același popor, care se recunoștea prin unitatea limbii și aspirațiilor sale de emancipare, dar avea și destule particularități și diferențe de ordin cultural, religios, etnic și de mentalitate în Basarabia, Transilvania, Bucovina, Banat... Armonizarea, omogenizarea sau integrarea (cum am spune azi) noilor provincii și a Vechiului Regat într-o entitate nouă, animată de o energie nouă, a constituit o provocare formidabilă pentru generațiile vremii, a fost un șantier al construcției naționale pentru care nu am avut mult timp la dispoziție și nici prea multă „expertiză”. Lucrurile s-au făcut când mai greu, când mai ușor, dar au funcționat, carul a mers înainte. Atât cât a existat, România Mare a ținut pasul cu națiunile civilizate, le-a preluat modelele politice, economice și educaționale, le-a adoptat și adaptat instituțiile și constituțiile, le-a însușit conduita și eticheta, limbajele și noțiunile de bază, altoindu-le pe trunchiul propriilor tradiții. 
Întregul alai de evenimente festive, programate pentru anul viitor, nu pot obtura o întrebare esențială, pe care dacă nu ne-o punem, ratăm momentul aniversar, compromitem Centenarul. Întrebarea e despre adecvarea noastră, a românilor de azi, la idealul național, la sacrificiile, patriotismul și inteligența politică a celor care au realizat Marea Unire de la 1918. Ancheta pe care o propunem în acest număr al Contrafortului, fotografiile ce o însoțesc – extrase din arhiva Photo Historia, a prietenului nostru Sorin Nica din Statele Unite – încearcă să prilejuiască un moment de reflecție, să prefațeze un subiect la care vom reveni, cu siguranță, din unghiuri diferite, în numerele viitoare ale revistei.
Nu putem face o comparație mecanică între România actuală și cea care se năștea din ruinele primului Război Mondial. Ne despart de ea nu doar cei 22 de ani interbelici, dar și cel de-al doilea masacru al secolului XX, din care am ieșit cu sufletul schilodit: cu ciuntiri teritoriale, cu pierderi umane incomensurabile, încătușați de un regim opresor, barbar, de inspirație sovietică. După Revoluția din decembrie 1989, care a pus capăt comunismului, România a evoluat. Azi este membru cu drepturi depline al Uniunii Europene și al NATO, dar a rămas marcată de numeroase reminiscențe ale zbuciumatei tranziții postcomuniste. În 2017 purtăm un alt „război”, nu mai puțin important pentru sănătatea națiunii decât cel al reîntregirii teritoriale, și anume un război pentru integritatea clasei politice, care n-a fost încă pe deplin câștigat, cum bine se vede și de la Chișinău.
Dar cu ce ne înfățișăm noi, basarabenii, la Centenarul Unirii? C-un experiment „statalist” postsovietic eșuat. Republica Moldova n-ar fi trebuit să fie neapărat un stat falit, ar fi putut urma calea de reforme și transformări autentice asumată de Țările Baltice. Noi însă ne bălăcim de 26 de ani în mocirla crizei identitare: limba română sau „limba moldovenească”, Est sau Vest, români sau „moldoveni”… Doctrina „mielului care suge la două oi” a făcut o carieră fulminantă în mediile politice basarabene după destrămarea Uniunii Sovietice. Au mai venit la pachet, mai cu seamă după 2015, „regimul oligarhic” și instituțiile de stat capturate, pe fundalul unei sărăcii exasperante a maselor și al unui exod care a luat proporții fără precedent, se poate spune, din epoca invaziilor turco-tătare încoace (acele „vremuri de băjenie”, consemnate în cronici), un exod comparabil cu refugiile din 1940 și 1944 peste Prut. Însă dacă la mijlocul veacului trecut fugeam ca să scăpăm de gropile de var NKVD-iste, de foametea organizată și de vagoanele de vite ale deportărilor în Siberia, acum basarabenii își iau lumea în cap de răul propriilor guvernanți „pro-europeni” care, odată ajunși la putere, purtați de „marile speranțe” ale anilor 2009-2010, s-au apucat să fure țara mai abitir decât o hoardă de tâlhari la drumul mare. 
Centenarul Unirii ne găsește cu o ditamai problemă existențială: a fi sau a nu fi Republica Moldova ca societate democratică, ca stat de drept, bazat pe valori europene? Unirea nu mai este pentru noi un obiectiv romantic, „moștenirea lui Eminescu, Iorga și Mihai Viteazul”, ci o soluție de supraviețuire. Noutatea proastă este că și această soluție de supraviețuire a devenit o sursă de manipulare și demagogie pentru potentații corupți de la Chișinău, care încearcă să o folosească împotriva Opoziției proeuropene și antioligarhice, împotriva electoratului proromânesc din Moldova, pentru a-l dezbina. Aceiași strategi, aflați în serviciul unui centru ocult de putere, agită pe de o parte iluzia unei uniri imediate și facile cu România, iar pe de altă parte pun în aplicare scenariul cu socialiștii, sperietoarea rusească – pârghia lor de șantaj la adresa Occidentului. 
E tot ce-a rămas din „Unire” în Basarabia condusă de o clasă politică mincinoasă și cleptocrată? Sau poate mai avem ceva, un adevăr, un vis, o idee pură pe care n-o poate mânji nimeni?... Tocmai pentru a o scoate din mâzga intereselor electorale și a tertipurilor politicianiste, o dezbatere despre Unire trebuie purtată cu cărțile pe masă, cinstit, fără elanuri superficiale și fără „ași” măsluiți în mânecă. 
„Să facem Unirea cât mai rapid!” exclamă basarabenii care și-au pierdut răbdarea, adepți sinceri ai idealului național. „O vom face când vom fi pregătiți, le răspund semenii lor realiști. Suntem o minoritate, trebuie să creștem. Și apoi nici România nu mai e de capul ei, are de respectat niște reguli, de luat în seamă niște stări de lucruri…” „Dar vom fi vreodată pregătiți? le replică învăpăiații. Nu vom avea niciodată întrunite condițiile pentru Unire. Nu vedeți că totul se prăbușește, că suntem sub buza monstrului? Dacă vom aștepta împrejurările prielnice sau până când unii – prea mulți! – vor prinde la minte, dacă vom cerși „dezlegarea” și „bunăvoința” străinilor, vom pierde orice șansă. Să prindem valul cât se mai poate. Indiferent cine ar face Unirea și cum – să o facă, dacă e-n stare. Scopul scuză mijloacele. Mâine s-ar putea să fie prea târziu!” „Stați așa, își ridică sprâncenele cumpăniții, destinul național nu e o aruncare de zaruri, nu e un târg între samsari. Nu poți juca Unirea la ruleta rusească!...”
Eu cred că dilema aceasta, care apare într-un dialog real și nu mimat, între oameni cu aceleași convingeri, are o rezolvare simplă. Trebuie să muncim, nu să trăncănim. Să nu uităm de legitimitatea istorică, de aspirațiile noastre înalte, dar și să facem ceva pentru moldovenii care au nevoie azi, urgent, de o schimbare, de o viață mai bună, de un temei pentru încredere și speranță. Un proiect național poate fi realizat doar prin virtute și altruism. Așa s-a făcut Unirea de la 1918. Cu inima și capul, deopotrivă. Cu arma soldatului și pledoaria diplomatului. Cu deciziile unor oameni politici vizionari și cu tenacitatea universitarului conectat la circuitul de idei europene, cu devotamentul anonim al învățătorului de la țară. Unirea s-a făcut prin cultură, educație și caracter. N-avem nimic de inventat aici.