La reapariția „Contrafortului”
 
Acest text trebuia să fi fost scris prin februarie-martie 2019 și să schițeze un proiect publicistic și editorial într-un an aniversar: trei decenii de la prăbușirea comunismului în Europa de Est. După Centenarul Marii Uniri, care a dominat tematic anul 2018, ne propuseserăm să reflectăm în revistă acest moment auroral al istoriei noastre recente printr-o serie de materiale: interviuri, cronici de carte, dezbateri, anchete, evocări istoriografice etc.
Din nefericire, problemele financiare de care s-au izbit și alte publicații culturale din Republica Moldova au împiedicat apariția revistei în 2019. Suntem recunoscători Institutului Cultural Român, inclusiv colegilor de la ICR Chișinău, pentru faptul că în condiții de austeritate bugetară acest program a putut fi reluat, chiar dacă mult diminuat, în jumătatea a doua a anului curent. Dar, în același timp, trebuie s-o spunem, referindu-ne la politicile generale ale statului român, că este un lucru anormal, scandalos, ca presa culturală din Republica Moldova să trăiască într-o stare de nesiguranță, într-un continuu stres financiar. Este nefiresc să ne întrebăm, an de an, dacă va mai apărea Contrafortul, dacă vom mai beneficia de sprijinul unor instituții românești a căror misiune statutară e să susțină cultura, creativitatea artistică în Republica Moldova, pentru că fără educarea unor elite culturale și intelectuale care să pledeze pentru valorile românești și cele europene această palmă de pământ va rămâne mereu, cum se spune, „în calea tuturor relelor”, un fief al bandiților, mercenarilor și invadatorilor din Est. Va fi un teritoriu tot mai pustiit și mai disperat. Basarabia se depopulează rapid. Avem nevoie de un salt civilizator, de o schimbare de mentalitate la nivelul maselor, pe care doar cartea, cultura, educația le pot asigura.
Am scris, am vorbit în toți anii scurși de la căderea comunismului că România trebuie să-și construiască strategii pe termen lung pentru susținerea românilor din afara granițelor actuale, strategii care să nu fie abandonate în funcție de combinațiile de putere de la București, ci dimpotrivă, să fie îmbunătățite, dezvoltate, adaptate evoluțiilor zilei. Din păcate, mediocritatea clasei politice românești, lipsa de viziune, presiunea diferitor grupuri de interese definesc în alți termeni prioritățile politicilor culturale. Ele rămân arondate jocurilor politicianiste și diverselor coterii „transfrontaliere”, asupra cărora nu putem avea nicio influență.
În aceste condiții, vom fi nevoiți să căutăm soluții suplimentare, soluții de criză pentru a putea edita Contrafortul: donații individuale, sensibilizarea unor mecenați, sponsorizări private (vom anunța pe site-ul revistei acest mecanism de sprijin). Ne vom adapta epocii informaționale, noilor tehnologii fără de care nu se mai poate imagina existența unei publicații literare moderne și iradierea culturală și ideatică în sensul larg al cuvântului. Ne cerem scuze cititorilor, abonaților noștri – cărora nu le putem oferi în 2019 un volum editorial pe potriva investiției lor –, ne cerem scuze și de la confrații, colaboratorii noștri de o parte și alta a Prutului și celor din diaspora, care au așteptat un timp prea îndelungat să-și vadă materialele publicate. Contăm pe înțelegerea voastră.
Cu acest Contrafort – nr. 1-6 – încercăm să acoperim primele șase luni din 2019, în care rotunjim 25 de ani de la apariție, urmând ca până în decembrie să mai scoatem alte, sperăm, 3 numere de revistă. Vom recupera, pe cât se poate, ariditatea unei perioade de absență care demobilizează psihic, subminează entuziasmul oricărui efort de echipă. Vă invităm să rămâneți alături de noi, să ne citiți, să ne trimiteți texte – bune, consistente, interesante – și să contribuiți la difuzarea și popularizarea Contrafortului.
 
Basarabia: de la URSS la regimul „statului captiv”
 
Aminteam de genericul celor trei decenii de la căderea comunismului pe care l-am gândit pentru o serie de materiale ale revistei. Anul 1989 reprezintă începutul unei noi istorii pentru țările intrate după război în conul de umbră al Moscovei și e firesc să aruncăm priviri peste umăr, să evaluăm speranțele noastre în raport cu ceea ce am trăit în acest interval de timp.
O remarcabilă analiză cu care am dorit să inaugurăm seria tematică sus-pomenită ne oferă în acest număr al revistei domnul Alexandru Herlea, personalitate proeminentă a exilului românesc, fost ministru al Integrării Europene în guvernul Convenției Democrate, sub mandatul președintelui Emil Constantinescu. Interviul realizat cu domnia sa la Paris de colegul nostru Dorin Dușciac fixează bornele traiectului post-decembrist, turbulent, al României, în care putem citi – ca o consecință – și evoluțiile Moldovei dintre Prut și Nistru în epoca independenței.
„Statalitatea” Republicii Moldova după 1991 s-a dovedit a fi altceva decât visele și aspirațiile intelectualilor basarabeni în perioada regimului sovietic, care au visat la Unirea cu Patria-mamă, România. E drept că sistemul comunist părea instaurat cel puțin pentru o mie de ani. Prăbușirea „imperiului răului” – cine ar fi putut prevedea acest deznodământ global, dispariția Uniunii Sovietice, pe care Putin, vorbind din perspectiva cotropitorului, o consideră „cea mai mare catastrofă a secolului XX”, iar popoarele est-europene, ieșite din spatele Cortinei de Fier, o eliberare, o renaștere națională? De aceea, poate, ar trebui să admitem că suntem condamnați să parcurgem în epoca post-sovietică o „cale a cunoașterii”, dureroasă și contradictorie.
Astfel, evenimentele din primele luni ale lui 2019 induc un set de concluzii
și constatări la care nu ne-am fi gândit niciodată: uneori, un regim de ocupație internă – căruia la noi i s-a spus „Plahotniuc” – poate fi mai insuportabil, în ordinea trăirii imediate, decât o invazie străină, și acest sentiment unanim împărtășit, această stare de necesitate poate conduce, în replică, la combinații politice de neimaginat în termenii unor separații tradiționale, stânga-dreapta, Est-Vest, democrație euro-americană versus paternalism eurasiatic.
După simulacrele democratice pe care le-a exersat în anii 2015-2019, regimul oligarhic instaurat de moldoveanul Vladimir Plahotniuc – interlopul de la Nisporeni, conectat la rețelele criminale de pe cuprinsul fostei URSS – ne promitea o dictatură în toată legea, dacă și-ar fi atins scopurile după alegerile parlamentare din 24 februarie. El, „coordonatorul” fostei guvernări, omul malefic, oligarhul fără funcție publică dar cu o imensă influență subterană, exercitată prin corupție, șantaj și amenințare, decidea totul în Republica Moldova: în viața politică, în justiție, în economie, pe piața media, în relațiile externe.
Impusă de împrejurări, ca soluție extremă pentru a scăpa Republica Moldova de această plasă de păianjen criminală, actuala guvernare și-a propus curățarea instituțiilor statului de corupție și de influențe ilegale, și pregătirea terenului pentru alegeri libere și corecte.
Or, după aproape trei luni de la schimbarea puterii, nu știm dacă aceste obiective vor fi atinse. Noua guvernare, legată printr-un scop comun – debarcarea lui Plahotniuc – e minată de interese divergente. Pe de o parte, guvernul Maiei Sandu, unul din liderii Blocului ACUM al intelectualilor adepți ai valorilor naționale românești, oameni care cred în schimbare, în europenitate, în statul de drept, în justiție independentă. Și, pe de altă parte, socialiștii lui Dodon, o grupare afiliată Moscovei, care au vrut pur și simplu să scape de Plahotniuc pentru a prelua sistemul creat de el.
Războiul simbolurilor din acest august încins („un august în flăcări”, cum se spunea într-un serial de televiziune românesc din epoca comunistă) a pus în scenă cezura, contradicțiile ideologice din interiorul actualei guvernări, care sunt de fapt proiecția unei societăți incapabile să se hotărască ce vrea și ce este. Am scăpat, poate, din captivitatea unui clan oligarhic, dar nu am ieșit din paradigma unui ținut de frontieră care a fost mereu Basarabia.