Categorii

Parteneri

Un sâmbure de măr și mai ales de adevăr (Herta Müller, Patria mea era un sâmbure de măr. O discuție cu Angelika Klammer)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Un sâmbure de măr și mai ales de adevăr (Herta Müller, Patria mea era un sâmbure de măr. O discuție cu Angelika Klammer)

imaginea utilizatorului Răzvan Mihai Năstase

Cărțile de nonficțiune ale unor mari autori contemporani, fie ele jurnale, volume de eseuri, amintiri sau interviuri, includ un păcat intrinsec – acela al dezvăluirii misterului care stă în spatele unei anumite scriituri. Oricât de fascinante ar fi (și de cele mai multe ori sunt), cu oricât de multă aviditate s-ar parcurge, într-un final senzația cititorului este că a asistat la un soi de demonstrație a unui magician care-i explică trucurile. Cam asta este impresia cu care am închis volumul cel mai recent al Hertei Müller, Patria mea era un sâmbure de măr, publicat la sfârșitul anului 2016 în seria de autor dedicată de la Editura Humanitas Fiction.
Sâmburele de măr al Hertei Müller reprezintă de fapt un amar adevăr. Sau mai precis o înșiruire de adevăruri triste care i-au marcat tinerețea, anii de formare, personalitatea, felul de a se raporta la lume și de a interioriza realitățile adeseori dure din jur. Cartea de față este deopotrivă un tulburător eseu despre literatura care ia naștere în contexte vitrege și o confesiune sinceră. Spre deosebire de celelalte cărți de proză ale sale, în cea de față Herta Müller abandonează postura auctorială și devine, cu întreaga ei biografie, un personaj. Cititorul are prilejul de a-i urmări pas cu pas protagonistei destinul, trăirile, angoasele, bucuriile mărunte, grijile de tot soiul, din copilăria petrecută în micuța localitate Nițchidorf și până în momentul emigrării, în 1987. 
Avem în față un volum-eveniment, deoarece autoarea, în fața întrebărilor formulate de jurnalista austriacă Angelika Klammer, răspunde de fapt multora dintre cele pe care cu siguranță orice cititor român și le va fi pus. Atunci când un autor născut în țara ta primește Premiul Nobel pentru Literatură te întrebi, firesc, în ce măsură ți-l poți revendica, măcar în parte. Se știe că sistemul totalitar ceaușist reprezintă plămada care i-a inspirat Hertei Müller numeroase romane, dar nu puțini sunt cei care s-au întrebat care-i rolul pe care l-au jucat limba, cultura și spiritualitatea română în formarea prozatoarei. Sperând, mai fățiș sau mai în taină, că ar exista unul. Răspunsul este amplu, nuanțat și înduioșător: „Româna se amestecă mereu în ceea ce scriu. A fost, desigur, decisiv c-am învățat-o așa de târziu. În satul meu nu erau români, iar școala era în germană. Româna exista de vreo trei ori pe săptămână ca limbă străină – nimeni nu vorbea româna în afara acestor ore. Când am ajuns la oraș aveam cincisprezece ani. Liceul era tot în germană, dar pretutindeni în afara sălii de clasă se vorbea numai românește. Strada, magazinele, instituțiile, trecătorii, tot orașul vorbea românește. Vorbeam cât mai puțin posibil, ciulind urechile pe cât puteam la cuvinte. În germană nu existau diftongi și triftongi moi ca în toate sau oaie. Rosteam cuvintele cu-atâta plăcere, se potriveau așa de frumos în gură, de la bun început, cum să spun, le-am savurat estetic. Doream să-nvăț limba fie și numai din considerentul practic că trebuia să mă descurc. În viața cotidiană erai înfășurat în limba română. Și cu cât o ascultam mai atent, cu-atât mai mult îmi plăceau metaforele, expresiile, lungile ei invective dramatice, multiplele nuanțe ale diminutivelor de la cinic până la sentimental, superstițiile ei. […] S-a dovedit deseori că limba română corespunde mai mult dispoziției mele decât germana din cap adusă cu mine, că sentimentul ei vital mi se potrivește mai bine. Aici se mai punea de-a curmezișul și dialectul șvăbesc, germana sătească. Tocmai privirea mea de germană sătească s-a modificat inevitabil mult prin limba română – din fericire. A durat ani, dar la un moment dat româna mi-a devenit atât de familiară, de parcă întreg ținutul dimprejur învățase limba pentru mine sau de parcă limba s-ar fi mulat pe mine. Îmi făcusem pe deplin intrarea în limbă, când vorbeam româna nu mai gândeam în germană.”
 (p. 73-75)
Alături de puternica latură confesivă, volumul mai are și o pronunțată dimensiune eseistică. Herta Müller vorbește pe larg, deschis, despre scris, despre ce este și ce nu este literatură, despre limitările conceptelor, despre cum pot lua naștere cărți sau, dimpotrivă, despre cum pot fi îngropate. Alternează pasajele care aduc cu un soi de artă poetică și cele din care cititorul ar avea multe de învățat, care amintesc pe alocuri de Scrisori către un tânăr romancier al lui Vargas Llosa. Iată, de exemplu, două pasaje în care sfaturile concrete se strecoară printre panseuri metaliterare: „Despre scris se poate vorbi numai cu greu. Nu trebuie vorbit despre asta, scrisului nu-i ajută cu nimic dacă o faci. N-am certitudinea că ceea ce spun despre scris e exact. Indiferent ce-aș spune, folosesc o mulțime de cuvinte care pentru scris nu intră nicicum în discuție. Când vorbesc despre scris mă plasez într-o generalitate, recurg la categorii și concepte. Dar tocmai așa ceva nu există în scris. Iar de ceea ce există în scris nu dispun în afara procesului de a scrie. Nu pot vorbi așa cum scriu. Dacă aș încerca s-o fac, ar fi o sfidare.” (p. 70) „În scris nici nu există căi directe. Nu – cred că aceste căi ocolite sunt cele potrivite. Pentru a scrie o propoziție trebuie să las deoparte deprinderile de limbaj ale cuvintelor, cuvintele se găsesc pe bază de cadență și sunet, și ele ajung surprinzător de precise, spunând, pentru prima oară, ceea ce eu nu știam că știu. Faptele concrete nu sunt suprimate, ci deslușite.” (p. 44)
Alexandru Al. Șahighian este, la cei 67 de ani ai săi, unul dintre cei mai experimentați traducători români din limba germană, iar cartea de față, deși nu foarte întinsă și aparent simplă ca structură, i-a pus cu siguranță la încercare talentul. Există aici foarte multă intertextualitate – de pildă, numeroase întrebări formulate de intervievatoare reiau sau parafrazează pasaje întregi din alte cărți ale Hertei Müller, pasaje care au fost reproduse cu minuție. De asemenea, episoadele confesive includ o pendulare permanentă între germană și română, paralele, metafore care în cele două limbi diferă. Nu lipsesc nici cuvintele compuse, regionalismele, aplecarea autoarei către anumite forme lexicale mai rare, uneori de-a dreptul vetuste. Toate acestea își găsesc o ilustrare fericită în traducerea românească. 
Patria mea era un sâmbure de măr reprezintă un volum cu totul aparte, un soi de bornă în bibliografia Hertei Müller peste care cu greu se va putea trece și care, îndrăznesc să pun rămășag, va avea un efect paradoxal. Pentru cei familiarizați deja cu opera laureatei Nobel, acest volum va fi un soi de încununare, un capăt de linie, o ultimă și lămuritoare lectură. În schimb, pentru toți cei care nu i-au citit romanele, cartea de față va constitui un imbold, un book trailer, o invitație la a descoperi excelenta literatură care s-a născut aici, într-o țară ca un sâmbure de măr. 
____________
Herta Müller, Patria mea era un sâmbure de măr. O discuție cu Angelika Klammer. Traducere din limba germană și note de Alexandru Al. Șahighian. Editura Humanitas Fiction, București, 2016, 208 p.