Categorii

Parteneri

Un om, o epocă

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Un om, o epocă

imaginea utilizatorului Alexandru-Florin Platon
articol: 

Pînă a nu citi cartea dlui Jean Michel Cantacuzène, ştiam mai puţin decît nimic despre George Matei Cantacuzino (între acesta din urmă şi autor nu există vreo înrudire). Cu excepţia numelui unei străzi (înregistrat în­tîmplător), a semnăturii pe două sau trei splendide acuarele, păstrate de familia soţiei mele, şi a cîtorva amintiri răzleţe despre ultimii săi ani de viaţă (povestite mie tot în familie), personajul mi-a fost, multă vreme, complet necunoscut. Şi totuşi,– asta am aflat-o abia acum! – este vorba de un om care, deşi nu a jucat vreodată un rol politic sau intelectual deosebit, a fost – în felul său – remarcabil. Arhitect celebru (lui i se datorează, între altele, fostul bloc Carlton din Bucureşti, pavilionul României la expoziţia universală de la New York din 1939 şi aşa-numitul palat mitropolitan din Iaşi), pictor apreciat şi scriitor, G. M. Cantacuzino a făcut parte din lumea rară a burgheziei de altădată şi a boierilor de viţă – tot una cu elita relativ puţin numeroasă, dar foarte reprezentativă, a României interbelice, distrusă metodic de regimul comunist. Biografia sa, atent repovestită în volumul pe care îl comentez, restituie un destin pe care nu ezit să-l calific drept paradigmatic pentru întreaga lume din care provine acest om.
Aparţinînd unei ramuri din Moldova a numerosului neam al Cantacuzinilor (înrudită de departe cu ramura munteană a familiei, dar – prin complicate încrengături – şi cu celelalte mari familii ale timpului, Ştirbey, Bibescu ş. a. m. d.),
G.M. Cantacuzino s-a născut la 24 mai 1899 la Viena, unde părinţii săi, Nicolae („Nino”) Cantacuzino şi soţia sa, Marcela (născută Bibescu), se aflau, deja, de patru ani, ca urmare a funcţiei de secretar de legaţie a tatălui (diplomat de carieră). După obiceiul timpului – curent în familiile protipendadei – tînărul Matei îşi face studiile secundare la Montreux, luînd, în paralel, cursuri private cu un institutor adus special din Moldova pentru a-i înlesni vlăstarului obţinerea şi a diplomei româneşti, trebuitoare (probabil) acasă. Vacanţele sînt petrecute, alternativ, la moşia familiei parentale de la Hoiseşti (lîngă Iaşi) şi – bineînţeles! – pe malul lacului Leman, unde viitorul arhitect îşi descoperă, treptat, pasiunea pentru pictură şi scris, care îl va anima toată viaţa.
În aprilie 1919, George Matei Cantacuzino soseşte – cum altfel? – la Paris, pentru a se înscrie la École supérieure de Beaux-Arts. Nu reuşeşte să fie admis aici decît în iulie 1920, la a treia încercare, ceea ce nu numai că l-a „ancorat”, pentru cîţiva ani, în capitala artistică şi literară a Europei, dar l-a integrat şi în micul univers al bursierilor români din capitala Franţei, care îi număra, printre alţii, pe Gheorghe I. Brătianu, Alexandru Rosetti, Mihai Ralea, Ion Davidescu etc. Toţi vor deveni nume de referinţă în România, iar de unii dintre ei, eroul cărţii se va lega printr-o trainică prietenie. În anii pe care i-a petrecut la Paris, G. M. Cantacuzino a prins gustul călătoriilor culturale, care îl vor purta, pînă la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, prin toată Europa şi Orientul Mijlociu. Tot acum a început să picteze acuarelele care îi vor aduce, împreună cu profesiunea de arhitect, o oarecare notorietate în mediile artistice din ţară. La Paris fiind, tînărul pictor o cunoaşte, în 1924, pe Sanda Ştirbey, cu nouă ani mai tînără decît el, care îi va deveni soţie un an mai tîrziu (la 17 martie 1925). Mariajul a fost, de bună seamă, un aranjament de familie, prin care Cantacuzinii moldoveni (mai bine zis, cu proprietăţi în Moldova) au ajuns mai aproape de puternica familie Ştirbey (şi ea, la fel de numeroasă), ale cărei conexiuni l-au ajutat pe Matei să fie ales, în 1931, deputat de Craiova, în împrejurimile căreia familia socrilor avea proprietăţi mai întinse şi mai bogate decît cele din Moldova ale bunicilor paterni. Opţiunea sa pentru cariera politică (efemeră, de altfel) alături de PNL-Brătianu i-a fost sugerată (şi încurajată) de
Martha Bibescu, influenta mătuşă prin alianţă a lui Matei, cu 13 ani mai în vîrstă decît el, căreia tînărul arhitect îi va căuta mereu sfaturile.
Anii ’30 ai secolului trecut au constituit pentru G. M. Cantacuzino apogeul carierei sale profesionale şi artistice. Arhitect reputat (care a trăit, ca absolut toţi intelectualii şi oamenii de cultură ai vremii – după cum ne-a spus-o, de curînd, cartea dlui Lucian Boia – din comenzi de stat, Cantacuzino fiind, ocazional, chiar angajat al unor companii ale statului), profesor la Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti, pictor de talent, cu mai multe expoziţii personale la activ, om politic, bine căsătorit şi cu o avere mai mult decît îndestulătoare, G. M. Cantacuzino ilustrează un parcurs profesional şi un status comun tuturor celor din lumea educată şi cultivată a timpului.
Viaţa lui şi a lumii sale basculează însă odată cu începutul războiului. Mobilizat pe Frontul de Est, G. M. Cantacuzino participă la toate operaţiunile din vara şi toamna anului 1941, scăpînd de dezastrul de la Stalingrad numai pentru că Armata a IV-a, din care făcea parte, a fost repatriată la finele lunii octombrie, după eliberarea completă a Basarabiei. Mobilizat din nou, la 3 iulie 1942, G. M. Cantacuzino este retrimis pe front, dar nu într-o unitate combatantă, ci în calitate de corespondent de război şi – în termenii de mai tîrziu – ca un fel de propagandist cultural, ocupat cu organizarea de spectacole artistice pentru ofiţeri şi soldaţi. Era, de bună seamă, o modalitate de a se pune la adăpost de primejdiile operaţiunilor militare, care îi fusese facilitată – putem fi aproape siguri – de numeroasele sale conexiuni sociale şi politice. Nu se ştie – pentru că biograful nu o spune – cine l-a ajutat pe G. M. Cantacuzino să obţină un asemenea post. În orice caz, tînărul (încă) arhitect a profitat din plin de confortul relativ al poziţiei sale pentru a străbate în lung şi în lat aproape întreaga Crimee, pictînd intens şi scriind mult familiei (de fapt soţiei, aflată, din 1940, la Londra, cu fiul lor cel mare, Şerban, născut în 1928; al doilea copil, Marie-Lyse, cu trei ani mai tînără, va lua şi ea drumul Angliei, unde va rămîne definitiv, alături de mama şi fratele ei, fără a mai cunoaşte, din fericire, ororile regimului comunist).
Ceea ce începe după 1944, pentru G. M. Cantacuzino, se aseamănă foarte mult cu o lungă agonie. Bărbatul de numai 43 de ani asistă din ce în ce mai perplex şi parcă incredul la rapida prăbuşire a universului său familiar, dar, o vreme, fără să fie cu adevărat convins că destinul acestuia (şi al lui) era pecetluit. Altfel, nu se explică de ce nu s-a gîndit mai din timp că s-ar putea expatria, cum au făcut-o, în acei ani, destul de mulţi congeneri sau mai vîrstnici, inclusiv Martha Bibescu, de care a rămas un apropiat (în plan epistolar) şi după aceea. Nu se înţelege prea clar din cartea lui Jean Michel Cantacuzène care sînt motivele lui G. M. Cantacuzino de a amîna la nesfîrşit o decizie salvatoare, pentru care insistau şi scrisorile din ce în ce mai alarmate ale soţiei. Să fi fost incertitudinea materială şi socială – inerentă oricărui exil – din prezumata sa patrie de adopţie? Sau imposibilitatea de a se rupe cu totul de lucrurile (şi relativa bunăstare) de acasă, mai ales că, în anii 1945-1946, situaţia României nu părea încă fără ieşire? Trebuie să fi contat în această tergiversare şi prieteniile din România, continuate în ciuda dezamăgirilor provocate de unii dintre vechii săi amici (precum Alexandru Rosetti), dispuşi să facă (aproape) orice pentru a se adapta noilor condiţii, dar mai ales dificultatea de a părăsi o lume familiară în sensul cel mai puternic al cuvîntului – lumea lui – cu regulile şi rosturile sale bine stabilite. Că G. M. Cantacuzino nu-şi făcea deloc iluzii în privinţa comunismului (deşi mai spera ca instalarea acestuia în România să eşueze, cumva) ne-o arată destule fragmente din ampla sa corespondenţă cu soţia. „Je ne puis [sic!] jouer la comédie marxiste comme d’autres, je ne puis me mettre à la solde des Russes; et rester libre, tel que je le suis encore, est le jeu le plus hasardeux”, îi scria el Sandei, la 7 aprilie 1946 (p. 328). Un an mai tîrziu, la 7 iulie 1947, tonul este şi mai amar: „La Roumanie d’aujourd’hui ne veut plus de nous – remarca el –. Tout lui est bon pour nous détruire. Ce qui est arrivé jusqu’à présent n’est qu’un commencement”, încheia autorul, sfătuindu-şi consoarta să primească cetăţenia britanică ce tocmai i se oferise. În acelaşi loc, puţin mai departe, autorul afirma, cu o uimitoare perspicacitate: „Le communisme, c’est la suppression de tout ce qui fait de la vie quelque chose de digne... Ils [adică ruşii – nota mea] ne peuvent donner à l’humanité que l’esclavage. Leur mépris de l’homme est ahurissant et incompréhensible pour nous” (p. 339-340).
Cînd, în sfîrşit, se hotărăşte să fugă (pentru că de plecat cu acte în regulă nu mai putea fi vorba), G. M. Cantacuzino o face după un plan nu numai improvizat, ci şi destul de naiv, repede descoperit şi dejucat de Securitate (evadarea trebuia să aibă loc de la Constanţa, cu o ambarcaţie procurată de un grec, şi urma să cuprindă un grup destul de numeros de viitori transfugi, ajunşi, însă, în închisorile comuniste). După ce rătăcise o bucată de timp prin ţară, G. M. Cantacuzino este, finalmente, arestat la 26 aprilie 1948 la Posada, în fosta reşedinţă a Marthei Bibescu, închiriată de proprietară legaţiei franceze din România. Fusese denunţat de un mărunt funcţionar local, care îl recunoscuse atunci cînd fugarul îi ceruse să-i ducă încălţările – distruse de atîta drum – la reparat.
Pentru arhitectul şi pictorul de succes de odinioară începea, atunci, calvarul prin care au trecut, în deceniul şi jumătate care a urmat, toţi cei din lumea lui. Inculpat pentru „terorism” şi apartenenţă la o „organizaţie fascistă”, G. M. Cantacuzino a fost condamnat la cinci ani de închisoare, pe care i-a petrecut la Canal şi Aiud, nu fără a ocoli şi Piteştii, unde a fost reîncarcerat pentru cîteva luni, după un simulacru de eliberare, la 28 august 1953. Eliberat definitiv în iunie 1954, G. M. Cantacuzino s-a întors într-o lume de nerecunoscut. Chinuit de mari privaţiuni, fără bani, loc de muncă şi locuinţă (va găsi, totuşi, un acoperiş la cumnata lui), fostul deţinut este, în cele din urmă, angajat ca inspector referent al Comisiei Monumentelor Istorice, cu misiunea de a repertoria bisericile de lemn de pe valea Bistriţei, care urmau să fie deplasate prin construcţia barajului de la Bicaz (inaugurat în 1960). Un stupid accident de maşină (care îl va lăsa cu un destul de sever handicap la un picior) i-a oferit lui G. M. Cantacuzino „şansa” unei lungi perioade de convalescenţă şi refacere, de care a profitat pentru a se reapuca de pictat şi scris. În 1958, după ce fusese dat afară din postul iniţial în urma unor maşinaţiuni de care Securitatea (care îl urmărise permanent după eliberare) nu era străină, G. M. Cantacuzino s-a mutat la Iaşi, în curtea Mitropoliei, unde Iustin Moisescu, întîiul stătător al Bisericii din Moldova, îl invitase pentru a se ocupa de construcţia aşa-numitului palat mitropolitan, care se vede şi astăzi, de jur-împrejurul impunătoarei catedrale. În atmosfera oarecum mai tihnită a fostei capitale a Moldovei, îşi va petrece artistul ultimii ani ai vieţii, stingîndu-se la numai 61 de ani, în ziua de 1 noiembrie 1960, din cauza unei hemoragii digestive. Nu şi-a mai revăzut niciodată soţia şi copiii, care au continuat să trăiască în Anglia.
Volumul dlui Cantacuzène, din care am rezumat datele biografice de mai sus, nu este o cercetare istorică, ci o carte literară. Lectura ei nu este cîtuşi de puţin uşoară, ba, aş spune că în destule locuri este şi mai mult îngreunată de excerptele exagerat de lungi din corespondenţa familiei Cantacuzino, pe care biograful le înşiră, uneori, pe două sau chiar trei pagini. Pe de altă parte, unele afirmaţii ale dlui Cantacuzène ar trebui mai atent certificate prin verificări încrucişate, întrucît nu par conforme cu realitatea. Nu am date pentru a mă pronunţa asupra diverselor consideraţii ale autorului privitoare la înrudirile lui G. M. Cantacuzino şi nici la alte detalii din bio­grafia eroului său, dar mă opresc la un episod important, pe care cred că-l cunosc mai bine decît dl Cantacuzène: cel al circumstanţelor morţii creatorului palatului mitropolitan din Iaşi. Autorul afirmă că G.M. Cantacuzino „s-a stins din viaţă ca un cîine în celula [sa] de călugăr, fără ca cineva să-i fi auzit strigătele de ajutor timp de 48 de ore” (p. 362; traducerea mea). Din unele relatări ale familiei mele, ai cărei membri l-au cunoscut pe G. M. Cantacuzino, eu ştiu că, dimpotrivă, acesta şi-ar fi sfîrşit viaţa la Spitalul Sf. Spiridon, unde fusese (probabil) transportat după declanşarea hemoragiei, avînd parte de o îngrijire medicală convenabilă, dar care, din păcate, nu i-a mai putut salva viaţa.
Asemenea corecţii (şi cîte vor mai fi) nu scad, totuşi, din valoarea cărţii şi nici din meritele celui care a
scris-o cu o pasiune evidentă pentru eroul său. Aceasta, cu atît mai mult cu cît dl Cantacuzène nu este un istoric, ci inginer chimist, doctor în ştiinţe, profesor la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Paris şi director ştiinţific la CNRS (am spicuit din datele biografice de pe coperta a patra a cărţii). Biografia lui G. M. Cantacuzino se susţine prin foarte utila sa bază documentară (corespondenţa inedită a familiei Cantacuzino şi Scrisorile către Simon ale lui G. M. Cantacuzino, tipărite, acestea, pentru întîia dată în 1993, la Editura Dacia) şi, în al doilea rînd, prin inserţia ei în contextul istoric în care a trăit personajul, ceea ce face ca tragedia destinului său să fie cu atît mai puternic reliefată. Chiar dacă volumul nu are un index nominorum şi o anexă unde ar fi putut fi inserate, măcar parţial, scrisorile inedite pe care le-am menţionat, tentativa literar-istorică a dlui Jean Michel Cantacuzène merită toate laudele. Ea ne restituie profilul unui om de cultură din păcate astăzi aproape uitat şi, prin el, umbra unei lumi care, deşi nu mai este cu noi, rămîne un model prin educaţia, cultura şi decenţa elitei care a populat-o, atît de diferită – vai! – de „noua elită” a lumii noastre „de tranziţie”.
____________
Jean Michel Cantacuzène, Une vie en Roumanie. De la Belle Époque à la République populaire, 1899-1960, Paris, L’Harmattan, 2011

vwyqplc

ywhumtii vwyqplc