De la Leipzig până la Berlin e o cale de numai două ore cu trenul... De când locuiesc în Germania, nu am prea auzit de la băștinași parafraza: „La Berlin, la Berlin, la Berlin!” În cazul meu, ea conține încă acel subtext cehovian, căci chiar dacă am mai vizitat Berlinul, el rămâne pentru mine asemeni unui Ianus cu mai multe fețe. Care dintre ele mi se va deschide de această dată?...
Ajunși la Berlin, a doua zi am reluat dis-de-dimineață lucrările workshop-ului cu prelegerea „Conflictele memoriei în Europa. Considerente concepționale” („Erinnerungskonflikte in Europa. Konzeptionelle Überlegungen”). Chiar dacă inițial a fost programată online, prelegerea a avut loc offline. Or, Dr. prof. Arnd Bauerkämper și-a dorit totuși un schimb de idei pe viu cu istorici și experți din țările est-europene. Astfel, introducerea sa, care ar fi fost binevenită încă la Leipzig, în bazele memoriei europene și a relațiilor transnaționale cu privire la conflictele memoriei, ne-a lărgit orizontul teoretic și câmpul de dileme. În secolul al XXI-lea, Europa a căzut într-o criză de legitimitate și a început nu doar să-și caute identitatea culturală și europeană, dar și să pună în discuție politica memoriei. Or, pertractările din diferite perspective ale culturii memoriei au pornit mult mai devreme, încercându-se definirea noțiunilor de victimă, călău, erou – eterna dihotomie a memoriei. În această ordine de idei, la noi, în Moldova, pe lângă spectacolele pe care le-am evocat în prima parte a acestui jurnal, doar în ultimii doi ani au fost jucate premierele Citind pentru Auschwitz la Teatrul „Geneza Art”, Jurnalul Annei Frank la Teatrul „Alexei Mateevici”, Adi la Teatrul „E. Ionesco” din Chișinău. Iar în Germania, unul din cele mai cunoscute și jucate texte despre regândirea relației cu trecutul este piesa lui Marius von Mayenburg, Piatra.
Cum discuția noastră s-a axat mai mult pe conflictele memoriei cu referire la război, Holocaust, pogromuri, genocidul evreilor, problema pe care am încercat să o clarific eu cu profesorul a fost: în ce categorie vom introduce genocidul kurzilor în Turcia? Răspunsul rămâne încă unul plurivoc...
 
 
Fiecare din noi este o poveste în piatra timpului
(Marius Torok)
 
Apoi, purtând încă în capul și inima noastră prelegerea Dlui Arnd Bauerkämper și a Dnei Dominika Rank, am pornit în căutarea pietrelor trecutului în centrul istoric al capitalei Germaniei. Am continuat dezbaterile despre pogromuri la Memorialul evreilor asasinați din Europa sau, pe scurt, Memorialul Holocaustului, proiectat de Peter Eisenman și inaugurat în primăvara anului 2005 în văzul tuturor, chiar în inima Berlinului.
Privit din apropiere, Memorialul se întinde în fața noastră ca „suprafața mării în mișcare” sau ca un „câmp de grâu ondulat” de aproximativ 19.000 m². Constă din 2711 stele cuboide de beton, variind în înălțime până la mai mult de 4 metri, înclinate între 0,5° și 2°, așezate în rânduri paralele. Potecile de 95 cm dintre stele au fost intenționat calculate așa ca să fie accesibile doar unui vizitator.
Ghidul ne-a solicitat imaginația și ne-a cerut să găsim asocieri metaforice pentru miile de stele ale memorialului. Cred că, la fel ca toți cei veniți acolo, unii dintre noi au interpretat stelele drept pietre funerare, sarcofage sau cenotafe, alții drept memoriale de război și cimitire militare, unii le-au asociat cu vagoanele trenurilor morții, alții cu barăcile din lagărele de concentrare. Dar oricât am încerca să umplem cu conținut interpretativ forma lor geometrică abstractă, cert e că acest memorial are o energetică și o acustică deosebite. Când intri pe căile lui înguste și labirintice, totul în jur dispare brusc și se creează un câmp de tensiune, vizita în acest „lan” de beton transformându-se într-un act de inițiere și într-o experiență unice. Nu în zadar memorialul este privit drept demonstrație a emoțiilor colective prin cele individuale: durere, frică, rușine, vinovăție, milă etc. – sentimente inerente în/pentru comemorarea crimelor naziste și ale Holocaustului. Ideea acestui memorial a fost greu de găsit, amploarea Holocaustului face irealizabilă orice încercare de a-l reprezenta prin mijloace tradiționale. Astfel, acest concept este orientat spre receptivitatea contemplativă și emoțională a vizitatorului și îndeplinește sarcina de informare și documentare.
De la ghidul nostru doct și inteligent, pe lângă alte informații curioase, descoperim că pe acest loc se afla Vila orășenească a lui Joseph Goebbels, iar buncărul său a servit drept ultimul post de comandă al diviziei SS „Nordland” în timpul bătăliei de la Berlin. Între 1961 și 1989 aici era așa-numita „fâșie a morții” – o zonă de pământ neatinsă și securizată la est de Zidul Berlinului. În Centrul de informații din subterana de 930 m² există o expoziție comemorativă, unde la calculatoare pot fi vizualizate numele a aproximativ patru milioane de evrei persecutați sub tirania național-socialistă din Germania, majoritatea dintre ei neavând un mormânt.
Iar pentru a reda proporțiile și grozăviile Holocaustului în totalitate, în imediata apropiere a Memorialului sunt amplasate și Memorialul pentru homosexualii persecutați de naziști, Memorialul pentru Sintii și romii din Europa uciși de regimul nazist și Centrul memorial și de informare pentru victimele crimelor „eutanasiei” național-socialiste. Stând acolo, lipit de pietrele asfaltului și înconjurat de aceste monumente triste, îți tot pui întrebarea: „Unde se află rădăcinile răului?”
 
 
Povestea ceea: un nebun aruncă
 o piatră-n baltă și zece cuminți n-o pot scoate
(Ion Creangă)
 
Mergând în direcția inversă a acestei groaznice albii a istoriei, am ajuns la una din gurile ei sau, mai bine-zis, pe malul frumosului lac Wannsee din suburbia Berlinului, unde se află o altă vilă și mai frumoasă, acum Memorialul și Centrul Educațional Casa Conferinței de la Wannsee. Pe 20 ianuarie 1942 aceasta a fost o gaură neagră a istoriei – locul unde s-a petrecut Conferința de la Wannsee, la care s-au reunit cincisprezece reprezentanți de rang înalt ai NSDAP (Partidul Național Socialist al Muncitorilor Germani) și ai SS (Trupele de protecție) și au discutat despre așa-numita „Soluție finală”. Conferința, prezidată de SS Obergruppenführer Reinhard Heydrich, și-a propus să organizeze în detaliu Holocaustul inițiat împotriva evreilor europeni și să coordoneze cooperarea autorităților implicate. Procesul-verbal al conferinței a fost întocmit de Adolf Eichmann, așa-numitul expert în deportări la RSHA (Biroul Central al Securității Reich-ului). Astfel, semnând Lista evreilor care urmau a fi deportați și omorâți în mod sistematic în fiecare țară concretă, carul diabolic a fost pus în mișcare. Chiar în fața vilei sunt expuse materialele Expoziției „Conferința de la Wannsee și genocidul evreilor și evreicelor europeni”. Am rămas mult timp țintuită afară în fața acestei Liste – o simplă foaie de hârtie în colțul de jos din dreapta stând cifra 11 000 000...
M-a readus la realitate ghidul nostru, un personaj pitoresc extraordinar, care a știut să ne prezinte și să ne transmită informațiile de o așa manieră încât să nu ne lăsăm complet înghițiți de acea gaură neagră... Astfel, am intrat în clădire să vizităm Expoziția permanentă, care nu doar reflectă acea întrunire în sine, ci și climatul politic în care s-a petrecut, și consecințele ei teribile. Prin intermediul unor protocoale, mărturii ale victimelor, înregistrări, filme, fotografii, am putut parcurge istoria antisemitismului din diferite țări europene de la începuturi, de la deportările și crimele în masă din timpul regimului național-socialist până în prezent. Sunt sigură că pe oricine calcă pragul acestei vile a morții îl frământă întrebarea: ce s-a întâmplat cu participanții la această Conferință după 1945? Repet: mulți au trecut prin Procesele de la Nürnberg, puțini și-au ispășit pedeapsa.
Or, și la acest Memorial am văzut un număr mare de vizitatori care vin nu doar să admire splendoarea arhitecturală a clădirii. Vreau să cred în continuare că lumea contemporană simte și gândește, se documentează și se interesează de acțiunile machiavelice ale partidului național-socialist. Iar cunoașterea e importantă ca să deci­dem astăzi cum dorim să ne modelăm societatea și viitorul.
Ne-am rupt cu greu din mrejele acelei expoziții, iar dacă cineva ar fi încercat să ne citească gândurile ascunse, ar fi putut descrie toată paleta de sentimente legate de tema Holocaustului și a „concilierii cu trecutul”. Ne-am adunat în partea din spate a vilei, pe malul lacului Wannsee, ale cărui valuri se legănau lin și tăcut, ca și cândva, sub razele unui soare tomnatic...
 
 
Din ciocnirea a două pietre
nu se naște o piatră, ci o scânteie
(Lucian Blaga)
 
A doua zi, ne-am lăsat iarăși duși pe/de valurile istoriei. Postdamer Platz, strada și cartierul care au reînviat din cenușă ca Pasărea Phoenix, ne-au întâmpinat cu același soare, cu ai săi zgârie-nori futuriști, cu primul semafor din Europa, cu aleea Vedetelor și a mestecenilor în beton, dar mai ales cu urmele trecutului cu mai multe fețe...
Una din ele se reflectă în imaginea de sticlă de pe asfalt a unei fotografii mărite de mai multe ori, ce reprezintă o grupă de greviști care în 1953 se îndreptau spre „Casa Ministerelor” de atunci și formează un contrast cu stilul idealizant al muralului de Max Lingner de pe clădire. Acum aceasta este „Piața Răscoalei Populare din 1953” și din iunie 2000 – Memorialul evenimentelor din 17 iunie, 1953. Istoria și cursul marșului de protest sunt expuse în cele câteva panouri informative și afișe ale unei expoziții, care ne relatează că, în vara lui 1953, un milion de oameni din Berlinul de Est și din întreaga RDG au protestat, în mare măsură pașnic, împotriva sporirii normelor de muncă, împotriva condițiilor economice și politice din RDG. Protestul din 17 iunie a fost înăbușit cu acțiuni militare masive, cu tancuri sovietice, ceea ce s-a soldat cu mai multe victime, împotriva insurgenților s-au intentat procese în masă. Conducerea RDG calificase inițial răscoala ca pe o „lovitură fascistă” și ulterior a interzis orice referire la acele evenimente. În vest, 17 iunie devenise o zi națională de aducere-aminte.
Plasat în curtea din față a Ministerului Federal al Finanțelor, Memorialul proiectat de Wolfgang Rüppel este locul amintirii marșului de protest din 1953 și al victimelor RDG, locul onorării curajului și angajamentului insurgenților față de democrație. De la aceste evenimente tragice până la începutul construirii Zidului Berlinului rămâneau doar câțiva ani...
 
 
Dar Iisus a zis: Vezi aceste mari
clădiri? Nu va rămâne piatră
peste piatră să nu se risipească
(Marcu 13.2)
 
Cum pe asfaltul din cartierele Berlinului și pe Postdamer Platz, printr-o linie de pietre cubice, sunt marcate urmele Zidului, te pomenești că te-ai fi aflat cândva când cu un picior în est, când cu altul în vest. Atunci acest „joc” era un vis periculos...
Străbaterea traseului din această parte a Berlinului ne-a adus până la resturile, cu toate urmele distrugerii, ale Zidului Berlinului, de 200 m, de-a lungul străzii Niederkirchnerstraße. Acum, după acest Zid, lângă Martin-Gropius-Bau renovat, este amplasat Muzeul Topografia terorii. Din 1933 până în 1945 aici și-au avut sediul instituțiile fundamentale ale regimului nazist și cele mai importante centre de teroare național-socialistă: GESTAPO – Biroul Secret al Poliției de Stat cu propria „închisoare a casei”, Conducerea SS, SD (Serviciul de siguranță) al SS și Biroul Central al Securității Reich-ului. Acolo, Himmler și SS au apărut ca forță motrice în spatele „germanizării” și implementării „visului de est”, de acolo a pornit realizarea „Soluției finale în problema evreiască”, de acolo se coordona controlul secret al poliției în teritoriile ocupate, de acolo se monitoriza folosirea a milioane de muncitori forțați, de acolo se ordona descoperirea și distrugerea nemiloasă a mișcărilor de rezistență germane. Strada Prinz-Albrecht-Straße 8 a devenit cunoscută pentru diferitele metode de tortură – „interogatoriile severe” –, prin care Gestapo încerca să obțină informațiile dorite în „închisoarea casei” de la prizonieri și deținuți – comuniști, social-democrați, sindicaliști, membri ai grupurilor de rezistență, Martori ai lui Iehova...
Ca și la Dresda, în timpul războiului multe din acele clădiri au fost parțial distruse sau deteriorate, iar apoi au fost aruncate în aer. Când Berlinul a fost divizat în două, acest teritoriu marca granița dintre districtele Mitte (Berlinul de Est) și Kreuzberg (Berlinul de Vest). Conștient de importanța acestui loc pentru istoria Germaniei și a orașului, Guvernul Berlinului a delegat Fundația Topografia Terorii să deschidă un memorial care să păstreze argumente și fapte istorice despre crimele național-socialismului, precum și să încurajeze implicarea activă în această istorie. Astfel, pe 6 mai 2010, aici a fost deschis un Centru de documentare și o Expoziție din 3 secțiuni.
În incintă se află Expoziția permanentă „Topografia terorii” și un coridor circular cu un Tur de 15 stații despre istoria acestui loc. În jurul clădirii, se întinde un vast Teren al Topografiei Terorii, marcat de un pavaj de pietriș, cu monumentul la sol al rămășițelor „închisorii casei” din sediul Gestapo, cu subsolul unei foste barăci de produse alimentare SS și cu o mulțime de alte mărturii istorice. În exterior, din partea Zidului Berlinului, am putut contempla materialele expoziției „Berlin 1933–1945. Între propagandă și teroare”.
Când am intrat în acest topocentru al terorii, ferestrele clădirii emanau parcă un fel de lumină strălucitoare cu efecte 3 D, care, pe măsură ce ne apropiam, dispărea ca orice iluzie optică, dar ne magnetiza și ne speria. Acest loc e înfricoșător chiar și prin pustietatea lui și îți trezește dorința evadării, părăsirii lui imediate... Astfel, mi-am amintit întâmplarea de la Muzeul Fabricii lui Schindler din Cracovia, unde cu câțiva ani în urmă am mers cu copiii mei încă mici și neinițiați. Când a văzut niște jucării printre exponatele muzeului, fiica mea m-a rugat să ieșim imediat de acolo, fiindcă se sufoca...
 
 
Dumnezeu nu este atotputernic,
de ce, pentru că El nu poate construi
o piatră pe care nu o poate ridica,
nu poate construi un zid pe care să nu-l poată sări
(Blaise Pascal)
 
M-am întrebat deseori care e simbolistica zidurilor legendare: Marele Zid chinezesc, Zidul Plângerii, Zidul Berlinului, zidul lui Trump, zidurile orașelor vechi și moderne... Or, tensiunea permanentă între simbolicul și materialitatea Zidurilor repugnă până la urmă, iar soarta lor e previzibilă: oamenii le construiesc și tot oamenii le dărâmă. La finalul drumului nostru inițiatic abia așteptam să purcedem la dezlegarea enigmelor și a umbrelor Zidului Berlinului...
Construcția Zidului Berlinului a început la 13 august 1961. Cu această barieră de frontieră lungă de 155 km, dintre care 43 km în interiorul orașului, guvernul Republicii Democrate Germane (RDG) a închis ermetic Berlinul de Est și restul RDG. Una din cauzele oficiale invocate pentru ridicarea așa-numitului „bastion anti-fascist” a fost stoparea infiltrării din vest a agenților imperialiști. De fapt, Zidul trebuia să oprească fluxul de refugiați și să facă imposibilă orice trecere necontrolată de frontieră. În perioada octombrie 1949 – august 1961, peste 2,7 milioane de persoane au fugit din RDG.
Berlinul nu ar fi fost capitala Germaniei unificate dacă nu ar fi avut un Memorial al Zidului Berlinului pe Bernauer Straße – memorialul central al diviziunii Germaniei –, care face parte din Fundația Zidului Berlinului și mai include Memorialul Centrul primirii de urgență Marienfelde, Memorialul Günter Litfin, Galeria East Side și Checkpoint Charlie.
Cum au observat și argumentat colegii mei istorici, concepția Memorialului este una perfectă pentru proiectarea unui monument istoric dedicat acelei perioade într-un loc cu o densitate atât de mare de urme și evenimente. Astfel, și acest Memorial își are alfabetul său: mai întâi, am intrat în Zona A cu Expoziția în aer liber a ultimei bucăți păstrate în totalitate a Zidului Berlinului și cu stația tematică „Zidul și fâșia de frontieră”. Deoarece mișcarea de evadare nu a putut fi oprită definitiv, SED a perfecționat mereu barierele de frontieră pentru a crea un sistem gradat de blocare. Acum imaginați-vă această „cursă de șoareci” de la est spre vest: primul obstacol era „zidul interior” de beton, apoi fâșia cu bariere antivehicule – un șanț lat betonat și „covoare” cu cuie de oțel –, urmau benzi de control de 6 m lățime pentru patrule înarmate și câini, un drum de coloane pentru patrulare motorizată, un drum iluminat și turnuri de supraveghere la fiecare 250 m, o bandă terestră cu senzori de semnalizare, în anumite locuri, un câmp minat, un gard de semnalizare de 3,20 m, un șanț lângă zidul exterior și în final zidul de frontieră de 3,60 m înălțime. Această fâșie complexă de frontieră a fost numită în vest „fâșia morții”, deoarece până în 1989 mai mult de o sută de persoane au murit lângă Zidul Berlinului, mulți dintre ei împușcați de grănicerii din turnurile de veghe. În centrul Memorialului este încorporată o „Fereastră a Amintirii” cu fotografii pe care sunt menționate numele, anul nașterii și al morții victimelor Zidului Berlinului. Aici am descoperit îngrozită și fotografiile unor copii care au murit înecați în porțiunile de pe râu ale divizării Berlinului, căci acolo nu existau bariere și ziduri. După mai multe cazuri mortale, malurile estice au fost fortificate.
Stațiile tematice „Blocarea pe Bergstraße” și „Zidul de pe Sophienfriedhof” ne-au dat fiori prin inimaginabilul celor întâmplate acolo. Din 1961, fortificațiile de frontieră s-au extins pe o fâșie de aproximativ 40 m lățime și au blocat utilizarea cimitirului Sophiengemeinde din această zonă. Astfel, cadavrele au trebuit reînhumate în alte locuri...
În zona B sunt date contururile și numerele caselor de frontieră și redate poveștile locuitorilor care au făcut celebră Bernauer Straße: ei au sărit pe fereastră din apartamentele lor în saltelele de salvare ale pompierilor din Berlinul de Vest. O altă stație tematică este dedicată închiderii Ackerstraße – unul dintre primele locuri în care a fost ridicat un zid în august 1961. Alături se află Capela Reconcilierii, care a fost construită exact pe locul unde se afla Biserica Congregației Reconcilierii Evanghelice. Inaccesibilă în banda de moarte din 1961, în 1985 biserica fusese aruncată în aer. Pe acest loc sunt trasate Planul și îngrădite câteva părți din fundația rămasă a bisericii și sunt instalate clopotele și o statuie a reconcilierii. În ultima stație tematică, chiar lângă trasarea tridimensională a unui turn de veghe, sunt prezentate diversele rute pe care refugiații au încercat să le parcurgă pe sub ziduri. În total au existat vreo 70 de tuneluri subterane către Berlinul de Vest, însă doar 19 dintre ele au „funcționat” cu succes. Viața subterană a Berlinului de atunci e o altă temă cu toate substraturile ei...
În zona C este prezentată istoria construirii Zidului și monitorizarea „șorțului de frontieră”, adică a zonei aflate imediat în fața Zidului din Berlinul de Est.
Zona D a Memorialului diferă de celelalte zone de expoziție, deoarece casele rezidențiale de la marginea străzii au fost reconstruite, iar expoziția se întinde de-a lungul fostului Postenweg și al trotuarului. Astfel, mai multe Stații tematice abordează următoarele subiecte: „Zidul și Berlinul de Vest”, „Observați, ajutați, protejați: zidul în viziunea occidentală”, „Ajutoare de evadare și constructori de tuneluri”, „Munca zilnică a grănicerilor”, „Războiul Rece și mass-media”, „Zidul și căderea lui pe Schwedter Straße”.
Pe partea opusă a străzii, care aparținea vestului, se află Centrul pentru vizitatori și Centrul de documentare cu un turn de observație. În gara S-Bahn Nordbahnhof este prezentată Expoziția „Stații fantomă de frontieră în Berlinul divizat”, care documentează efectele construcției zidului asupra rețelei de transport a orașului – o altă temă curioasă.
Acum, de la zona A până la D, parcurgi liniștit și nestingherit mai multe sute de metri pe vasta suprafață acoperită cu iarbă a Memorialului. Or, anume această întindere și amploare contrastează cu lipsa de libertate și de siguranță din „fâșia morții” de altădată, Zidul Berlinului simbolizând dictatura, efemeră ca pietrele lui.
Astfel, primele părți ale Zidului, cu care SED a încercat atât de mult timp să-și mențină puterea în RDG, au fost dărâmate pe 9 noiembrie 1989 și, până la reunificarea Germaniei din 3 octombrie 1990, dispăruseră în mare măsură din peisajul urban al Berlinului. Politica de reformă a lui Gorbaciov, creșterea rapidă a mișcărilor de protest în rândurile populației RDG, fuga a mii de cetățeni RDG prin țările din Europa de Est au dus la căderea Zidului, ceea ce a anunțat sfârșitul dictaturii. Zidul Berlinului a devenit un simbol al divizării Germaniei și Europei după cel de-al Doilea Război Mondial și, de asemenea, un simbol al Războiului rece dintre est și vest. Acestui zid de piatră i s-au dedicat cărți, filme, spectacole, perfor­mance-uri, expoziții, tablouri, caricaturi etc.
Ceea ce nu am putut descifra din imaginea panoramică a Memorialului am avut ocazia să recuperăm la întâlnirea cu una dintre cele mai culte, cred, colaboratoare ale Muzeului, care ne-a răspuns absolut la toate întrebările noastre provocatoare, ca, de exemplu: ce s-a întâmplat cu tunelurile de sub Zid, care a fost soarta soldaților care au trebuit să împuște în fugari, de ce sunt atât de puține informații despre oamenii care au încercat să-i ajute pe refugiați, cum și dacă producătorii filmelor despre RDG au colaborat cu muzeul, dacă și cum copiii-martori vorbesc despre Zid etc... Însă Zidul Berlinului mai lasă în timp încă multe umbre, după care se ascund încă multe întrebări ne(s)puse...
Cu un an în urmă, s-au împlinit 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului. Pe 3 octombrie 2020 s-au împlinit 30 de ani de la Reunificarea Germaniei...
 
 
Omul care mută un munte începe
prin a muta piatră cu piatră
(William Faulkner)
 
La Memorialul Zidul Berlinului am regretat o dată în plus că nu sunt istoric, că timpul este limitat, că Berlinul mai are încă atâtea fețe. Or, cantitatea enormă de informații și modul cum sunt expuse în aceste muzee și expoziții constituie o provocare pentru cine are ochi să vadă și urechi să audă, dar mai ales inimă să simtă. Și se pare că generația germană de azi are acea forță de a privi realist și obiectiv istoria sa „ruptă” și de a-și asuma și filele trecutului mai puțin glorioase. Totuși, în Germania mai persistă încă refuzul sau incapacitatea unei părți a populației de a face față celui mai întunecat capitol din istoria țării lor. Desigur, amintirea evenimentelor din și de după război îi traumatizează, nu le permite să uite, să depășească trecutul și nici să meargă mai departe. Uneori, mi se creează impresia că, ani de-a rândul, nu s-a putut, nu s-a vrut sau poate nu s-a știut cum să se încheie socotelile cu trecutul, creându-se așa-numitul complex de vinovăție, extins până la construirea unei vinovății colective germane. Nu întâmplător în ultimele decenii au avut loc tot mai multe colocvii privind reconcilierea cu trecutul și tot mai dese dezbateri privind tragerea unei „linii de închidere” a rănilor trecutului, dar nu în sensul nerecunoașterii sau uitării lui. Chiar și organizarea acestui workshop cu tot ce am putut vedea, auzi, simți este încă o demonstrație că Germania își înfruntă moștenirea, chiar și cea lipsită de eroism, și nu mai vrea să măture gunoiul sub preș.
Dar „cum văd și înțeleg refugiații acest lucru, de după zidul culturii și trecutului lor?” este o întrebare deloc lipsită de sens și importanță în contextul actualelor valuri masive de refugiați din Europa. În ultima prelegere „Politica amintirii în societatea postmigrantă. Atitudinile refugiaților față de evrei și Holocaust” „(Erinnerungspolitik in der postmigrantischen Gesellschaft. Einstellungen Geflüchteter zu Juden und dem Holocaust”), Dr. Sina Arnold a deschis doar câteva paranteze ale acestui subiect încă fierbinte. Or, atât în Germania, cât și în afara ei, unele scheme de gândire au fost transmise generații de-a rândul, cea de azi având pretutindeni misiunea de a privi trecutul în față și de a face curat în el, dar și în prezentul impregnat de neîncredere, ură, xenofobie, rasism și desconsiderare a democrației. Greșelile trecutului trebuie asumate și studiate piatră cu piatră, pentru a nu permite repetarea lor conștientă sau inconștientă într-un viitor incert, dar inevitabil. Or, în condițiile evenimentelor de ultimă oră din întreaga lume, trebuie să învățăm deja să ne împăcăm cât mai repede posibil și cu... prezentul.
Dacă majoritatea celorlalți participanți la această școală de toamnă cu genericul „Învingerea trecutului și conflictele memoriei” sunt istorici de profesie și se confruntă mereu cu astfel de teme, pentru mine, cu tot cu copilăria mea sovietică, acest proiect și scrierea acestui jurnal de pe „Drumul pătimirilor” au reprezentat o nouă formă de catharsis. Și chiar dacă I.L. Caragiale zicea că lui „nu-i place Germania, el o iubește” cu mult înainte de tragicele fapte reflectate aici, Germania are pentru ce să fie iubită, cu toate pietrele ei...