Eseist, teolog de seamă și apologet al creștinismului, romancier, poet, profesor, critic literar – e aproape imposibil să-i rezumi cariera și vocația lui C. S. Lewis în doar câteva rânduri. Etichetele pomenite anterior nu fac decât să scoată la lumină câteva dintre fațetele unei personalități complexe, care încă reușește să fascineze publicul din întreaga lume la mai bine de 60 de ani de când a trecut la cele veșnice. Profit de prilejul apariției în iunie 2018 la Editura Arthur a celui din urmă volum din seria Cronicile din Narnia, e vorba de Ultima bătălie, pentru a face o sumară trecere în revistă a uneia dintre cele mai îndrăgite serii fantasy din toate timpurile și pentru a vedea în ce măsură un traducător cu har precum Radu Paraschivescu îi poate da un strop în plus de strălucire.
Prieten bun cu părintele Stăpânului Inelelor, J. R. R. Tolkien, C.S. Lewis are ideea acestei serii încă înainte de al Doilea Război Mondial, dar abia în 1949 termină de scris cel dintâi volum, iar Ultima bătălie vede lumina tiparului șapte ani mai târziu, în 1956. Așadar, avem de-a face cu șapte volume în șapte ani, scrise într-o ordine ușor diferită de cea cronologică, în care, deși temele și meditațiile creștine ocupă un rol crucial, se împletesc numeroase idei și referințe la mitologii grecești sau romane, aluzii la basme anglo-saxone, referințe culturale medievale, care mai de care mai surprinzătoare. Marele talent al lui Lewis e acela de a ascunde sub haina unei povești simple cu animale vorbitoare, vrăjitoare, ticăloși, o poveste care-i poate captiva oricând pe cei mici, referințe culturale grele și trimiteri biblice rafinate. Un exemplu banal: o serie de personaje (nu spun care, vă las să le descoperiți în volumul Călătorie cu Zori de Zi) fac trimiteri directe la… Aristofan și Isidor din Sevilla.
Ediția nouă propusă de Editura Ar­thur nu doar că-și delectează cititorii cu traducerea rafinată pe care o semnează la patru mâini Radu Paraschivescu și Irina Oprea, ci și beneficiază de condiții grafice excelente – sunt volume cartonate, cu supracopertă, hârtie velină cu densitate ridicată, ilustrații originale. Fizic, volumele sunt un regal. O a doua observație este că această ediție respectă ordinea cronologică a volumelor, și nu pe cea în care au fost ele scrise. Astfel, în volumul I, Nepotul magicianului, vedem cum ia naștere ținutul Narniei din cântul unui leu, Aslan. Referința directă aici e la Platon, dar leul Aslan, singurul personaj comun al tuturor volumelor, întruchipează conceptul creștin de divinitate și este un alter ego ficțional al lui Isus Hristos. De asemenea, tot acum vedem cum funcționează trecerea între lumea noastră și tărâmul fabulos al Narniei, cum aici au acces doar copiii. Aceștia nu vin oricând, ci doar în clipe de cumpănă pe care sunt chemați să le rezolve sau să le deslușească. Acest tipar de basm în care Vladimir Propp ar putea identifica numeroase funcții clare se va repeta în toate celelalte volume, chiar dacă protagoniștii-copii diferă.
Volumul al doilea, Leul, Vrăjitoarea și Dulapul, e poate cel mai lesne de decodat, firul narativ fiind foarte apropiat de istoria Noului Testament, iar paralelele dintre Aslan și Isus sunt cât se poate de limpezi. Volumul reprezintă însă și intrarea în scenă a fraților Pevensie, Susan, Edmund, Lucy și Peter, care se vor regăsi și-n mijlocul a numeroase aventuri ulterioare. În Calul și băiatul, Lewis schimbă complet registrul stilistic, mutând acțiunea ceva mai la sud, în țara arsă de soare a calormenilor – un popor dur și crud care se închină unei misterioase zeități pe nume Tash. Avem acum de-a face cu o istorisire în buna tradiție a Șeherezadei și a celor O mie și una de nopți, cu multe arabescuri lingvistice, un grai mai prețios, personaje creionate în tușe groase. Prințul Caspian este urmarea directă a volumului al doilea, avându-i în roluri centrale din nou pe cei patru frați Pevensie, doar că acum temele sunt altele, extrem de variate – de la motivul uzurpării și al dublului, la relativitatea lui Einstein și la felul în care spațiul-timp poate fi deformat. Volumul al cincilea, Călătorie cu Zori de Zi, reprezintă un soi de roman picaresc, omagiu adus numeroaselor volume pentru copii și tineri închinate mării. Doldora de referințe intertextuale, în acest volum lipsit aproape integral de antagoniști se remarcă apariția unuia dintre cele mai fascinante personaje ale seriei, un văr al fraților Pevensie, Eustace Scrubb. La început extrem de nesuferit, schimbător, înfumurat, bădăran chiar, Eustace traversează o veritabilă metanoia datorită încercărilor la care este supus și se schimbă radical cu ajutorul lui Aslan. Personajul e reprezentativ pentru încrederea creștină că orice om, oricât ar fi de decăzut, sclav al viciilor, lipsit de virtuți, se poate într-un final salva și poate deveni un exemplu pentru cei din jur. Volumul al șaselea, Jilțul de argint, îl are din nou în centru pe Eustace, de data aceasta însoțit de o colegă de școală, Jill Pole, iar povestea curge spre explorarea unui soi de tărâm al lui Hades. De asemenea, nu lipsesc paralelele cu anumite basme ale Fraților Grimm, cum ar fi de pildă Hansel și Gretel. Și astfel ajungem la cel din urmă volum, al șaptelea, Ultima bătălie, în care copiii-protagoniști sunt tot Eustace și Jill, doar că ei sunt chemați acum să salveze Narnia de la distrugere.
Spre deosebire de toate volumele anterioare, Ultima bătălie are o structură narativă diferită și un ton general mai sumbru, tensionat. Nici nu se putea altfel, deoarece cartea reprezintă un soi de interpretare a Apocalipsei, a vremurilor de pe urmă. Față de mai toate volumele anterioare, în care copiii părăsesc Anglia natală într-un mod miraculos și abia apoi află intriga și întâmplările recente din Narnia, de data asta acțiunea începe pe tărâmul închipuit și-l are în centru pe Tirian, cel din urmă rege al locului. În regatul lui, o maimuță îmbracă un măgar în piele de leu, pretinzând că e Aslan, și cere supunerea tuturor, deschizând larg poarta spre tot soiul de nelegiuiri și abuzuri. Intriga o constituie așadar o uzurpare, iar desfășurarea acțiunii include numeroase quid pro quo-uri, un joc de măști în care orice formă de etică și morală se relativizează. Albul devine negru, negrul devine alb, adevărul trece drept minciună. Pe undeva, se pot găsi asemănări uluitoare cu societatea fake news-urilor noastre, o epocă a post-adevărului în care e greu să mai discerni ce e bun, adevărat și frumos. Ultima bătălie e o cronică a unei lumi întoarse pe dos, în care orânduirea inițială e distrusă din temelii, un univers căzut pradă entropiei și care nu mai poate fi salvat ca atare, ci doar într-o formă superioară, sublimată.
Finalul e însă unul frumos și optimist, C. S. Lewis oferind o interpretare extrem de poetică a celebrei sintagme „un cer și un pământ nou”: „E la fel de greu de explicat prin ce se deosebea ținutul acesta însorit de vechea Narnie cum ar fi să vă spun ce gust aveau fructele de acolo. Poate că o să vă faceți cât de cât o idee dac-o să vedeți lucrurile astfel: să zicem că ați stat într-o cameră cu o fereastră care dădea fie spre o frumusețe de golf al unei mări, fie spre o vale verde, care șerpuia printre munți. Să mai zicem că pe peretele camerei, față în față cu fereastra, se găsea o oglindă. Când v-ați întors de la fereastră, ați dat deodată cu ochii tot de marea sau de valea aceea, dar în oglindă. Marea din oglindă sau valea din oglindă erau, într-un fel, aidoma celor adevărate; în același timp, aveau ceva diferit: erau mai adânci, mai frumoase și mai apropiate de locurile dintr-o poveste – o poveste pe care n-ați auzit-o niciodată, dar pe care țineți morțiș s-o aflați. La fel era deosebirea dintre Narnia veche și cea nouă. Narnia nouă era un ținut mai profund: fiecare stâncă, fiecare floare, fiecare fir de iarbă arăta ca și cum ar însemna mai mult decât la prima vedere.” (p. 178)
Ultima bătălie e poate cartea cea mai puțin adresată copiilor din întreaga serie. Cu siguranță, cei mici vor fi nedumeriți atât de felul (aparent haotic) în care izbucnesc conflictele, cât și de rezolvarea lor neașteptată și miraculoasă. E un volum greu, dificil de citit și înțeles fără o grilă de lectură escatologică. C. S. Lewis reușește totuși să lege toate firele epice ale volumelor precedente și să găsească un final potrivit pentru una dintre cele mai îndrăgite serii fantasy din istorie și care cu siguranță va dobândi tot mai mulți noi fani în anii ce vor urma. Atâția câți vor mai fi.
 
 
_______
C. S. Lewis, Cronicile din Narnia, vol. VII, Ultima bătălie. Traducere din engleză de Irina Oprea și Radu Paraschivescu. Ilustrații de Pauline Baynes. Editura Arthur, București, 2018, 200 pag.