În contextul aniversării Unirii Basarabiei cu România, Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași a oferit un adevărat regal publicului basarabean cu spectacolul „Un dușman al poporului”. Un text de Arthur Miller, adaptat după piesa omonimă scrisă de Henrik Ibsen în 1882 și inspirată din evenimente reale. Spectacolul a fost un mare dar pe care ni l-au oferit artiștii de la Iași în zilele de 25 și 26 martie 2017 pe scena Naționalului chișinăuian, un dar mai prețios, aș zice, decât omagierea formală a unor precursori mai buni decât noi, pentru că spectacolul „Un dușman al poporului” te obligă să-ți pui întrebări despre lumea în care trăiești și, în același timp, să-ți chestionezi propria aderență la adevăr. 
Într-un orășel care își trage veniturile dintr-o stațiune balneară, doctorul Thomas Stockmann descoperă că apa din conducte e infestată din cauza depozitului de deșeuri din apropiere. Suspiciunile mai vechi îi sunt confirmate de analizele de laborator, pe care i le trimit colegii de la Universitate. Bazându-se pe aceste teste și pe cercetările proprii, doctorul Stockmann redactează un raport în care recomandă administrației orașului schimbarea sistemului de canalizare a apei, ca singură posibilitate de a preveni o epidemie în masă. Doctorul e înaripat și încrezător: știe că situația poate fi remediată și orașul salvat. Familia, prietenii îl încurajează, în plus, primește în mod neașteptat susținerea asociației micilor întreprinzători – asigurări care i se par lui Thomas cumva gratuite, de la sine înțelese, de vreme ce cauza pentru care luptă e nobilă și reclamă intervenția urgentă a autorităților, iar cel căruia îi adresează raportul e nimeni altcineva decât fratele său, Peter Stockmann, primarul orașului.
Lucrurile se complică după ce Peter citește raportul și-i atrage atenția asupra costurilor pe care le-ar implica reconstrucția apeductului: veniturile urbei s-ar prăbuși, stațiunea balneară va trebui închisă pe durata a cinci ani cât vor ține lucrările. Nu în ultimul rând, vor avea de suferit și interesele personale ale primarului: închiderea stațiunii l-ar face să piardă următoarele alegeri. Peter îi propune să amâne publicarea raportului, în schimb zice că își va convinge colegii să aprobe niște „reparații” și „îmbunătățiri” la rețeaua de apă și-i mai promite lui Thomas un loc în consiliul de administrație al stațiunii. Doctorul e șocat de mercantilismul fratelui său. „Dacă nu vrei să accepți raportul, îl voi publica în presa independentă, așa ca oamenii să judece singuri și să aleagă ce e mai bine pentru viața lor!” 
Împotriva doctorului Stockmann se pune în mișcare o întreagă mașinărie: ziarul independent, Vocea poporului, care ardea de nerăbdare să-i publice raportul, se răzgândește brusc, după ce primarul amenință redacția că va mări taxele publice, întrucât municipalitatea nu are bani pentru a schimba conductele de apă. Scumpirea taxelor va afecta grav situația financiară a ziarului. În loc să se supere pe primar, Aslaksen, finanțatorul Vocii poporului, un adept declarat al „echilibrului și moderației” în politică, cel care promitea odinioară sprijinul micilor întreprinzători pentru cauza doctorului Stockmann, devine un adversar înverșunat al acestuia, iar Billing – jurnalistul boem și nonconformist de odinioară –, se transformă într-un servitor dizgrațios al lui Peter Stockmann, sperând să obțină un post de secretar la primărie. 
Ajutat de singurul prieten care i-a mai rămas, căpitanul Horster, doctorul Stockmann va izbuti totuși să organizeze o adunare publică pentru a aduce la cunoștința locuitorilor orașului adevărul despre apa otrăvită, însă adunarea este deturnată de oamenii primarului. Doctorul nu numai că nu este lăsat să vorbească, ci este declarat „dușman al poporului” în urletele mulțimii dezlănțuite. 
Din acest moment, neplăcerile lui Thomas vin în avalanșă: copiii săi sunt dați afară de la școală, el își pierde slujba de la sanatoriu, proprietarul imobilului în care închiriază un apartament îi comunică vestea că este nevoit să-i evacueze, cetățenii adună semnături pe o petiție împotriva sa, cineva îi aruncă cu pietre în geam. Clasicul scenariu al ostracizării și anatemizării. Doctorul Stockmann e hotărât să emigreze cu familia în America – ultimul refugiu pentru nefericiții și excomunicații acestei lumi –,  dar eșuează și aici: căpitanul Horster, care se oferise să-l ajute cu plecarea peste Atlantic, este concediat de armatorul vasului unde e angajat, iar socrul lui Thomas, fornăitul Morten Kiil, zis și „bursucul”, proprietarul depozitului de deșeuri care a infestat apa, cumpără cu banii familiei doctorului două treimi din acțiunile stațiunii balneare, făcându-l astfel ostaticul unei situații fără ieșire. 
Imediat încep să curgă ofertele „otrăvite”: ziarul care îl trădase mai devreme vrea să profite de noua postură de acționar majoritar a doctorului Stockmann pentru a porni, contra cost, o campanie împotriva primarului, însă Thomas pune mâna pe armă și-i alungă pe negustori din „templul”  neîntinat al familiei sale. Analogia christică se va consuma până la ultima  consecință: doctorul Stockmann va muri de glontele unui asasin anonim. 
 
***
Regizorul Claudiu Goga și-a ales pentru montare un decor auster, nordic, transpus într-o scenografie minimalistă și-n vestimentația sobră a actorilor. Însă ceea ce a impresionat cel mai mult a fost subiectul, drama înfățișată. Conflictul se derulează după o logică implacabilă, tensiunea se acumulează, intriga se complică, sugerând țesătura intereselor care se confruntă la vedere și rețeaua adversităților latente. De aceea, putem lăsa arta scenică pe seama criticilor de teatru și să ne concentrăm pe mesaj.
Textul e îmbibat de sentințe, alcătuind un fel de osatură ideologică și morală a piesei. „Înainte ca majoritatea să înțeleagă adevărul, acel adevăr trebuie să fie descoperit de un individ!”, exclamă Thomas în fața mulțimii care-l huiduiește. „Adevărul nu înseamnă nimic, dacă nu ai putere”, îi replică, încă de la început, doamna Stockmann, soția sa. Și tot ea, îngrijorată de consecințele gestului temerar al lui Thomas, încearcă să-l facă să renunțe: „E prea multă nedreptate pe lume, trebuie doar să te obișnuiești cu ea”. „Oamenii n-au nevoie de idei noi, se simt confortabil cu cele vechi”, rânjește primarul. Tot el, politicianul uns cu toate alifiile, pare să ne dezvăluie cum stau lucrurile în epoca post-adevăr: „Suntem în civilizația imaginii, trăim sau murim în funcție de ce zice lumea despre noi”. Când e vorba de cinism, niciun loc nu rămâne vacant. Iată-l pe Hovstad, redactorul-șef de la Vocea poporului, combătând idealismul doctorului Stockmann: „Un om care-și sacrifică familia de dragul unor slogane umaniste este un monstru!” „Otrava din apă vine din corupția politică!”, conclude Thomas cu amărăciune, ticăloșia semenilor săi va fi pentru el revelația cea mai dură.
Emblematică, trezind ecouri în sufletul publicului basarabean, rămâne sintagma „dușman al poporului”, căreia realizatorii, într-un preambul al piesei, îi desfășoară bogata ereditate – de la istoria romană la stalinism și până la purtătorii de azi ai infamantei etichete: Julian Assange și Edward Snowden, cei doi luptători solitari pentru libertatea de exprimare în societățile occidentale. „Trebuie schimbat tot sistemul!”, strigă la un moment dat unul dintre personaje și spectatorii basarabeni au din nou sentimentul că piesa e despre ei, despre curajul de a spune adevărul, cu orice risc, chiar și cu riscul de a trece drept nebun în ochii „oamenilor cumsecade”.
În cele din urmă, binele va triumfa, sistemul de canalizare al orașului va fi schimbat (în doi, nu în cinci ani), putem presupune că și vinovații au fost pedepsiți. Dar pentru ca toate acestea să se întâmple, cel pe care concitadinii săi l-au urât, știind că are dreptate, l-au urât pentru că le-a revelat propria lor lașitate și ipocrizie, a trebuit să moară. Întotdeauna e un sacrificiu de făcut. Chiar și pentru a schimba un nenorocit de apeduct, darămite pentru a salva o comunitate captivă…
Un spectacol excepțional, la capătul căruia te vezi transfigurat, convins că acolo, în scenă, ți s-au confirmat propriile gânduri, idei și aspirații, că ți s-a transmis un mesaj pe care l-ai dat mai departe. Și cât de reconfortantă lumina din privirile oamenilor care ieșeau din sala de spectacol, grija lor de a nu risipi acele clipe de catharsis, și cât de minunată senzația că formați o confrerie!