Categorii

Parteneri

Teodor Baconschi: „Nu pot concepe un Occident post-creștin, post-umanist, ci doar unul în care democrația, cultura înaltă, demnitatea persoanei, orgoliul identității și des­chi­derea spre alteritate continuă să ne dea forță, distincție civilizațională...

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Teodor Baconschi: „Nu pot concepe un Occident post-creștin, post-umanist, ci doar unul în care democrația, cultura înaltă, demnitatea persoanei, orgoliul identității și des­chi­derea spre alteritate continuă să ne dea forță, distincție civilizațională...

Teodor Baconschi: „Nu pot concepe un Occident post-creștin, post-umanist, ci doar unul în care democrația, cultura înaltă, demnitatea persoanei, orgoliul identității și des­chi­derea spre alteritate continuă să ne dea forță, distincție civilizațională și viitor”
 
Vitalie Ciobanu: – Stimate domnule Teodor Baconschi, ați fost de curând la Chișinău, unde ați lansat o carte nouă: „Mic almanah al marilor oameni (pe care i-am cunoscut)”, apărută la Editura Polirom, cuprinzând o suită de portrete ale unor personalități din România și din străinătate. Niște exerciții de admirație față de mari spirite românești alături de care v-ați format, dar și evocări ale unor întâlniri pe care le-ați avut mai întâi ca ambasador în mai multe țări, dar și ca ministru de Externe. O carte ca o pledoarie pentru meritocrație și respect pentru valori, singulară într-un fel în peisajul contemporan și într-un timp care cultivă „vedetele”. Goana lumii de azi, cu ispitele, fantasmele, decorurile ei mereu schimbătoare și mai ales cu iluzia succesului facil și a notorietății instantanee, am spune că favorizează prea puțin așezarea, reflecția asupra temelor esențiale, selecția reperelor. Cum am putea să reînvățăm exercițiul admirației față de niște mari spirite, de genul celor despre care ați scris în această carte, fără a pierde „ritmul”, fără a deveni encomiaști, anacronici, fără a renunța la spiritul critic? De unde luăm discernământul necesar pentru a ne alege adevăratele modele formative? Cum să distingem între mulțimea de „oferte” ce curg din toate direcțiile? Ar fi o povață pentru tineri.
 
Teodor Baconschi:Însăși formula cărții denotă un oarecare compromis comercial cu spiritul vremii: nu sunt acolo doar oameni de maximă valoare, ci și personalități politice intersectate în viața mea diplomatică: lumini și destule umbre. În sumarul volumului, numai Nicolas Cage corespunde statutului de „star”. Vedeta e cineva care vinde un produs de mase. Un „mare om” deține (cu toate scăderile sale) o sumă de plusuri eminente. Din portrete rezultă că n-am făcut hagiografie, ci memorialistică meritocratică, fără să las deoparte spiritul critic („briceagul elvețian” al oricărui ins lucid). N-aș absolutiza însă critica relativismului postmodern: în fond, chimia marilor oameni e constantă. Ei au o aură. Un soi de har sau destin, afirmat prin traseul lor biografic. Măreția se bazează, ca și altădată, pe fapte, fie că sunt opere culturale sau întreprinderi care modifică drumul istoriei: un amestec victorios de idei și acțiune. Oricum, criza prezentă a sentimentului de admirație trădează dacă nu un dezastru, măcar o aproape generală debusolare. Tinerii de azi au – mai mult ca oricând – nevoie de modele. Iar virtuțile (ca și păcatele capitale) nu și-au schimbat diagrama. Îți trebuie curaj, demnitate, viziune, perseverență, creativitate și ambiție bună pentru a ieși din mulțime. Nu cred că „apariția” lui Ioan Paul al II-lea e moralmente diferită de cea a lui Kant, ca să luăm două exemple la întâmplare. Mai grav e că, azi, i-am vedea pe toți egali în mediocritate. Or, slavă Domnului, nu e așa: dacă vrei mai mult, dovedește că poți! Restul pare doar un sos ideologic trecător, sau o veleitate meschină. De altfel, îi invit pe cei care ne vor citi dialogul să parcurgă și textul introductiv al Micului almanah. Filozofez acolo exact pe tema aceasta: în ce măsură mai producem, mai recunoaștem și mai avem nevoie de „mari oameni” într-o eră a platitudinii și a victimizării?
 
Dacă Papa Ioan Paul al II-lea sau Regele Mihai, sau Marian Papahagi, Bartolomeu Anania sau Andrei Pleșu ș.a., personaje de prim-plan ale cărții Dvs., pot provoca admirația și adeziunea spontană față de statura lor moral-culturală, ce v-a făcut să scrieți despre ministrul de Externe rus Serghei Lavrov? Este interesul, strict cognitiv, pentru un „patriarh” al diplomației rusești, sau am putea vorbi în cazul său și despre un soi de „fascinație a răului”, a demonicului, a inteligenței diplomatice puse în slujba agendei imperialiste a președintelui Vladimir Putin? Mă refer la politica sa internă, autoritară, antidemocratică, la intențiile revizioniste, la violarea dreptului internațional, la „războiul hibrid” pe care l-a declanșat împotriva fostelor republici sovietice, la încercările sale de a destabiliza Lumea liberă…
 
– Felul în care articulați întrebarea îmi amintește de-o spusă a Patriarhului Daniel: „lipsită de rațiunea supremă, rațiunea umană face pași corecți în direcția greșită”. Cam așa și cu școala diplomației sovietice: o groază de mijloace impresionante, puse în serviciul unei distopii falimentare. Sigur, Rusia contemporană nu e URSS. S-a reinventat ca imperiu, și-a recuperat tradițiile, inclusiv pe linia unui cezaropapism autoritar. L-am evocat pe dl Lavrov pentru că e un monstru sacru al diplomației globale. Nu-i discut agenda. Cel puțin nu aici. M-am limitat la a-i schița structura psihologică, atuurile profesionale și tacticile operative, mai curând spectaculoase. Mi-aș fi dorit o altă evoluție pentru Rusia post-sovietică, pentru că – asemenea oricărui intelectual – nu pot eluda contribuția rusească la cultura Occidentului (nici eterna ei dialectică polemică sau mimetică în raport cu patrimoniul european). Am ajuns la concluzia că mai tot ce s-a creat important în orizontul rusesc a fost produsul opoziției, al închisorii sau al exilului. Chiar și romanul meu preferat, Maestrul și Margareta, aparține acestui climat opresiv. Timpul ne va spune dacă Rusia – acest tărâm gigantic – se va pune de acord cu lumea liberă, sau va continua să simbolizeze un soi de alteritate complementară și ireductibilă. În ce mă privește, rămân pe orbita unui eurocentrism fără alternativă. Și mi-aș dori ca națiunea rusă, pentru care am tot respectul, să descopere evidența potrivit căreia libertatea nu comportă numaidecât anarhia, tot așa cum ordinea socială nu implică neapărat tirania. Numai într-o civilizație a libertății poți apăra o civilizație a iubirii, inspirată de Revelația creștină.
 
Precedenta vizită pe care ați avut-o la Chișinău a fost prilejuită la fel de apariția unei cărți: „Legătura de chei. O mărturie diplomatică. Dialog cu Armand Goșu” (Editura Curtea Veche, 2013). Aveți o mare experiență diplomatică, ați fost ministru de Externe și ambasador al României pe lângă Sfântul Scaun, Ordinul Militar Suveran de Malta și Republica San Marino, în Portugalia, în Franța și Principatul Monaco. Cum să știi ce „cheie” să folosești pentru a deschide „sipetul ferecat” al unor relații în politica internațională? Altfel spus, cât contează disponibilitatea convivială în atingerea unui obiectiv diplomatic, cum reușești să treci dincolo de eticheta și uzanțele obligatorii ale statutului de diplomat, care în general îți suspendă opinia personală? Vi s-a întâmplat să străpungeți această barieră pentru a fi mai eficient într-un anume moment?... Vă întreb acest lucru gândindu-mă și la mărturiile lui Andrei Pleșu despre experiența sa de ministru de Externe.
 
– În relațiile internaționale acționează indivizi: statele sunt abstracții juridice. Așadar, contează cine e ambasador, ministru de Externe, președinte sau șef de guvern. Experiența personală mi-a dovedit că o bună temelie culturală te ajută să pricepi la timp ce vrea și cine este celălalt. La urma urmei, politica externă a oricărui stat rezultă din cultura acelei națiuni, definită în sensul ei larg antropologic. Există apoi decalaje semnificative între „nivelul de lucru” (rezervat experților care traduc orice în limbajul dreptului) și cel politic, unde voința și profilul actorilor predomină. Tehnicienii se ascund după un jargon. Politicienii stabilesc relații personale și se bazează pe ele. Adesea, antipatia sau simpatia dintre doi președinți sau miniștri de Externe atârnă mai greu decât dosarele de vizită, pregătite de un aparat anonim. Am deschis mai multe uși și perspective printr-o comunicare personală fluentă cu feluriți omologi decât prin inventarul unor argumente formale. Nu vă puteți imagina cât de repede cucerești un „străin” dacă-i dovedești că propria cultură nu-ți este străină! Dincolo de prăfuita lecție marxistă a „rolului personalităților în istorie”, ar trebui să fim atenți pe cine selectăm în reprezentarea diplomatică, tocmai pentru că, în acest domeniu, omul transcende „procedurile”.
 
Misiunea unui ambasador al României în Republica Moldova e cu totul specială: el are de gestionat relațiile cu un alt stat care înseamnă de fapt aceeași națiune. Mai ales în 2018, în care celebrăm Centenarul Marii Uniri, subiectul Basarabia/Republica Moldova devine „fierbinte”. Avem obiectivul integrării europene, dar și cel al Unirii, pe care tot mai mulți moldoveni îl văd ca o soluție pentru criza interminabilă în care ne aflăm aici, între Prut și Nistru. Cum să ferim România, imaginea României de o nedorită asociere cu practicile reprobabile ale actualei guvernări de la Chișinău, care se declară proeuropeană, dar restrânge libertățile democratice și ezită și în chestiunea identitară, refuzând să readucă limba română în Constituția Republicii Moldova, deși dispune de suficiente voturi în Parlament?
 
– Să nu vă supărați dacă invoc rezerva diplomatică, refuzând să comentez sau să dau note pe teme de politică internă din Republica Moldova. Cunosc peisajul, ca și istoria ultimelor decenii. Între 1812 și 1918, ca și după ’40 până azi, Republica Moldova a trăit adesea defazat în raport cu România, pe cont propriu, ca gubernie, republică sovietică și, la urmă, stat suveran. Există unioniști și stataliști. Aveți forțe politice pro-ruse și forțe politice pro-europene. Multă uitare a istoriei reale și numeroase perdele de fum propagandistic au îngreunat comunicarea, dar și recuperarea adevărului. Personal, când am putut, am acționat pentru apropierea Republicii Moldova de Uniunea Europeană. S-au produs ceva acumulări pe această linie, după mine legitimă. Realist vorbind, nu cu sentimente (și nici prin resentimente) ne vom regăsi, ci prin progrese punctuale, convertite la un moment dat în energie electorală, adică în voință politică explicită. Cu tot caracterul ei compozit (etnic, lingvistic și cultural), Republica Moldova e parte a Europei, nu a Asiei. Să consacrăm prin tot mai viguroasă acțiune patrimoniul nostru comun, fără să forțăm voința oamenilor și majoritățile democratice. Suntem mai liberi decât credem și ar trebui să fim mai activi, adică să ne văicărim mai puțin. Ce mă deranjează – și nu ezit să o declar – e că, de ambele părți ale Prutului, subzistă o supradoză de ipocrizie lucrativă, nefast demagogică. Declarații, amor mare, supărări temporare – multe dintre atitudinile noastre la lumina rampei politico-diplomatice rămân muniție pentru consum intern, în cele două state. Se cuvine să intrăm masiv în arhive, să publicăm documente, să le interpretăm fără complezență, indiferent de ce ne dezvăluie. De pildă, ce s-a publicat în România Centenarului a scos la iveală că elita basarabeană a cerut Unirea mai ales pentru a evita pericolul iminent al bolșevizării... Pentru ei, Unirea a devenit imperativă din cauza prăbușirii imperiului țarist, cu care erau deja foarte acomodați. Au fost în acea elită și patrioți români curați, idealiști, dar și alții, care s-au speriat de haos... Cu cât vom asuma aceste realități istorice, cu atât vom fi mai inspirați în realizarea unor noi sinteze judicios așteptate și încă posibile. Îmi pare rău că numărul cetățenilor din Republica Moldova care cunosc direct România rămâne infim. Și reciproca e valabilă.
 
În recenta vizită în Moldova ați mers și în provincie, la Orhei, ați avut întâlniri cu oamenii. Ați surprins starea de spirit, ați aflat despre nevoile (multe) și puținele lor bucurii. Cum ați găsit Basarabia la acest sfârșit de martie 2018? Ce le-ați spune basarabenilor care clamează „Unirea acum!”, primăriilor, instituțiilor din Republica Moldova care semnează declarații simbolice de Unire cu România?
 
– Mi-a plăcut mult la Vâșcăuți, în Orhei, unde am descoperit oameni care-au trecut prin mari necazuri și au rămas verticali, recitând din Eminescu și agățându-se de limba noastră ca de o plută salvatoare. Relativa sărăcie e răscumpărată prin demnitatea intrinsecă a acestor săteni care viețuiesc de secole la o graniță infamă, cu gândul la vremurile ștefaniene. Ei mi-au spus că – deși nu are valoare juridică – proclamarea aceasta a comuniunii cu frații de dincolo de Prut e pentru prima dată manifestată de jos în sus. Oricum, am devenit prieten pe Facebook cu mulți dintre noii mei cunoscuți, ca dovadă a faptului că putem folosi era digitală pentru a fi împreună. Am mai făcut vizite în Republica Moldova, mai ales ca ministru de Externe, dar niciodată n-am resimțit mai acut – aproape visceral – „chemarea străbunilor”. Poate că e ceva irațional în această experiență și totuși nu i-am pus piedici, lăsându-mă copleșit lăuntric de tot spectrul emoțional aferent: solidaritate, dragoste, dor, apetit arheologico-genealogic, bucuria învecinării... Și în Chișinău, am intrat pentru prima dată în biserica Sfânta Treime, unde a slujit un înaintaș, preotul Ioan Baconschi: dincolo de bulbii de ceapă ai cupolelor aurite și de barocul rusesc din interior, m-am închinat la lespedea funerară a ctitorului, un anume Ion Grădinaru, și mi-am imaginat silueta acelui strămoș ca pe o prezență vie, nu ca pe o nălucă melancolică. Iată, mă obligați să fac mărturisiri ceva mai intime și purced spre ele cu inima deschisă. Dacă doriți însă o spectrogramă a scenei politice moldovenești, apelați la prietenul meu, dl Armand Goșu, care pricepe totul și e neconstrâns de limitări diplomatice.
 
Armand Goșu, de altfel, evocă în multe din analizele sale deficitul de expertiză al României pentru spațiul estic, expertiză pe care o așteaptă Occidentul de la România. Un paradox, dacă ne gândim că suntem chiar în marginea de foc a acestei zone. Suntem prea puțin interesați de proximitatea noastră, ne-am săturat să fim „estici”, am îmbrățișat Vestul cu fervoare și ne refulăm nefericita așezare geografică?
 
– Nu pariez pe explicații conspiraționiste. Cred că toți analiștii români au mintea dominată de sentimente, ceea ce le cam alterează obiectivitatea. Profesorul Goșu are dreptate: ar fi trebuit să fondăm și să finanțăm la București un institut de cercetări dedicate ariei post-sovietice și n-am reușit să facem asta, din cauza unor păguboase monopoluri de nișă instituțională. S-au găsit fonduri pentru tot soiul de „institute” fantasmagorice, dar nu și pentru o structură analitică matură, care să-și impună verdictele în cancelariile occidentale. Avem expertiză, pentru că purtăm grijile regiunii cu care ne învecinăm, și asta s-a văzut până nu demult, când am reușit să performăm ca actor în Parteneriatul Estic (acum devitalizat). Mă socotesc profund imperfect (și, în taină, sunt primul meu critic), dar socotesc că am punctat serios ca avocat european, via București, al Republicii Moldova. Dl Iurie Leancă, prezent zilele trecute la Biblioteca Hasdeu din Chișinău, unde mi-am lansat cartea de la Polirom, a avut generozitatea de a recunoaște că am făcut (în trecătoarea mea capacitate de șef al diplomației românești) eforturi cuantificabile. Acum trăim un moment de reflux, însă am convingerea că cetățenii Republicii Moldova vor sfârși prin a recompune o majoritate pro-europeană. Așa cum sunt convins că, indiferent de guvernul instalat la București, România va continua să facă lobby în acest registru esențial.
 
Ați vorbit în mai multe interviuri despre tatăl Dvs., scriitorul, remarcabilul poet A. E. Baconsky, născut în județul Hotin, în Basarabia. Cât ați reușit să descifrați din genealogia familiei Dvs.? Și cât de „moldovean” vă simțiți în caracter, în fire, în felul de a vedea și „a lua” lucrurile?
 
– Cum am apucat să vă spun adineaori, mă simt tot mai apropiat de acest substrat teluric, învăluitor. Am moștenit sigur de la tatăl meu o fascinație mitologică față de „negurile Nordului”, aristocratismul Moldovei medievale și o dimensiune contemplativă, pseudo-toscană, aș spune: mă regăsesc sufletește în peisajul colinar al Moldovei ca într-un paradis al duhului molcom, cuminte și duios. Oricât m-aș fi dedat la sofisticări cosmopolite, după o viață de globe-trotter, simt – odată cu vârsta – că aceste bătrâne rădăcini uscate înmuguresc straniu, transmițându-mi mesaje neașteptat de puternice. Și n-am să rămân aninat de acest zenit legendar. Mi-ar plăcea să am răgazul de a cerceta arhivele, pentru a pune pe picioare un dosar familial solid, cu date, fapte și figuri clare. Pe de altă parte, istoria e un labirint. Fiica mea, Irina, a descoperit că există în... Argentina vreo 50 de persoane cu acest patronim (și în grafia preferată de tatăl meu și de mine, în prima mea perioadă editorială): Baconsky! A luat legătura cu vreo doi: nu știau niciunul de celălalt... Oricum, bunicul patern mi-a spus că familia se chemase odinioară Zimbreanu (numele fiind polonizat în condiții oarecum vagi). Știu, de asemenea, cum pomeneam adineaori, că s-au înșirat mai multe generații de preoți ortodocși, slujitori la Chișinău și prin alte locuri (iată, Hotin). Mai știu că pe linia bunicii materne existau alte ramuri asociate: o linie a familiei Marian și alta a familiei Vartolomei. Au fost mazili, funcționari bancari, agricultori cu ceva pământ, feluriți notabili de provincie. Nu știu dacă voi apuca să reconstitui aceste cioburi, deși le-aș lipi cu praf de aur, cum fac japonezii, singurii care prețuiesc uzura și fragilitatea obiectelor ceramice. Până una, alta, mă bucur că opera tatălui meu e reeditată constant peste Prut, iar antologia recent apărută la Cartier, cu un studiu introductiv de Al. Cistelecan, mi s-a părut o reușită indiscutabilă.
 
Ați susținut mulți ani rubrica „Turn înclinat”, în Dilema (veche), în care aduceați tematica religioasă și (într-un sens mai larg) metafizică în mijlocul dezbaterii de idei laice. Între timp au apărut Internetul, blogurile, rețelele de socializare, care v-au inspirat o carte, „Facebook, fabrica de narcisism” (Humanitas, 2015). E o experiență nouă, un alt mod de a relaționa între oameni, o scenă de exhibare a egoului nevisată de generațiile anterioare. Vechea dilemă hamletiană „a fi sau a nu fi?” este substituită și decăzută din demnitatea ei prin formula „a fi sau a nu fi… online?”. Și chiar acesta e sentimentul: dacă nu ești branșat, dacă nu ești în rețea, pari inevitabil desuet, inexistent, nu mai contezi. Cum să „îmblânzim” această invenție a lui Zuckerberg care ne devorează?
 
– E amuzant! Chiar când discutăm, sunt iarăși blocat (acum, pentru 3 zile) pe Facebook, unde am o pagină destul de larg urmărită. Acest nou act de cenzură (pentru o postare de acum vreo trei ani, unde apărea – ca citat – un cuvânt din noul index verborum prohibitorum) se produce în plin scandal mondial al datelor uzurpate de acest gigant digital. El e dovada vie a manipulării lucrativ-imorale, dar ține să ne dea în continuare lecții de corectitudine politică (deși tocmai utilizatorii cu audiență îi aduc, prin reclame, miliardele pe care tocmai le-a pierdut la bursă). Deși în volumul la care vă referiți am formulat judecăți aparent severe cu privire la dependența noastră de lumea virtuală, rămân un entuziast al noilor tehnologii, adică le văd mai cu seamă partea bună; ele au micșorat planeta și au introdus-o în bule de autoconfirmare, însă dincolo de social media avem internetul ca atare: locul unde patrimoniul umanității s-a stocat definitiv, în premieră pentru homo sapiens, care a scăpat de principala sa anxietate: distrugerea memoriei colective. Orice elev, să zicem din Vâșcăuți, poate – via internet – să citească clasicii culturii euro-americane, pe gratis. Poate descărca mii de pagini și are acces la ansamblul cunoașterii, ca niciodată în trecut. Impactul revoluției digitale e incipient, vor urma transformări socioculturale tot mai impetuoase. Și e bine că apar pe rând, chiar dacă s-au accelerat. Suntem generația care e obligată să digere rapid noutăți tot mai spectaculoase, care ne schimbă accesul la idei, accelerează comunicarea, abolesc distanțele geografice și generează comunități insolite.
 
Un subiect care nu poate lipsi din dialogul nostru este despre ratarea românească și despre ratarea intelectualității românești. O carte a Dvs. de dialog cu Dan-Liviu Boeriu are acest titlu: „Anatomia ratării. Tipuri și tare din România postcomunistă” (Humanitas, 2016). De ce, în ciuda unei evoluții în comparație cu starea de lucruri din comunism, România continuă să rateze, înaintează greu, anevoios pe calea democrației și a reformelor, a nivelului de viață? E o problemă a elitelor românești, a învățământului care trebuie să producă aceste elite pentru viața politică și administrație?
 
– E o ratare în climaxul nostru istoric: n-am folosit carul de noroc răsturnat peste ruinele comunismului. Nu e masochismul autocritic al unor elite care se simt fatalmente provinciale, ci un bilanț de etapă corect. Nu am știut să ne despărțim în profunzime de dictatura roșie, în care mulți continuă să vadă nu o apoteoză a crimei și minciunii, ci un vehicul virtuos de modernizare a fostei Românii interbelice, predominant rurale și înapoiate. De parcă fără comunism – și în libertate – țara nu s-ar fi dezvoltat de trei ori mai repede! Trăim în ceea ce am numit o nevroză de subdezvoltare: deși am făcut în trei decenii un salt uriaș, stăm acum la masă cu partenerii supradezvoltați din Vestul continentului și ni se pare că suntem rupți în fund, penibil de săraci (încă) și cam neluați în seamă. În ’89 stăteam atât de jos cu populația universitară (ca și la orice alt capitol) încât nu vedem paradoxul: oricât de proaste sunt improvizațiile noastre academice post-comuniste (cu grila lor laxă și uzina lor de plagiate), ele măsoară un progres, pentru că au școlit (superficial) o mulțime de operatori ai unei societăți democratice, mai complexe, care s-a instalat în durata post-industrială. România Centenarului e la ani-lumină de ceaușismul terminal. Nu doar pentru că PIB e de patru ori mai mare (și toată lumea o duce, proporțional, mult mai bine), ci pentru că ne-am lămurit finalmente soarta geopolitică, fiind admiși în cel mai râvnit club al planetei. Generația mea a visat totul și a obținut enorm, însă abia peste alți 30 de ani vom avea o evaluare serenă, acum imposibilă. Anatomia ratării va fi un document relevant abia atunci, sub lupa unor istorici încă nenăscuți.
 
Mergem din carte în carte, domnule Baconschi, cum am sări din banchiză în banchiză, și v-aș întreba în final despre o altă lucrare a Dvs.: „Cetatea sub asediu. Însemnări despre credință, rațiune și terorism” (Editura Doxologia, 2017). Sunteți foarte legat de această tematică nu doar datorită studiilor, doctoratului în Antropologie religioasă şi Istorie comparată a religiilor pe care l-ați făcut la Paris, ci și sufletește, prin tradiție de familie. Subiectul cărții e vast, dar dacă am încerca să-l rezumăm, cum ați răspunde la întrebarea: ce șanse are creștinismul în Europa de azi? Mai poate el să „irige” inimi, să reînsuflețească o anumită identitate a Occidentului, o întoarcere la valorile sale constitutive, să stăvilească ascensiunea islamismului intolerant și terorist, căruia secularizarea agresivă – afirmă unii intelectuali – pare să-i fi pregătit terenul?
 
– Din ’90 până azi scriu la intersecția antropologiei faptului religios cu geopolitica, scanând ecumenismul, condiția globală a monoteismului creștin, rădăcinile evanghelice și patristice ale civilizației euro-americane. Aceasta mi-a fost partitura privilegiată, ca eseist mai degrabă conservator și cetățean care și-ar fi dorit să construiască în România un culoar politic creștin-democrat. După ce am citit multe rafturi și am călătorit prin multiple orizonturi, pot spune că am șansa (și obstinația) consecvenței: nu în sensul că am trăit până la 55 de ani pentru a-mi confirma gândirea de la 25, ci în acela că datele profunde ale realității mi-au justificat optica. Nu pot concepe un Occident post-creștin, post-umanist sau chiar post-uman, ci doar unul în care democrația, cultura înaltă, demnitatea persoanei umane, orgoliul identității și deschiderea spre alteritate continuă să ne dea forță, distincție civilizațională și viitor. Eventuala decreștinare radicală a Occidentului (în sensul axiologic la care mă refer) induce riscuri existențiale majore. Simt, pe ambele maluri ale Atlanticului, alerta unor elite conștiente de pericolul pe care-l comportă episodul revoluționaro-nihilist pe care-l traversăm de două secole. Și care lucrează (academic, politic, filozofic și mediatic) la corectarea acestei derive. O derivă cu sens, deci una providențial rânduită ca lămurire a unui adevăr mutilat, plin de potențial nefolosit... Nu ne putem substitui Creatorului, nici nu suntem patronii istoriei, însă merită să mizăm pe principiul speranței și pe zestrea uriașă pe care Crucea și Învierea lui Iisus Hristos ni le-au dăruit. Nu-mi place reprezentarea Europei ca o cetate asediată, în pofida titlului ales pentru acel volum. Europa (și fiica ei, America) au dat tonul globalizării, născând un model de civilizație care posedă geniul aculturației continue. Istoria nu e o alee cu roze, însă avem – cu toate erorile și dezastrele pe care le-am mai produs – argumentul că, dacă avem defectele altora, alții n-au calitățile noastre: mă refer, firește, la atributele fasonate prin colosala fuziune dintre Atena, Roma și Ierusalim. Creștinismul nu e pentru noi nici un muzeu, nici o necropolă: văd în vitalitatea lui garanția că vom putea stopa recăderea în barbarie (incluzând aici barbaria totalitară, care, după cum știm, a fost anti-creștină în ambele sale ipostaze: nazismul și comunismul). Suntem urmașii Lui Hristos, așadar știm că Adevărul (cu majusculă) nu e un lucru (sau un concept), ci o Persoană. Ordinea ultimă în care trăim reflectă Decalogul și Predica de pe munte. Încercați să vă imaginați Europa fără biserici, fără catedrale, fără arta de inspirație creștină din muzeele noastre, fără ideea că se cuvine să ne iubim aproapele ca pe noi înșine. V-ați trezi pe altă lume, pierdut și înstrăinat...
Aprilie 2018