Categorii

Parteneri

Supraviețuirea prin cultură la Porțile Orientului (Amin Maalouf, Samarkand.)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Supraviețuirea prin cultură la Porțile Orientului (Amin Maalouf, Samarkand.)

imaginea utilizatorului Răzvan Mihai Năstase

La cumpăna dintre milenii, sub conducerea Denisei Comănescu (demers continuat ulterior de Bogdan Alexandru Stănescu), Editura Polirom lansa poate una dintre cele mai ambițioase și valoroase colecții de literatură străină contemporană din spațiul cultural românesc – Biblioteca Polirom. Sute de titluri au apărut necontenit de atunci încoace și astfel au văzut lumina tiparului în românește volumele unor autori precum Salman Rushdie, Thomas Pynchon, Philip Roth, Haruki Murakami, Arturo Pérez-Reverte, Chuck Palahniuk, Günter Grass, Mika Waltari, Saul Bellow, David Lodge, P.G. Wodehouse, Don DeLillo. Într-un efort de a readuce în atenția cititorilor anumite cărți care, la vremea lor, au întrunit aprecierile unanime ale criticilor și publicului, a apărut TOP10+, o colecție numai bună de (și prietenoasă cu) buzunar(ul). Mulțumită acestei colecții l-am reîntâlnit pe Amin Maalouf, un fascinant stilist și povestaș pe care îl descoperisem cu mai bine de zece ani în urmă, dar care ar merita oricând recitit, mai ales în lumina recentelor încleștări culturale, politice și sociale dintre un Vest avansat, progresist, democratic, și-un Orient încărcat în același timp de savoare și cruzime.
Personajul Amin Maalouf este extrem de fascinant. Născut în Liban, vorbitor nativ de arabă, Amin Maalouf emigrează și se stabilește definitiv în Franța la 27 de ani, în 1976. Zece ani mai târziu debutează în franceză cu romanul Leon Africanul. În 1993, aflat deja la al cincilea volum publicat, primește Premiul Goncourt pentru Stânca lui Tanios. De atunci a mai publicat doar două volume, Scările Levantului (1996) și Periplul lui Baldassare (2000). În 2011, după decesul lui Claude Lévi-Strauss este ales membru al Academiei Franceze în locul antropologului. Pe lângă romane, autorul francez publică articole, eseuri, studii, librete de operă. 
Cronologic vorbind, Samarkand este cel de-al doilea roman publicat de Amin Maalouf, în 1988. Figura centrală a cărții este poetul (dar și matematician, filozof, astronom) persan Omar Khayyam, faimos mai cu seamă pentru suita de catrene cunoscute publicului larg sub numele de Rubaiate. Pornind de la premisa detectivist-culturală a descoperirii unui manuscris misterios care a traversat aproape opt veacuri și care ar cuprinde grafia și desenele originale ale autorului, Amin Maalouf construiește un roman extrem de complex, cu numeroase fațete. Prima jumătate a cărții pare a curge molcom, după tiparul clasic al narațiunilor cu cadru, în cazul de față precursorul evident fiind O mie și una de nopți. Numai că autorul schimbă pe parcurs regulile jocului, iar ceea ce la început părea o biografie neromanțată a lui Omar Khayyam se preschimbă într-o veritabilă lecție de istorie.
Surprinzătoare este și vocea naratorială, detașată total, omniscientă și obiectivă, inserând uneori în poveste anticipări stranii și racursiuri epice. Momente de încleștare sau de tandrețe, lovituri de stat care se petrec pe teritoriul Asiei Centrale știut cândva sub numele de Transoxiania, toate sunt relatate cu infinită detașare de un narator tolerant și empatic, care-și înțelege toate personajele, le privește obiectiv și evită aproape cu obstinație etichetări facile. Personajele unor întâmplări adeseori sângeroase sau violente, cum sunt Nizam al-Mulk, Hasan Sabbah, ori Terken Hatun, temuta soție a lui Malik Shah – toți protagoniști istorici reali –, nu sunt nici buni, nici răi, ci doar acționează din convingere, din inerție, din felurite pricini cât se poate de întemeiate. Istoria, cum bine știm, e scrisă de învingători, iar împărțirea în buni și răi, personaje malefice sau dimpotrivă, luminoase, se face exclusiv prin filtrul secolelor următoare. Amin Maalouf reușește însă performanța extraordinară de a ține lecții de istorie fără parti-pris-uri, redând unor figuri istorice umanitatea și firescul. Iată, de pildă, un dialog între Omar Khayyam și prietenul său Hasan Sabbah: „— Voi, sunniții, credeți că Mahomed a murit fără a-și desemna moștenitorul, că i-a lăsat pe musulmani de izbeliște și că, atunci, aceștia s-au lăsat conduși de cel mai puternic sau de cel mai dibaci. E absurd. Noi credem că Trimisul lui Dumnezeu a numit un succesor, un păstrător al secretelor sale: imamul Ali, ginerele, vărul, aproape fratele său. La rându-i, Ali și-a desemnat un succesor. Linia imamilor legitimi s-a perpetuat astfel, și, prin mijlocirea lor, s-a transmis dovada mesajului lui Mahomed și a existenței Dumnezeului unic. — În tot ceea ce spui, nu văd prin ce te deosebești de ceilalți șiiți. — Diferența e mare între credința mea și aceea a părinților mei. Aceștia m-au învățat întotdeauna că ar trebui să îndurăm răbdători stăpânirea dușmanilor noștri, așteptând să revină imamul ascuns, care va aduce pe pământ domnia dreptății și îi va răsplăti pe adevărații credincioși. Propria mea credință este că trebuie să acționăm de pe-acum, să pregătim, prin toate mijloacele, venirea imamului nostru în acest ținut. Eu sunt Înaintemergătorul, cel care netezește pământul pentru ca acesta să fie gata să-l primească pe imamul Timpului. Nu știi tu oare că Profetul a vorbit despre mine?” 
Hasan Sabbah avea să întemeieze ulterior temuta sectă a Asasinilor, coordonată din fortăreața de necucerit a Alamutului, înflăcărând mințile a numeroși ismailiți gata oricând să moară pentru cauza demnă a unui trimis al Domnului. Mecanismele de preluare a puterii de către o minoritate agilă și violentă împotriva unui stat greoi, corupt și birocratic sunt descrise cu infinită minuție de Amin Maalouf. Reflexia lor perfectă, peste veacuri, se poate vedea în contextul geopolitic contemporan, iar teza autorului francez e că fără a-ți cunoaște, înțelege și mai cu seamă fără a accepta trecutul vei rescrie aceleași file de istorie, ca într-un soi de zi a cârtiței întinsă peste secole. 
Una dintre marile surprize narative este că relatarea biografică despre Omar Khayyam și cei contemporani lui se încheie cu moartea liniștită a poetului. Doar că-n loc de final, momentul se petrece la jumătatea cărții. Cea de-a doua parte din Samarkand începe la sfârșitul secolului al XIX-lea și continuă până după descrierea Revoluției Constituționale din Persia (1909-1911). De data aceasta narațiunea e la persoana I, iar protagonist este Benjamin O. Lesage, un tânăr și idealist american, care traversează Atlanticul și călătorește prin Turcia și Iran în căutarea manuscrisului rubaiatelor, care a supraviețuit miraculos peste secole. Lumea și frământările politice din Persia sfârșitului de secol al XIX-lea aduce izbitor cu universul explorat în prima parte a cărții. În plus, cititorul poate găsi mari delicii în a trasa paralele între realitățile îndepărtatei Persii și contemporaneitate. Teme precum conflictul dintre tradiție și modernitate, importanța pe care ar trebui s-o joace religia în viața cetății, imigrația, imixtiunea străinilor în politicile interne ale altor state, sferele de influență care se schimbă constant, toate acestea sunt prezente în cartea lui Amin Maalouf și aduc izbitor cu realități imediate ale agendei globale a vremurilor noastre. 
Ritmul narațiunii este inegal, autorul accelerând uneori relatarea evenimentelor, în vreme ce alteori acordă spații ample unor pasaje secundare, dar încărcate de simboluri sau pur și simplu frumos relatate. De pildă, după ce protagonistul este bănuit de complicitate la asasinarea șahului Persiei, se refugiază timp de trei săptămâni în casa a trei femei singure, o mamă și cele două fiice ale sale. Pentru a evita însă orice complicație amoroasă, mama recurge la un gest simbolic – aparent ridicol, dar deopotrivă înduioșător. „După ce păstră câteva momente de tăcere, se apucă, dintr-odată, sub ochii mei uluiți, să-și descheie copcile corsajului. Am roșit, mi-am întors privirea, dar mă trase spre ea. Umerii îi erau dezgoliți, ca și sânii. Prin cuvânt și prin gest, mă invita să sug. Cele două fiice pufneau pe ascuns, dar chipul mamei exprima gravitatea sacrificiilor rituale. Așezându-mi buzele, cu cea mai mare pudoare de pe lume, pe un sfârc, apoi pe celălalt, m-am supus. Ea se acoperi atunci, fără grabă, rostind pe tonul cel mai solemn: — Prin acest gest ai devenit fiul meu, ca și cum te-ai fi născut din carnea mea. Apoi, întorcându-se către fiicele ei, care încetaseră să mai râdă, le aduse la cunoștință că, de-acum înainte, trebuia să se poarte cu mine ca și cum le-aș fi fost frate.”
Unicitatea scriiturii lui Amin Maalouf stă tocmai în această fericită simbioză dintre spațiul cultural francez, căruia a ajuns să-i aparțină întru totul, și moștenirea stilistică arabă. Rezultatul este un text erudit și elegant, dar în același timp foarte cald și sensibil, violent pe alocuri, de un rafinament aproape derutant. Samarkand e ilustrarea perfectă a acestui melanj, iar tema supraviețuirii prin cultură și cărți e mai actuală decât oricând.
_______
Amin Maalouf, Samarkand. Traducere din limba franceză și note de Florin Sicoie. Editura Polirom, Iași, 2014, 400 p.