Categorii

Parteneri

Spre liniște și lumină (Cosmin Perța, Cântec de leagăn pentru generația mea)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Spre liniște și lumină (Cosmin Perța, Cântec de leagăn pentru generația mea)

imaginea utilizatorului Grigore Chiper

Cosmin Perța împărtășește, în cele două referințe de pe coperta a patra a volumului său de versuri, Cântec de leagăn pentru generația mea, câteva amănunte biografice, e adevărat, de ordin general, motivator. Din prima aflăm că placheta „a fost scrisă în șapte ani, dar cea mai mare parte a ei a fost de fapt scrisă în ultimii doi, ani în care am pierdut aproape totul și a trebuit să mă reinventez substanțial”. În cea de a doua referință poetul ține să reia sinusoida prin care a trecut în șapte ani, un ciclu vital: „…poezie a pierderii și a despărțirii, a spaimei & inadaptării, dar și poezie a regăsirii, a re-îndrăgostirii de o realitate care întotdeauna se dovedește mai fascinantă și mai copleșitoare decât orice tenebră”.
Volumul este împărțit în două cicluri, De război și De dragoste, și s-ar fi părut că ele vor reflecta acea balanță anunțată, într-un fel: una „a pierderii” și „a regăsirii”. Lucrurile sunt însă mai complicate și mai amestecate.
Primul ciclu, De război, începe cu câteva poeme (ciclu în ciclu) purtând în subtitlu primul, al doilea etc. cântec de leagăn pentru generația mea. Sunt niște adresări, cu elemente de mărturie, îmbrăcate într-o formă de poezie antică, imn sau odă: „Plângi, plângi, c-o să-ți cumpăr o inimă de plastic, un/ bypass argintiu și curat, un aparat roentgen în miniatură,/ un aparat de iradiat cu cobalt în miniatură, un bisturiu neînceput” (Răcoarea pietrișului la trecerea ta). Cum se vede, vocabularul ne introduce în aria problematică a contemporaneității. Autorul prezintă un război troian, care, deși s-a declanșat din cauza frumoasei Elena, i-a cuprins în cercul său de foc pe toți protagoniștii. Încet-încet, poetul înfățișează o „panoramă a deșertăciunilor” din secolul său, un ghem de probleme specifice generației sale: existență, mental, comportament, limbaj etc.
De la o pagină la alta simți cum tonalitatea poemelor devine una epifanică. Repetițiile și chiar reluările unor blocuri repetitive întăresc această impresie. Pe de o parte, fugind de concret, de concretul palpabil, pe de alta, apelând la inserturi sociopolitice, poetul își drege vocea vizionară. Aflat pe acest front permanent care e viața, personajul din poezie se închipuie ultimul luptător scriind un răvaș în tranșee: „Totul se contractă în așteptarea acelei mici răsuflări./ Cade./ În China, în Belgia, în Afganistan sunt oameni pe drum.// Chiar dacă ai căzut,/ mă voi culca lângă corpul tău./ E răcoare.// O să-ți scriu o scrisoare lângă corpul tău, în răcoare,/ o scrisoare de dragoste” (Doamne: e timpul. Lumea este prea lungă).
Vizionarismul selectează cuvintele ce au o materialitate feroce: creier, sânge, carne sau mormânt, ciment, drujbă ș.a.m.d., atribuindu-le valoare și încărcătură simbolică. Poezia capătă astfel tonalitate de avertisment, amenințare sau premoniție, culminând cu „apocalypse dream” (titlul unui poem). Toate poemele se caracterizează printr-o coerență a viziunilor și a vocabularului. Miza nu e aforismul sau metafora. Pe anumite segmente asistăm la o exhibare a esteticii urâtului, mai ales atunci când poetul ilustrează „adevărata realitate”, care e „imaginea unui câine schingiuit atârnat/ cu o sfoară de grinda din tavan” (Verdele e culoarea speranței). Continuarea în engleză a unor poeme face parte din același scenariu emfatic: „dormi, do not punish the other,/ plângi, do not harm the other, do not blame/ pentru vecie” (Întoarcerea spre propriul corp: o necesitate).
Totuși, biografismul nu poate fi astăzi epurat cu totul din poezie – o recunoaște și autorul în același poem citat imediat: „în mintea ta îți înscenezi minuțios viața”. Astfel, notele biografice apar inserate ca niște marcheri într-o dramatizare. Unele dintre ele au funcție de umor involuntar, introduse ludic – neobișnuit – într-un discurs eminamente tensionant: „transportul unei larve de gândac/ din sufragerie la Gheenă” (tot acolo).
Fiecare poem este eclectic chiar în interiorul său. Poemele care creionează un portret generaționist sunt împărțite în fragmente numerotate, încât poemul în întregime pare un poliedru multicolor. Fiecare latură este consacrată unei probleme sau unui cumul problematic: „încercăm să găsim un limbaj nou,/ post-cibernetic, nano-tehnic,// un limbaj corect al depersonalizării,/ al dezumanizării” sau „Absurdul este noua regulă în societate” (De ani de zile vânturile au doborât zidurile vechi). Vocile gramaticale sunt și ele variate: eu, tu, noi.
În fața noastră cade o lume și viața omului. Rețeta este sugerată în ultimul text generaționist: „Mă voi grăbi să-mi fac o viață nouă doar datorită/ unei noi slăbiciuni” (Am ajuns în miezul declinului).
Și în celelalte poeme din ciclul De război poetul practică stilul oratoric, combinat cu mărturia epifanică. E o întoarcere spre poezia anilor ’70, cu achiziții evidente de secol recent. Se observă o descătușare a textului, cu apel la sexualitate. Apoi, limbajul recrudescent, amintind pe unele porțiuni de filmele lui Tarantino, limbajul ornat cu vocabule dintr-un lexic specializat.
Poezia lui Cosmin Perța pendulează între jelire și asalt, uneori ambele fiind prezente în aceeași sintagmă: „Jelește-le morții, dar scuipă pe ei” (Immigrant story).
Întregul prim ciclu nu iese decât rareori din chenarul negru schițat în juru-i. Nici poemul Verdele… nu realizează o turnură. Scena paradiziacă invocată la început („Mă trezesc uneori din somn asudat/ mă rostogolesc ușor la vale, prin mălini,/ și vântul împrăștie petalele bezmetice prin tot părul”) nu mai e posibilă: „Întind mâna și nu mai e nimic acolo”. Verdele crud nu mai e al tinereții și perspectivei. Poetul se întreabă retoric: „Verdele e culoarea speranței și pentru pensionari?”. Poemul se încheie cu verbe în care conjunctivul redă un posibil apocaliptic.
Al doilea ciclu, De dragoste, e diferit de primul. Și nu este vorba doar de schimbarea temei. În primul ciclu poetul era „pierdut” în imensitatea temei, aici e în elementul său. Renunță la retorism. Devine îndată liric și tandru, chiar și atunci când radiografiază aspecte mai puțin confortabile ale interiorului său. Discursul este intim, personal, cald, un discurs al aproapelui. Poetul nu mai „luptă cu inerția”, iar poemele se micșorează în volum cât să cuprindă doza necesară de lirism. Biograficul reintră în drepturile sale, chiar dacă nu se abuzează nici aici de el. Primul poem, Am văzut un animal mic traversând strada, unul dintre cele mai bune în ciclu și în carte, este edificator. Construit din câteva personaje și obiecte poetice, poemul le valorifică, revenind pe rând la ele, și extrage toată poeticitatea lor. La bază stă tehnica de rememorare: amintire+amintire în amintire. Astfel, poemul este extraordinar de bun și extrem de didactic, pentru că putem evidenția „cu roșu” sursele poeticității sale. E un poem în care elementele de limbaj indică asupra axiologiei. Vom reproduce acest poem pentru a vedea cum totuși funcționează în el personajele și obiectele amintite și pentru a ilustra și mai bine valoarea lui: „Am văzut un animal mic traversând strada,/ Mergea de parcă avea de mers undeva./ Mă mai iubești?/ Mi-ai cumpărat teniși. Am stat câteva sute de ore în tenișii ăia/ pe stradă, la birou, la orele de curs, pe bănci, în parcuri/ și-n crâșme,/ am stat de parcă n-aveam de mers nicăieri./ Mă gândeam la un moment dat să-ți spun o vorbă bună,/ m-am tot gândit ce să-ți spun/ și nicio vorbă bună pe buzele mele./ Știi, când aveam șase ani m-a scos mama în oraș/ să-și facă poze cu mine,/ de parcă știa că băiețelul nu va supraviețui,/ că trebuie cumva păstrată măcar imaginea lui./ Am urmărit animalul acela mic câteva zeci de metri,/ chiar părea să știe ce face și l-am invidiat./ Un arici pe stradă,/ un arici bătrân și obosit, uriaș. Plângea./ M-am culcat cu ariciul pe piept/ Și el speriat, și eu insomniac, ne-am conectat cumva/ și am adormit./ Mi-ai zis că am sforăit și eu, și ariciul./ S-au rupt tenișii de la tine și put îngrozitor deși îi mai port,/ soare sau ploaie./ Cred că animalul mic și sălbatic e cel care nu are unde/ și de ce să se ducă./ Mă mai iubești? Mâine o să arunc tenișii ăștia,/ dar azi îi mai țin, sunt așa de greu de dezlipit de picioare”.
Trebuie spus că problemele majore ale timpului, evocate în primul ciclu, apar și aici, numai că ele sunt împinse în fundal, formând o strânsoare: „Aș vrea să îți spun multe, aș vrea să mă schimb pentru tine,/ să creștem copii imperfecți într-o lume cinică” (Poem despre spaimă).
Poemele transcriu, sacadat, pas cu pas (pași de melc sau de arici), traseul unei relații apuse și cel al unei relații răsărite. Poemele se transformă într-un jurnal de îndrăgostit. Dragostea sa poartă o haină în care se întrevăd niște sentimente stinse și alta în care sunt tivite firele unei iubiri sfâșietoare. Cosmin Perța găsește cuvintele potrivite pentru a nu se apropia îngrijorător de mult de obiectul adorației sale și, totodată, pentru a nu se îndepărta prea mult, încât dragostea să se destrame în vid. Ciclul capătă trăsături romantice și (post)moderne în același timp. Pe lângă cuvintele și arta căutate, poetul le neagă utilitatea: „m-am gândit la cuta aceea pe care o porți sub cearcăne,/ sub stratul de piele, la dragostea și lumina (vai, ce de cuvinte fără rost)” (Poem de frumusețe); „Și nu-ți vorbesc deci despre mântuire și nici măcar despre văzduh/ Cu atât mai puțin despre cât e de inutil să faci poezie”
(Flashback).
De departe, poemele reproduc trepte ale anatomiei dragostei. Fiecare poem e o părticică dintr-un mozaic pestriț, e o piesă dintr-un parcurs evolutiv-involutiv, uneori proiectat într-un viitor posibil. De exemplu: „Ți-am spus că nu o să înșel niciodată/ deși noi ne-am cunoscut înșelând pe cineva” (Din nou despre ea); „știu… cât de repede am decis/ că o asemenea femeie și un asemenea bărbat/ împreună pot trece peste orice” (Tot despre ea); „Dacă sunt, din nou, doar un mic monstru care intră în viața ta?” (Al treilea poem despre o mică spaimă, pentru ea).
Acest volum, îndeosebi versurile sale de dragoste, îl așază pe Cosmin Perța între vocile viguroase și inconfundabile ale liricii actuale române.
_______
Cosmin Perța, Cântec de leagăn pentru generația mea. Editura Paralela 45, Pitești, 2018