Parteneri

Skateboarding-ul vieţii în proza lui Iacob Florea

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Skateboarding-ul vieţii în proza lui Iacob Florea

Volumul de proză scurtă al lui Iacob Florea, Ceva care să-mi amintească de tine (Tracus Arte, 2016), este mai mult decât editarea între două coperte a unor naraţiuni scrise în anumite circumstanţe auctoriale. Scriitorul Iacob Florea anunţă faptul că proza se scrie altfel, aşa cum s-a schimbat orizontul de aşteptare al receptorului literar. Acesta, adică orizontul, a devenit proxim, ajungând aproape tangibil. Nu este o carte întâmplătoare, căci prozatorul ne atenţionează că literatura este deja alta, scriitura este alta, cititorii şi cititul s-au schimbat.
Cu siguranţă, Iacob Florea nu crede că proza scurtă de azi trebuie să fie supusă unei simplificări. Deşi aparenţa simplificării vine din temele pe care le vizitează, teme abordate cu instrumentar marginal, subiecte care conţin soluţii aproape secundare, o apropiere de spiritualitatea umană din partea cealaltă a lucrurilor, o atitudine firească, de altfel, într-o lume a descentrărilor canonice. Or, în aceste pagini nu este vorba despre o abandonare a metafizicului, dar nici despre o accedere la el prin uşa din faţă. Este o proză a realităţii cotidiene, în maniera bine cunoscută a nouăzeciştilor (şi aici mă gândesc în primul rând la Baricco), doar că în acest cotidian se produc întâmplări care trec peste nivelul comun, situaţii care ştiu să-ţi propulseze interesul de cititor sus de tot. Prozatorul Iacob Florea face din scenele domestice adevărate scene în care se monologhează hamletian. Lipsesc însă efortul şi aerul de a spune lucruri grave, definitive. Hamlet întreabă dacă existenţa lui are sens, dar o face în pijama.
Aceste perspective marginale scot în faţă efectele şi nu cauzele lucrurilor, transformând lumea în spectacol şi nu în matricea din care cresc toate rădăcinile esenţiale ale universului. Spectacolul lumii este fragmentar, dar aceste fragmente caleidoscopice plac: încercând să scape de poliţie, un spărgător de apartamente răpeşte inima unei fete, intrându-i în cameră de pe balcon – asistăm la substituirea unui personaj (hoţul) cu una din ipostazele sale (seducătorul). Un individ află că cineva din anturajul lui ştia că el minte, dar îl lăsa să creadă că îi reuşeşte înşelăciunea. Careva inventează pretexte pentru a fi gelos, coboară intenţionat în infernul geloziei, căci altfel nu poate iubi; altcineva, fiindcă nu este iubit, îi găseşte pe cei care să-l iubească, o face cu metodă; un tip îi spune amantei sale poveşti înainte de actul erotic. Toţi vor crede, de altfel, că poveştile sunt un pretext, pe când o pre-textură este relaţia lor amoroasă, deoarece personajele au nevoie unul de altul pentru a comunica, dar aşa cum natura şi specia i-a divizat în cele două genuri umane li se întâmplă şi poveştile din dormitor.
Miza cea mare este însă povestitul. O narare androginică, de fapt, căci ea este o însetată de poveşti, iar el are ce să povestească. Povestea-cadru sunt scenele erotice (de o dexteritate fascinantă şi ele, nu vom nega), ele înrămează adevăratele focalizări: naraţiunile, vocea care povesteşte. Este, de fapt, acel „a trăi, pentru a-ţi povesti viaţa”, à la Marquez, doar că aici îmbracă forma unei parafraze – „a iubi pentru a povesti” – şi este vorba despre iubirea de dincolo de iubire, despre „înţelegerea altcumva”. Spunerea este scopul suprem şi ascultarea. Credem, de altfel, că „Bărbatul-poveste”, alături de „Un balsam plăcut şi uşor”, sunt două vârfuri ale cărţii spre care celelalte proze nu atât urcă, căci nu este vorba despre o relaţie de top între ele, cât converg. Suntem în preajma unui reuşit mozaic mobil, căci această carte nu este statică, ea poate fi citită diferit, în funcție de rotaţiile efectuate, pentru că este povestea unei (unor) poveşti.
Existenţa, oamenii, întâmplările par să fie aceleaşi, din cărţile cele de toate zilele, apar însă unele tensiuni care anunţă o altă paradigmă a scriiturii şi a structurii narative: astfel, Zburătorul este un răpitor de inimi, un cumulard, căci de obicei este un spărgător de apartamente, mincinosul este cel care înşală, o face ca toţi mincinoşii literaturii dintotdeauna, doar că, spre deosebire de ceilalţi, majoritari, el află că unii au simulat mereu că îl cred. În acest fel, el ajunge în postura celui care a fost minţit, chiar dacă „Îşi minţise mama că are o slujbă mai bună, îşi minţise iubita că ar vrea să o ducă într-un oraş de munte, într-o casă de pădurar, unde să-şi petreacă restul vieţii vânând mistreţi, fazani şi, câteodată, cocoşi de munte. Îşi minţise cel mai bun prieten că se culcase cu iubita lui. De fapt, poate de acolo a început totul. Era fascinat de cât de afectaţi, de nenorociţi şi de sfâşiaţi puteau fi oamenii de vorbele lui”. Gelozia este o ficţiune necesară, ea face parte din spiritul care animă un cuplu, deși, se dovedește, de multe ori este o pură invenţie, de aceea un personaj o va practica aplicat şi dur.
Cineva va afirma că tema dragostei, a morţii, a vidului existenţial nu sunt marginale. Da, dar felul în care le soluţionează în proza sa Iacob Florea ne anunţă că sunt marginale, adică diferite, adică în afara unui standard general valabil. Cititorul descoperă intertexte inserate delicat, care nu-l obligă să constate erudiţia literară a autorului (care însă este una imensă, o pot confirma cei care-l cunosc pe omul de pe copertă). Prozatorul vine cu soluţii neverosimile uneori, ca în filmele suprarealiste (istoria calului negru care umblă prin cartier), căci el ia situaţii verosimile din realitatea aproape veridică, pentru a le răsturna sau pentru a le reformata.
În opoziţie cu realitatea, care îţi sare în faţă ca un cub imens, de neclintit, este vorba şi despre iubirea ca antidot al uitării. Dragostea este imposibilă, în varianta ei totală, ideală, de aceea apare amnezia ca o stare a beatitudinii, amintirea ca un blocaj şi uitarea ca un camuflaj („Joi: de dimineaţa până seara”). Întoarcerea este şi ea una din formele uitării, un fel de remitizare a unui spaţiu şi timp, un fel de existenţă palimpsestică. Revenirea ca o modalitate de a uita o putem citi în naraţiunea „O zi încărcată”, în care personajul iese la plimbare pe skateboard prin cartier, săvârşind, de fapt, un exod din sine, dar nu poţi fugi de tine (în fond, o idee-ax a cărţii).
„Sunt benzi de dus şi de întors” – spune personajul din „O zi încărcată”. În acest sens, descoperi în carte nişte texte despre permanenta mişcare a vieţii şi despre absenţă, despre ceea ce ne lipseşte în viaţă, despre scările de urcat şi de coborât ale existenţei umane. Este şi o carte despre Omul-interimar, despre situaţiile-interimare, despre complementar, parţial, indefinit: „băiatul ăsta George nu făcea nimic rău, la o adică. Încerca să umple un gol, încerca să ţină locul cuiva. Vorba e dacă era conştient de asta, dacă gesturile lui erau măsurate şi bine calculate”. Cine este George? Este omul-interstiţiu, cel care adună marginile unor existenţe, transformând această unire într-un centru de relaţionare umană.
Există în această carte o atitudine curioasă faţă de femeie, faţă de corporalitatea acesteia: „Când rămâne singură acasă, se plimbă goală prin cameră. De cele mai multe ori, muzica e dată la maximum. Normal că sunt plecaţi şi vecinii, n-are cine să bată în ţeavă. Se dezbracă provocator sub privirile leneşe ale motanului şi se urcă pe un scaun în faţa oglinzii care acoperă aproape întreg peretele. Îşi adună în coc părul lung, se priveşte din profil, îşi ciupeşte obrajii şi sfârcurile sânilor. În cele din urmă, poate nemulţumită, poate doar plictisită, scoate limba la fata serioasă care o priveşte de dincolo de stratul de argint. Nu pare să ia nimic în serios”. Este un fel de pictură textuală, una făcută cu multă detaşare. Este pictura privitului. Este ochiul privitorului de dincolo de oglindă, care stă în faţa lui Alice care deja a crescut, care nu mai crede în Ţara Minunilor, fiind ea deja o minune în sine prin tot ce este şi face. Şi această Alice îmbracă diverse ipostaze ginice (feminine): o adolescentă, o soţie decedată, o primă iubită, o femeie care îşi creşte fiul fără tată, o femeie care provoacă gelozii devastatoare, o femeie poate chiar imaginată.
Ziceam mai sus despre soluţiile marginale ale prozei scrise de Iacob Florea. Iată un exemplu: „Pe faţa lui încă se citeşte mirarea, dar şi un soi de bucurie neaşteptată. Şi cu bucuria aia pe faţă se apropie de femeie, îşi pune mâinile pe burta ei, aşa, uşor într-o parte, de parcă ar vrea să ridice de toarte un vas rotund şi ademenitor. Dar nu-l ridică, doar îşi freacă palmele de părţile laterale ale burţii femeii ca şi cum ar încerca să-şi întipărească în podul palmelor curbura burţii, linia care ajunge dintr-o dată să fie singura din partea aia de lume”. O femeie care poartă o fiinţă sub inimă – un subiect marginal pentru literatura androcentrică, care pune în discuţie teme virile, concepte, de multe ori, beligerante, căci războiul şi puterea sunt o temă virilă, nu procreaţia, maternitatea etc. În acest fragment din „O zi încărcată”, Hamlet s-a întors cu faţa spre Ofelia, şi-a abandonat întrebarea existenţială pentru a ţine în palme existenţa însăşi...
Prozatorul Iacob Florea ştie să surprindă sau să inventeze cu multă îndemânare situaţii în care se intră pe alte uşi, cum ar fi cea a întâlnirii a doi foşti iubiţi, nu mai sunt doi, căci între ei este un copil care trebuie să apară, un copil care anunţă o metamorfoză, aşa încât el, cel care a minţit mereu, este scos din firescul său, din starea lui dintotdeauna. Este şi o carte a necredinţei, a necredinţei în sine, a (dez)iluziilor, uneori „mai puternice decât însăşi realitatea”.
În numărul recent al revistei Luceafărul, Ioan Groşan în cronica la această carte îl anunţă pe Iacob Florea drept un scriitor de pe „primul raft”. Nu voi polemiza cu această calificare, doar că mi se pare că omul şi scriitorul Iacob Florea nu este preocupat de vreun top în acest sens. Ceva care să-mi amintească de tine nu are obsesia capodoperei, scriitura trădează un soi de calm al facerii care uimeşte şi totodată anunţă că nu gloria literară îl preocupă pe autor, ci materialul uman care trebuie să devină literatură. Trebuie să remarc faptul că este una din puţinele cărţi de proză citite în ultimul timp care îmi dă această senzaţie.
Ceva care să-mi amintească de tine te invită în surfingul vieţii, te încântă cu întâmplările umane şi place, căci conţine în ADN-ul ei un concept (cel al omului fragmentat, dezintegrat chiar de existenţă, al omului care mereu încearcă să se adune, din amintiri, din trăiri, din uitare), presupune o bucurie a lecturii şi te anunţă că uneori fericirea atât de imposibilă în ale vieţii este posibilă în scrierea unei cărţi. Sper ca aceste fericite texte să fie observate de critică, căci o merită din plin!
__________
Iacob Florea, Ceva care să-mi amintească de tine (proză scurtă). Prefață de Eugen Uricaru. Editura Tracus Arte, 2016