Categorii

Parteneri

Sistemul solar „Mark Verlan”

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Sistemul solar „Mark Verlan”

Individualitatea lui „termonucleară” îți sărea imediat în ochi și, literalmente, te dobora. Pentru mine, care îi admir, neîncetat, talentul, el a fost din aceeași „specie” cu Paradjanov, Dali, Harms... Soarta nu a vrut să mă întâlnesc personal cu Mark Verlan, însă mi-a dat posibilitatea ca, în ultima lună de viață a pictorului, să mă apropii la maximum de creația sa unică. Astăzi, se împlinesc patruzeci de zile de când vorbim despre el la timpul trecut...
Interviul meu cu Mark Verlan ar fi trebuit să aibă loc pe 3 ianuarie – în ajunul acestei date s-a deschis, la București, expoziția sa personală virtuală în care am fost implicată. Pregătind expoziția în decembrie și lucrând cu materialul „verlanez”, atât de fermecător și viu colorat, m-am încărcat de adrenalină creatoare, căci anticipam, cu nerăbdare, mult așteptata întâlnire cu el...
Dar la 1 ianuarie, am aflat, cu toții, ceva ce ne-a șocat și era de neconceput – omul atât de iubitor de viață, Marioca Fiul Ploii, nu mai este...
În momentul acela, era imposibil să îți închipui că nu o să-l mai vedem niciodată pe zâmbitorul și cu inima larg deschisă Mark, plimbându-se prin Chișinău, cu o pălărie nouă, magnifică, inventată de el, cu pensulele care îi ieșeau din buzunar și oprindu-se la fiecare câine vagabond.
Verlan a fost „puzzle-ul” intrinsec al Chișinăului, parte a codului său cultural, a istoriei sale contemporane...
Nu este pe deplin clar care a fost cauza tragicului sfârșit al pictorului, însă anul 2020, cu ritmul său deviat și intensitatea scăzută a vieții, se „armoniza” prea puțin cu imensul sistem solar numit „Mark Verlan”.
El a făcut parte din acea categorie de creatori a căror însemnătate, în timpul vieții, era imposibil să o apreciezi, și doar acum încep cu toții, încet, încet, să conștientizeze întreaga dimensiune a personalității sale unice. Așa se întâmplă atunci când privești „cu ochi noi” tablourile și ansamblurile lui, când îi recitești și îi revezi interviurile. A fost sincer și copilărește spontan în fiecare dintre ele, în fiecare își nara atitudinea față de viață și... moarte.
Probabil că unul din cele mai importante momente ale vieții este starea interioară a forței spirituale, un fel de coloană vitală, care fie există, fie nu. Iar corpul fizic este doar «cămașa» pe care o porți și o arunci. Păcat că oamenii contemporani și, chipurile, culți sunt atât de legați de aspectul material: chiar și după ce au părăsit această lume se înmormântează, își ornamentează cu lux propria moarte.”
Distracțiile și plăcerile nu se schimbă. În copilărie, ai unele jucării, ai crescut – aceleași, dar cu o altă dimensiune și un alt preț. Însă ideea este aceeași: cine are o mașină mai grozavă, tricoul mai colorat. Totul pentru a confirma propria însemnătate. De la început și până la piatra funerară. Despre cimitire am o părere diferită. Ele ar trebui să nu existe!”
Cu toată aversiunea față de ritualurile somptuoase, Verlan a fost înmormântat la un cimitir al „vedetelor”, Cimitirul Armenesc, dar, probabil, este cel mai puțin din ce au putut face prietenii și apropiații, ca semn al recunoașterii talentului său. Un ultim acord al prezenței strălucitoare a pictorului pe acest tărâm efemer au fost focurile de salvă trase din „șampanomet” (șampanie-mitralieră) – o ciudățenie de artă inventată, cândva, de „regele spectacolelor”, Marioca.
Asemenea „unicate”, chiar și nerealizate până la final, au fost multe în arsenalul de creații al lui Verlan. Căci un pictor adevărat nu este doar o profesie, ci un mod de gândire.
Să fii pictor este o mare responsabilitate și o onoare față de cosmos. Oamenii care se ocupă de creație sunt cu o treaptă mai sus în plan cosmic. Dacă te gândești la bine și sufletul este acordat pentru vibrații fine, lumea ți se deschide...”
De remarcat că, lucrând în domeniul contemporary art și generând furori în 2011 la Bienala de la Veneția, lui Mark Verlan îi plăcea creația impresioniștilor, iar arta contemporană o privea cu precauție, considerând că, adesea, era folosită de cei pe care Dumnezeu nu i-a înzestrat cu talent.
Toate aceste acțiuni artistice de acum, în chip de spectacol, sunt o mare prostie. Ei, se poate să te prostești o dată – ieși în natură, te relaxezi și, neavând ce face, îți faci nevoile pe un zid, dându-i apoi un titlu intrigant, de genul «Compoziția numărul 25». Dar când se adună o mulțime de oameni și, cu un aer inteligent, încep să analizeze «concepția» unor asemenea aiureli – este prea de tot. Am fost în străinătate, am participat la diferite expoziții, evenimente, «mese rotunde», și am tot ascultat-ascultat, și din răsputeri am încercat să înțeleg, dar până la urmă nu am înțeles nimic... De fapt, nu: ceva-ceva tot am înțeles. Mulți oameni, care se autodenumesc «pictori», folosesc arta contemporană pentru a-și ascunde propria neîmplinire...”
Verlan a reușit ca în orice lucru neînsemnat să găsească ceva interesant și original, a fost un maestru inegalabil în a răsturna realitatea din unghiul lui personal, neobișnuit. Nu se știe din ce adâncuri ancestrale i-au venit aceste gene unicat (Mark a crescut într-o familie sovietică obișnuită, fără legături cu arta: mama a fost bucătăreasă, tatăl jurist), dar încă din clasa întâi desena peste tot – pe bancă, pe manual, pe marginea caietelor de școală. La vârsta de zece ani, a intrat la o școală de pictură. Însă la Școala Republicană de Arte Plastice „I. Repin” din Chișinău nu a fost admis de prima dată. Directorul instituției de învățământ a considerat că tânărul gândește exagerat de „neformal” și l-a respins. Verlan a devenit student al școlii numai după încheierea stagiului militar.
Odinioară, în timpul școlii, umblam cu un mic album în care făceam desene și schițe și, în naivitatea mea, le-am arătat directorului școlii. Ca urmare, el a declarat că fie eram drogat, fie nebun, fie amândouă, și că era obligatoriu să fiu testat. Am fost trimis la Spitalul Clinic de Psihiatrie Costiujeni, unde desenele mele au fost examinate de vreo zece nene serioși, într-un cabinet mare, la o masă rotundă. Cu fețe inteligente, îmi puneau întrebări: «Ce înseamnă acest desen, ce înseamnă acela?». Era cam înfiorător, iar eu dădeam explicații cum puteam. În final, au căzut de acord că am un surmenaj al scoarței cerebrale...”
Un pictor este, întotdeauna, înaintea vremurilor sale și, de aceea, plătește cu neînțelegere și, adesea, cu persecuții. Presupun că așa ceva a fost și în viața lui Mark Verlan, ceea ce a „provocat” și lipsa confortului cotidian, și perioadele de izolare, și lipsa inspirației, când pensulele „se odihneau” și își așteptau ceasul.
Recitind interviurile, observ că în multe dintre ele jurnaliștii au încercat să afle ce a avut în vedere Mark când a pictat un tablou sau altul, ce sens a inserat în ele, ce idee a urmărit. Iar el răspundea așa cum a făcut-o, cândva, marele Vincent van Gogh: „Când pictez, nu mă gândesc la nimic.”
Câteodată, intru în transă și încep să pictez tablouri. În acel moment, are loc o prăbușire în timp, care durează o jumătate de oră, o oră sau chiar mai mult. Când îmi revin, nu îmi mai amintesc absolut nimic, ce și cum am pictat, iar tabloul este deja gata.
Ideea îmi explodează în cap ca o scânteie și eu o reprezint. Câteodată, nu am habar de unde apar aceste idei. Iar idei am multe și probabil că va fi nevoie de câțiva ani ca să le realizez.
Lui Mark nu i-a plăcut să copieze realitatea pe un singur plan, îl dezgusta să lucreze la comandă și să se ocupe de „meșteșugul grafic”. Creația lui Verlan este un ghid prin subconștientul lui, este un aliaj fantasmagoric din diferite istorii, cu scufundare în metafizică pluristratificată, suprarealism, umor negru. „Eu pictez emoțiile, gândurile și visele mele”, repeta pictorul.
În multe din lucrările mele, poți să vezi un vas care se scufundă, caroseria ruginită a unui automobil care se descompune la groapa cu gunoi, avioane care nu mai zboară. În aceasta există o oarecare magie – când obiectele din cotidian, care au avut cândva o forță, se liniștesc, ajung în stare statică și nu se mai grăbesc nicăieri, exprimând liniștea și armonia. Interesant este că observ, tot mai des, oameni pe care o să-i «năpădească buruienile». Se întâmplă să observi un om – pare a fi viu și vorbește. Dar pe urmă te uiți cu atenție și descoperi că, de fapt, este mort, un adevărat «cadavru viu», foarte asemănător cu cele pe care le-am văzut în sala de anatomie atunci când învățam.”
Toate lucrările lui Mark Verlan – fie ele portretele perechi sau tablourile uluitoare care reinterpretează, în mod satiric, realitatea sovietică ideologizată, sau peisajele «din vis», cu magia apei și lumina fermecătoare a lunii – sunt îmbibate în întregime cu iubire. Pictorul a pus în ele nu numai un subiect, o formă și un personaj, ci și sufletul său.
Unul dintre corifei a spus că „nu există o fericire mai chinuitoare decât să te dedici artei”. Și, în acest sens, Mark Verlan a fost pe deplin fericit și a visat să trăiască până la o sută de ani.
Știți ce se va întâmpla în anul 2063? Vor fi 100 de ani de la nașterea mea. Promit un eveniment grandios, la care vă invit pe toți. Va fi o serată, va fi mult vin, fetele vor sări în piscină. De fapt, apariția mea în societate este un mare dar făcut omenirii, în sensul că această omenire a avut un mare noroc cu mine. La această serată am să rostesc, obligatoriu, un toast, pe care l-am inventat special pentru banchetele multilingve și alte evenimente internaționale. Acest toast va fi înțeles și primit de toți. Toată lumea îl cunoaște pe Michelangelo, dar nu oricine își amintește străvechiul și nobilul lui nume de familie florentin. Deci, «pentru Buonarotti!»
 
Traducere din limba rusă de Natalia Polikarpov
_______
După materialele din interviul lui Mark Verlan oferit jurnaliștilor Inna Jeltova
și Serghei Zamuraev, în 2012