Categorii

Parteneri

Scriitorul emotiv faţă cu publicul său

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Scriitorul emotiv faţă cu publicul său

imaginea utilizatorului Mariana Codruţ

Probabil oriunde în lume, dacă eşti recunoscut ca scriitor, la întîlnirile cu cititori necunoscuţi lucrurile sînt simple. Recunoaş­terea devine omul tău de încredere: oriunde trebuie să mergi, el se duce cu mult timp înaintea ta, „aprinde luminile” şi „încălzeşte locul” pentru spectacolul ce urmează a fi dat de tine în faţa lor. Ţie, autorul invitat, nu-ţi mai rămîne decît să fii, în condiţii de relaxare, tu însuţi: comic sau tragic, natural sau jucînd un rol, profund şi sclipitor ori superficial şi bucşit de clişee (la limită, să debitezi chiar, cu o expresie mult bătută, două vorbe/ trei prostii amabile şi să zîmbeşti galant) – iar publicul, dinainte pregătit de publicitatea pe drept sau pe nedrept existentă în jurul numelui tău, e cucerit, e la picioarele tale.
Lucrurile se complică enorm însă dacă nu eşti cunoscut, cu atît mai puţin recunoscut ca scriitor şi, colac peste pupăză, mai eşti şi un emotiv puţin ieşit în lume. Atunci eşti nevoit să-ţi fii propriul om de încredere, să le faci tu pe toate, de la a la zet. Mai întîi, să te gîndeşti din timp şi bine-bine ce să alegi pentru lectură, în funcţie de publicul pe care nu-l ştii, ci doar îl aproximezi; fiindcă dacă tot ai acceptat cu un serios consum nervos să ieşi din bîrlog, vrei, desigur, să-l convingi, să-l cîştigi, nu? Apoi trebuie să aprinzi luminile, adică, să zicem: să fii atent cum saluţi, cum zîmbeşti (vai, dar acolo, în faţa necunoscuţilor, uiţi orice strategie!). Să încălzeşti locul, adică, de pildă: să faci vreo glumă înaintea discuţiei sau a lecturii, lucru deloc la îndemînă dacă, sub presiunea sîngelui bubuind în urechi, îţi uiţi încă din primele clipe pînă şi numele, darmite să-ţi mai aminteşti de vreo glumă care ar merge pe moment – asta presupunînd că ţi-ar trece prin cap vreodată să cucereşti sala cu bancuri. Şi, mai ales, trebuie să te ţii tare în faţa zecilor sau sutelor de priviri în aşteptare necomplezentă, nebinevoitoare. Iar apoi, cînd începe spectacolul propriu-zis, cît stres să fii „prezent”! (O, îţi spui, dacă în sală ar fi măcar doi-trei prieteni care cred cu adevărat în ce scrii! Sau dacă ai putea conta măcar pe recunoaşterea, pe complicitatea în cunoştinţă de cauză a moderatorului întîlnirii, ca să lumineze şi să încălzească el puţin sala pentru tine, să-ţi zîmbească încurajator să-ţi întindă mîna cînd te blochezi de emoţie!)
 
Începi temător. Vezi pe sub gene pe cineva receptiv după prima intervenţie/ primul text? Atunci stomacul ţi se decomprimă oarecum, nu-l mai simţi cît o lămîie. Descoperi prin ceaţa sălii nişte ochi privindu-te foarte atent după altă intervenţie? Trăsăturile feţei ţi se relaxează, se destind, poţi chiar zîmbi – ai căpătat deja puţină încredere în tine. Nu te mai simţi nelalocul tău, ridicol, străin, nu mai transpiri înfrigurat, ştii că eşti pe drumul cel bun. Iar cînd vezi, în fine, pe careva din public zîmbindu-ţi cucerit sau emoţionat de-a dreptul de ce spui, începi să te simţi ceva mai în largul tău. Doar că spectacolul e deja pe terminate! Iar la finalul lui, stors de puteri fizice şi emoţionale, nu mai eşti bun nici de un autograf care să trădeze că eşti, totuşi, alfabetizat, nici de o discuţie inteligentă în privat cu un cititor ori de vreo scurtă declaraţie coerentă pentru un jurnalist.
Multă şi obositoare muncă. Nu mai bine stai acasă şi scrii?