articol: 

Evenimentul declanşator al naraţiunii din Acasă, pe Câmpia Armaghedonului e moartea, în mai 2010, a Micăi, mama naratoarei Tabita Vălean. Iar în ultimele propoziţii din roman naratoarea întreabă: „Cât e azi?” (p. 327), „3 septembrie” e răspunsul unui personaj, „3 septembrie 2010” fiind şi data trecută la sfârşitul textului. Astfel, încheierea narării (şi, după indiciile oferite, chiar a romanului) are loc la scurt timp după încheierea ritualului de şase săptămâni pe care naratoarea, ca şi alte rude ale decedatei, îl respectă după toate canoanele ca „să nu-i compromită mântuirea” (p. 314) şi ca „să forţăm pentru Mica uşa Lui” (p. 313). Ritualul nu permite să mergi în acest răstimp la mormântul decedatului, spune naratoarea, dar nu specifică dacă scrierea unei cărţi despre persoana în cauză compromite sau nu procesul mântuirii. Dimpotrivă, cititorul poate avea uneori impresia că naratoarea concurează cu mântuitorul oficial, oferind o mântuire de alternativă, fapt ce permite o lectură din perspectiva „eticii memoriei”, lăsând la o parte alte dimensiuni – simbolice, mistice, existenţiale – ale lecturii pe care le generează Acasă...
Prin urmare, ritualurile sunt respectate ca să i se uşureze (Mă)Micăi intrarea pe uşa cerului: „Şi am făcut-o cu atât mai canonic, cu cât ne-am ştiut şi ne ştim blestemaţi. Pentru că se ştie că blestemele de mamă se leagă. Şi noi ştim că ea a avut puteri” (p. 314). Sursa puterii Micăi este un lanţ de deziluzii. Dintr-o „principesă deghizată în ţărancă” (p. 25), „cu ochii numai lumină” (p. 20), încărcaţi de intensitatea aşteptării unor miracole de la viaţă, Maria devine, în urma unei căsnicii nefericite, o mamă teribilă: „În ochii ei eram mereu vinovaţi pentru că trebuia să ne pună în blid, să ne spele hainele noastre murdare, să ne scalde o dată pe săptămână” (p. 196). Maria a visat să meargă la şcoală, să descopere lumea, dar „a avut o viaţă strâmtă, ca priponită de un par împlântat în mijlocul ogrăzii” (p.273). „Dansul pe sârmă al teribilei ei prezenţe” (p. 103) a fost orchestrat de un cor de blesteme revărsat asupra copiilor: „Te blăstăm cu blestemul de mamă. Să nu-ţi meargă cât îi trăi! Să vezi numai negru în faţă! Toate să-ţi meargă rău” (p. 271),  blesteme pe care „zeiţa întunecată” (p. 313) le desăvârşea pe măsura înaintării în vârstă şi acumulării de deziluzii.
Deşi fraza „Cu trizăci de lei [preţul a trei avorturi], scăpam de tăţi trii. Şi azi eram o femeie liberă!”, repetată de mai multe ori în roman, sună a slogan feminist, nu găsim motive feministe în Acasă..., căci ar fi reducţioniste, deoarece nici tatăl, Agustin, deşi instrument al dominaţiei masculine, nu are parte de o viaţă diferită de a Micăi, doar parul de care e „priponit” e împlântat ba în ogradă, ba în câmpurile din jurul satului. Tatăl, zis şi Ticu, e la fel de crud (nu şi-a luat niciodată copiii în braţe, „nu râde nici gâdilat, doar sughiţă”), propovăduind zilnic, împotriva soţiei greco-catolice, sloganuri iehoviste şi descifrând mereu semne despre aproprierea apocalipsei în care copiii săi nu vor fi demni de salvare şi vor îndura toate chinurile judecăţii de apoi. Tabita e „copil de război şi încă unul religios” (p.180), conceput de Ticu ca o metodă de a-şi converti soţia la religia iehovistă. Nu a reuşit, şi s-a ales cu o fiică care îi moştenise gustul pentru speculaţiune: „Din moment ce e interzis să ai alţi Dumnezei, înseamnă că există alţi Dumnezei, oare câţi or fi? Atunci Ticu mi-a dat o palmă peste gură. Forţa contra logicii, aş zice acum. Ne-am certat de când mă ştiu” (p. 155).
Amintindu-şi copilăria, Tabita îşi împrospătează rănile: „Să-ţi aminteşti seamănă cu ruperea crustei maronii de pe-o rană”, spune ea. Îmbrăcată mereu în hainele şi încălţămintea fraţilor mai mari, Tabita deduce că „mi se cuvin foarte puţine lucruri şi numai dacă rămân de la ceilalţi” (p. 114) şi se înfricoşează de situaţiile când trebuie să solicite vreo atenţie părinţilor: „Fiecare boală pe care am făcut-o a fost o vină grea. Când simţeam primele semne, nici nu ştiam de ce să mă tem mai tare, de durerile care vor veni sau de Mica” (p. 139). În acel univers copilul Tabita se simte ca un animal prigonit, iar orice gest de afecţiune este amplificat şi şlefuit de memoria naratoarei: mersul cu Ticu la cabinetul stomatologic – „Ţin la amintirea asta ca la o broşă de diamante” (p. 147) –, sau crenguţa de flori de cireş pe care i-a adus-o Mica şoptindu-i: „Uite!”...
În atmosfera lipsită de afecţiune şi cu Armaghedonul trecând „prin mijlocul casei”, Tabita e o parte a forţei de muncă nesfârşită de la ţară, căreia naratoarea îi va contrapune cărţile şi şcoala. Fascinaţia Tabitei faţă de carte – în timp ce Mica şi Ticu erau convinşi că „din cauza cititului o să înnebunesc şi o să orbesc. Aşa că şcolăriţă fiind am mâncat bătaie [...] pentru că citeam prea mult” (p. 173) – e motivul peren al depăşirii condiţiei prin accesul la „lumina cărţii”, motiv de bildungsroman prin excelenţă. Cititorul e însoţit mereu de senzaţia saltului realizat de naratoare, care e, conform unor zgârcite indicii textuale, o profesoară de filosofie, dar care cândva a „făcut cipcă” şi care, primăverile, căra „înfoiată de ciudă” câte o „balegă mare şi proaspătă” necesară pentru „muruitul „feţei casei” cu lut şi balegă” (p. 189). Tabita, spre deosebire de sora ei, căreia Mica nu i-a permis să înveţe la liceu, scapă de „satul meu prăpădit, cenuşiu, tinos, cu burta lipită în tină” (p. 194), moment după care naratoarea nu mai aminteşte decât în treacăt de propriul traseu.
După moartea lui Ticu, într-un accident de muncă la C.A.P (şi, se crede, în urma unui blestem de-al Micăi), naraţiunea e focalizată doar asupra părinţilor. Controversa dintre logica fiicei şi dogma religioasă a tatălui devine povară: „prea greu m-a apăsat războiul dintre noi” (p. 208), iar tatăl devine, după cum va descoperi mai târziu Tabita, „personajul principal al imaginarului meu” (p. 210), fapt indiscutabil şi fără iniţierea într-ale psihanalizei, căci fiica asistă la autopsia propriului tată: „Întâi i-au crestat capul. Şi-apoi craniul, cu ferăstrăul. [...] Când [...] i-au dat la o parte pielea feţei, faţa lui a reînviat, miraculos şi monstruos, pentru câteva clipe. [...] eu am fost martorul acestei pseudoînsufleţiri monstruoase... La sfârşit, când au terminat de prelevat ţesuturi din toate organele, mi-au dat oala mare în care era sângele Tatălui meu. Să-l arunc. Iar eu, cu oala vişinie de tablă emailată în braţe, le-am dat, ca un ţăran ce eram, domnilor autopsieri şomoiagul de bani şi i-am petrecut spre poarta mică [...] am luat o sapă din şopru şi, cu oala roşie plină de sângele negru, m-am dus în grădină şi am săpat, în mijlocul lanului de cucuruz copt, gândindu-mă că azi-mâine trebuie cules cucuruzul şi desfăcat, o groapă cât am putut eu de-adâncă. Am îngropat acolo, adânc, oala cu sângele Tatălui meu” (p. 213-214).
Naratoarea scoate personajele Mica şi Ticu din banalitatea tematicii rurale, punându-le în tipare existenţialiste şi tragice. Totodată, existenţa (romanescă) a Micăi şi a lui Ticu e completată de dragostea necondiţionată, chiar cumva programatică, a naratoarei: „Mi-am controlat vocea şi i-am spus invariabil că o iubesc. Dar nu am iubit-o întotdeauna” (p. 209). Nu ştim dacă Tabita ajunge şi ea în ipostaza de părinte şi dacă această ipostază schimbă cumva perspectiva asupra propriilor părinţi, oricum, dragostea Tabitei creşte în amplitudine, ca şi cum odată cu trecerea anilor nevoia de a-i iubi este tot mai imperioasă: „Secretul descoperit de mine, târziu, este de a-mi iubi părinţii nu pentru că ar fi fost fără cusur, ci cu hibele lor cu tot, exact aşa cum au fost Ticu şi Mica” (p. 321).
Blestemele Micăi curg şuvoi, acţiunile ei sunt conforme vorbelor, iar fiica spune „te iubesc” şi încearcă să disece „logica” destinului Micăi: „a aşteptat ca după atâta docilitate şi atâta cuminţenie, după atâta frustrare şi atâta durere cât rumegase în viaţa ei de femeie, să vină şi pentru ea, într-o sfântă zi, recompensa” (p. 273), până când a înţeles că „n-o să vină nimic, niciodată
(p. 274), şi a îmbătrânit în ură”, „deschizând larg porţile iadului” (p. 283). Tabita dă, raţional, la o parte speculaţii despre destin, deşi unele tot rămân, neanulate, în textura romanului, de exemplu, o confirmare a „forţei” blestemelor: „gândurile bune şi rele ale oamenilor se totalizează undeva, formând un fel de psihosferă, ca un halou al lumii, cu urmări asupra noastră” (p. 283). Oricum, scrisul fiicei nu e afectat de blestemele mamei teribile: scriitura e mai tare ca blestemul! Ba mai mult, scrisul la acest roman e ca o luptă de săbii cu trăgătorii de sfori ai vieţii Micăi: „Ce glumă au mai făcut cu ea, dându-i nădejdi şi aşteptări!... Apoi i le-a retras pe toate, pas cu pas, pleznind-o voios peste mâna întinsă” (p. 291). Tabita speră ca manuscrisul ei să-i furnizeze Micăi o asigurare că viaţa nu i-a fost zadarnică, căci a generat, iată, acest text şi aceste gânduri: „Dacă o s-o întâlnesc vreodată pe vreunul dintre coridoarele timpului şi dacă o să se nimerească să fim amândouă, şi eu şi ea, în faza luminii, o să îmi amintesc şi o să-i spun ce am gândit, din cauza ei şi pentru ea, [subl. mea] acuma. Sau poate că manuscrisul meu va ajunge la ea şi, când îl va citi, într-una dintre vieţile ei viitoare – este, în secret, mare amatoare de romane –, o să simtă, vag ca orice fiinţă umană, că nu este aşa de neînţeleasă cum i s-a părut” (p. 291).
Încrâncenarea cu care fiica luptă cu forţa logicii ca să înţeleagă „logica” destinului mamei şi chiar să-l contracareze prin scrii­tură face parte din iubirea necondiţionată şi târzie faţă de părinţi sau e o miză aparte a naratoarei? Se pare că iubirea necondiţionată nu e suficientă nici în lupta cu crea­torul indiferent faţă de lipsa de fericire a creaturii şi nici pentru compensarea aşteptărilor şi deziluziilor Micăi. Mama teribilă, pentru care chiar şi maternitatea e o pedeapsă şi o fatalitate, pare să îşi accepte soarta în calitate de personaj de roman: „I-am spus lui Mica de ce o tot întreb despre una şi alta din trecut. „Scriu o carte despre noi. Despre Ticu, despre dumneata, despre noi”. M-a crezut fără alte explicaţii şi mi-a promis: „La primăvară, când s-a face vremea bună, o să îţi povestesc eu tăt, tăt, tăt. [...] Cred că o încânta ideea că va fi personaj” (p. 316). Propria viaţă, trăită în cei 84 de ani, nu-i provoacă Micăi vreo satisfacţie, însă toate suferinţele şi dezamăgirile sunt acceptate, iată, în cele mai mici detalii – „o să-ţi povestesc eu tăt, tăt, tăt” – ca preţ pentru acces în roman. Însă, astfel, prin promisiunea romanului şi accesul la condiţia de personaj nu se anulează/diluează oare tragedia vieţii Micăi? De ce romanul funcţionează ca o recompensă, deopotrivă în viziunea Micăi, dar şi a naratoarei, care speră că „poate manuscrisul meu va ajunge la ea... într-una dintre vieţile ei viitoare” (p. 291)? Şi de ce nu e suficientă doar comunicarea cu Mica prin manuscris „într-o fază a luminii”? Şi ne mai putem surprinde întrebând dacă o mamă ne-teribilă, o mamă banală prin afecţiunea ei faţă de propriile odrasle, s-ar califica drept personaj într-o naraţiune a Tabitei, dar nu numai a ei...
Deşi în preambulul romanului e plasat un avertisment: „Personajele reale ale acestei cărţi sunt preaplecat rugate să mă ierte că, prin cele câteva expresii celebre pe care li le-am pus în gură, le-am făcut de nerecunoscut”, am evitat perspectiva autobiografică, riscantă pentru lectura unui text declarat roman, şi am încercat o lectură a unui text-ficţiune, scris după convenţiile romanului. Doar că uneori, pe parcursul lecturii, convenţia ficţiunii slăbeşte, îndeosebi în ultimele pagini, dar şi în paginile de început, cu un aer cam documentar, cu detalii concrete despre ritual, canoane, cimitir, poziţionări ale mormintelor rudelor etc., şi ai impresia că, drept „bonus” pentru deliciile de lectură furnizate de multe fragmente din text, iei parte la o pomenire a celor care alcătuiesc „harta morţilor” cartografiată aici. Şi constaţi, fără să vrei, că „noi, cititorul”, vom rămâne restanţieri iremediabili la capitolul „memoria părinţilor noştri”, căci nu avem, asemeni naratoarei Tabita, curajul, îndemnarea şi încrâncenarea de a le compensa nefericirea prin câte un roman admirabil scris, împărţind cu alţii obligaţiile memoriei noastre.
_______________
Marta Petreu, Acasă, pe Câmpia Armaghedonului, Editura Polirom, 2011